Toate crizele din prezent mi-au înrăutățit tulburarea alimentară

Popcornul ar avea gust mai bun dacă nu l-aș folosi ca să-mi amorțesc emoțiile. Stau în bucătărie și citesc despre războiul din Ucraina. Au trecut două săptămâni de la începerea invaziei. Cu fiecare rând citit, bag mâna mai adânc în punga cu popcorn glazurat care mi se lipește de dinți. Fiecare floricică de porumb îmi suprimă un pic din teama copleșitoare pe care o simt.

Cu doi în urmă. E miezul nopții. Stau la coadă la supermarket și strâng în mâini mai multe pachete de biscuiți, înghețată și pungi cu ursuleți de jeleu. Ele au fost salvarea mea în martie 2020, în timpul carantinei. Trăiesc singur, nu am iubită și lucrez de acasă ca freelancer. Stau singur cu săptămânile. Mănânc seara ca să îmi alin frica de virus și de singurătate.

Vremurile de criză mi-au accentuat tulburarea alimentară. Pandemia, încălzirea globală, războiul din Ucraina – durerile lumii au devenit durerile mele. Nu mai suport. Mănânc atât de mult seara încât sunt absolut epuizat dimineața. Mănânc de frică. Mănânc de singurătate. Mănânc de supărare. Îmi mănânc propriile emoții.

Conform cifrelor DAK, un număr mult mai mare de băieți și fete au fost tratați pentru tulburări alimentare în 2020, anul în care a început pandemia, decât în anul precedent: șaizeci la sută în plus pentru supraponderabilitate, 35 la sută în plus pentru subnutriție și zece la sută în plus pentru bulimie. Au fost examinate datele despre opt sute de mii de copii și adolescenți. Și eu eram unul dintre acești adolescenți.

Aveam cinci sau șase ani când am început să-mi amorțesc emoțiile cu mâncare, la scurt timp după ce părinții mei s-au despărțit. Când eram singur acasă după amiaza, în loc să-mi fac temele, mă îndopam cu înghețată, ciocolată și cola.

În generală, eram hărțuit din cauza greutății. Mi se zicea Grasu', Grăsulică și Grăsuțu'. Așa am învățat că dacă ești slab, ești bun. Dacă ești gras, ești inferior. Dacă scrolezi pe Instagram azi, o să vezi că marea majoritate a societății crede în continuare la fel. Vara nu îndrăzneam să merg la ștrand ca să nu-mi arăt corpul. Îmi era rușine de mine. „Maică-ta nu-ți spune și ea că ești gras?” m-a întrebat odată cea mai bună prietenă a mamei mele. Astfel de amintiri mi-au rămas întipărite adânc în creier și încă îmi definez imaginea de sine.

Conform Centrului Federal German de Educație pentru Sănătate, cele mai cunoscute și răspândite tulburări alimentare sunt anorexia, bulimia și mâncatul pe fond nervos. În medie, 28 din o mie de fete și femei suferă de mâncat pe fond nervos, 19 de bulimie și 14 de anorexie. Băieții și bărbații sunt afectați mai puțin. În medie, zece din o mie de persoane mănâncă pe fond nervos, șase dezvoltă bulimie și două anorexie. Mai sunt și tulburările amestecate. Eu sufăr de una din asta.

Când aveam 15 ani, deja nu mai voiam deloc să fiu gras. Voiam să mă integrez. Așa că m-am apucat de sport și am încetat să mai mănânc. Uram fiecare îmbucătură, fiecare calorie non-necesară. Pentru că doar cine e slab are valoare – asta învățasem în anii de bullying.

Pe măsură ce am slăbit, am devenit tot mai popular. Eram invitat la petreceri și simțeam că mă integrez tot mai mult. Când am revenit la școală după o vacanță de vară în care am făcut sport zilnic și n-am mâncat mai nimic, am primit atâtea complimente încât am fost copleșit. Prețul pe care l-am plătit pentru ele a fost că am început să fiu și mai critic cu propriul corp, să îmi notez toate caloriile într-un caiet și să torn în mine cafea. La 22 de ani, am plecat să lucrez ca model în străinătate. Făceam sport două-trei ore pe zi și nu mâncam aproape nimic.

Dar, din când în când, băgam cantități imense de zahăr sau un borcan de unt de arahide odată, împreună cu emoțiile care se acumulaseră în mine ani de zile: sentimentul că nu aparțin, că nu sunt iubit și că trebuie să fac eforturi uriașe ca să fiu acceptat.

Pot spune că m-am regăsit în Clinica Roseneck din Bavaria. Ulrich Voderholzer, doctor specializat în boli psihosomatice și psihoterapie, tratează acolo persoanele cu tulburări alimentare. A observat și el efectele crizelor vremurilor noastre asupra tulburărilor alimentare. „Pandemia le-a creat oamenilor tulburări alimentare sau le-a accentuat tulburările vechi”, a zis el. Asta din cauza lipsei socializării și a activităților obișnuite. 

Tulburările alimentare au multe cauze, conform spuselor lui Voderholzer: probleme legate de emoții, traume, predispoziție sau modele similare în familie. „De obicei, persoanele cu tulburări alimentare nu știu să-și gestioneze emoțiile și folosesc postul, mâncatul pe fond nervos sau vomatul ca modalități de suprimare a emoțiilor.”

De exemplu, dacă te simți singur sau inferior sau ai trecut prin experiențe stresante, poți să te eliberezi temporar de aceste emoții neplăcute dacă mănânci enorm de mult și apoi vomiți. În terapie, înveți din nou cum să îți gestionezi emoțiile.

Bărbați în slip, cu pătrățele pe abdomen, ies din apă și se uită încrezători în jur. Eu stau pe o bancă la marginea piscinei și îmi acopăr burta cu un prosop. Nu mai am 16 ani, am 28. Sunt slab, atletic, înalt, dar tot mă simt ca adolescentul de pe vremuri. Abia se vede că am luat cinci kile în timpul pandemiei, dar eu le simt. Cu greu mi-am făcut curaj să sar în apă. Pe vremuri mă ascundeam în vestiar și plângeam. Alteori mă ascundeam în brațele prietenilor. Din fericire, după fiecare criză de plâns, îi spun criticului din mine să se ducă dracului. Nu-l mai ascult.

Când mă uit în oglindă azi, văd adesea adolescentul gras de pe vremuri. Stomacul mi se pare prea moale, pieptul nu e suficient de puternic, șoldurile îmi par prea rotunde. Mă compar încontinuu cu alții. Dar oricât de strict aș fi cu mine, nu sunt niciodată strict cu alții. Ce nu-mi place la mine mi se pare frumos la alți bărbați.

Sunt mândru de zilele în care pot iubi adolescentul gras care eram pe vremuri. Zilele în care pot merge la ștrand sau la mare și îmi pot scoate tricoul relaxat. Persoanele cu dismorfie corporală nu-și văd corpul așa cum este. De aceea sunt recunoscător pentru sănătatea mea și pentru faptul că sunt sănătos și suplu. Sper ca într-o zi să am stimă de sine și să îmi pot iubi corpul oricum ar fi el – deja am făcut pași importanți în această direcție.

De anul trecut încerc să îmi schimb obiceiurile alimentare. Îmi planific mesele la ore regulate, dar nu fac sport zilnic. Vorbesc despre emoțiile mele, fac terapie, scriu în jurnal, meditez, reflectez la ce îmi doresc să mănânc și când. Mă uit la bărbați care au un corp similar cu al meu în loc să mă uit la bărbați cu pătrățele pe abdomen pe Instagram. Și toate astea ajută. Dar uneori intru în criză și simt că n-am progresat deloc. Mâncarea nu e ca dependența de alcool – nu te poți lăsa pur și simplu. Trebuie să mănânci zilnic și mâncarea e peste tot în jur. 

Terapeutul mi-a zis să stau gol în fața oglinzii fără să mă judec. Să remarc unde carnea e moale și unde e fermă, să analizez obiectiv. Ba chiar să spun dacă îmi place ceva la mine: ochii, pomeții, picioarele lungi. Și dacă nu reușesc și mă urăsc timp de o zi, trebuie să-mi amintesc că oricâte prăjituri se transformă în grăsime pe abdomenul meu mereu vor exista oameni care mă vor considera atrăgător.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.