Celălalt interbelic în care putea fi România cu mafioți evrei, interlopi australieni și cluburi gay

Când nu mănânc mici și șaorma sau mă uit la casele din filme, ca să analizez dacă Senatorul Melcilor e mai bogat ca mine, îmi place să scriu. Nu doar în reviste sexomarxiste sau pe Facebook, ci și ficțiune, așa, pentru mine. Și pentru că am crescut citind tot felul de romane fantasy, science fiction sau polițiste am zis să-mi încerc și eu norocul și să scriu ceva de gen. Și pentru că n-am putut să mă decid, am scris de toate la un loc. Pentru că toate genurile sunt valide!

Așa a apărut „În tăcerea nopții”, un roman de istorie alternativă, polițist, fantasy... cu de toate, ca șaorma. Acțiunea are loc în interbelic, pentru că tot românul iubește interbelicul – mai puțin cine trăia pe vremea aia –, dar e foarte mult despre problemele de astăzi. Interbelicul a fost o perioadă în care știința și tehnologia evoluau de pe o zi pe alta, vechile instituții colapsau sub presiunea modernității și apăreau noi mișcări de extreme care doreau să creeze fiecare lumea perfectă, minus oamenii pe care îi considerau ei imperfecți. Sună cunoscut, nu? 

Interbelicul din „În tăcerea nopții” nu e însă interbelicul lui bunică-ta, că dacă ar fi, n-ar mai fi istorie alternativă. În romanul meu, Primul Război Mondial a durat aproape opt ani, Constantinopolul e republică, nu capitala Turciei, și gripa americană, nu cea spaniolă, a nimicit sute de milioane de oameni pe tot mapamondul, ducând războiul spre un sfârșit cam sec. Dar nu totul e schimbat. Uite, de exemplu, Octavian Goga, cel îngropat cu svastica în piept, și Corneliu Zelea Codreanu mișună și prin acest București alternativ. Ambii sunt personaje.

România e însă condusă de Albert, regele care a trecut țara cu bine printr-un război sângeros (și care ar fi putut să ne fie rege) și a decis să integreze femeile în forța de muncă, împotriva voinței multora. 

Așa ajunge Milia Popova să fie prima polițistă de la brigada omoruri din Strada Sevastopol, care alături de superiorul ei, comisarul Popescu – un fel de unchi-tu când se-mbată, dar înarmat cu revolver –, trebuie să rezolve asasinatul straniu al unui militar. Ca să facă asta trebuie să navigheze viața de noapte boemă a Bucureștiului plină de mafioți evrei, traficanți australieni de arme, băutură, cluburi gay și voie bună. 

Doar că forțe mai vechi și mai malefice decât și-ar fi imaginat oricare dintre ei lucrează în culise ca să provoace un nou război, mai sângeros decât primul! Și doar Popova și Popescu le stau în cale.

Vor reuși să salveze (anti)eroii noștri Bucureștii? Cine știe? Tu, dacă citești cartea! O găsești aici la precomandă sau în librării, după lansarea din 4 octombrie de la Cărturești Verona. 

Până atunci, îți prezint o mică povestire din trecutul Comisarului Popescu (unchiașul furios, înarmat și alcoolic, niciodată o combinație prea bună) de pe vremea când făcuse Covid–1918 în timpul războiului și credea că o să moară. Sper să îți placă! Cumpără cartea pentru mai mult Popescu!

Supraviețuitorul

O poveste cu A. Popescu

Boala este discordanța elementelor ce sunt infuzate în trupul viu.

L. da Vinci

Mirosea a moarte.

Aerul mirosea a moarte și arșiță. A trupuri încinse de febră, preschimbate în sloiuri sau scrum. Ardea. Totul ardea.

Tranșeele răscolite de șrapnel, un copil din fundul imperiului lovit de o bombă incendiară se transforma încet, încet în cenușă. Nu mai urla de mult, doar se stingea mocnit. De mult. De ore întregi, de luni de zile?

Bombele cădeau, flăcările ardeau. Un francez colonial cu pielea crăpată, venit din străfundurile Africii ca să moară într-o livadă din Buzău.

Oase, gaze, arde. 

Popescu tuși prin delir apoi încercă să bâiguie ceva.

- A... arde.

- Șșșș! răspunse sora medicală. N-o văzuse vreodată altfel decât prin ceață.

Și-o imagina ca pe un înger - nu un copilaș cu puță, arc și aripi ca-n frescele din vest, ci un vestitor biblic, cu masca de cârpă și bereta înconjurată de raze, cercuri-între-cercuri de flăcări. Îi ardea tot corpul. Ei. Și lui. Ardeau împreună. Totul era foc.

- F... Foc.

- Gata, gata, sergent, că-i trezești pe ceilalți.

Simți atingerea umedă a cârpei cu apă pe frunte și mirosul de moarte se mai disipă un pic. Din spatele aurei sale nemiloase de lumină arzătoare. În salonul plin de muribunzi, sora împărțea viața, cu fiecare atingere umedă. Era tot ce putea face ca să aline durerea într-o lume abandonată de Dumnezeu. Totul era numai durere. Viața era durere, existența sa de ură și tristețe, de lacrimi vărsate în adâcuri, de dorință de răzbunare și neputință. Trase aer în piept să urle, dar fiecare respirație era un chin, de parcă mestecase sticlă. Și era atât de greu să respire... parcă sufla apă, nu aer. Apă cu gust de moarte de la morții din jur. Îi zisese Lustig odată, ieri sau cu un deceniu în urmă, ce căutai tu, Adriene, la răzbel, ești la cap, tatteh? Dar era alt război, unul mai simplu, care nu se adâncise în ani peste ani de măcel de tranșee, în care nu văzuse trupuri carbonizate și gaze care topeau carnea de pe tine. Acela fusese un război nobil, simplu. Bulgarii aveau Dobrudja de sud, Românii o doreau. Grecii tânjeau la Macedonia lui Alexandru. Republicanii de la Țarigrad vreau să umilească Țarul. Război cinstit. Și Popescu, prost, cu pușca și baioneta în mână și ambiții în suflet. De pe vremea aia strâmbau din nas la el, ziceau că e trecut de tinerețe, că e împlinit. Le trebuia carne tânără de tun, dacă aveai floci și păr pe bărbie erai deja consumat, poama unui alt secol. Dar plecase la război, se gândise că, dacă vine cu trese de căprar, o să deie bine la carieră. 

Tuși. Închise ochii și muri încă un pic.

Se trezi luptându-se să respire - minute, ore, luni mai târziu. Era pe moarte și o știa, iar îngerul răzbunător nu-l putea opri cu cârpa sa plină de viață. Popescu, trecut prin foc, prin schije, rănit și decorat, avansat și degradat, sticlete și soldat, era pe moarte.

Începuse cu o durere în gât, una sfâșietoare, ace și cuțite înfipte în carne. Apoi venise tusea, apoi delirul. Apoi moartea? Așa sfârșiseră frații lui de cruce, de flacără și sânge. Morți de glonț, de bombă sau de tuse. Războiul nu făcea vreo diferență, boala era ferice să roadă, să ardă prin fiecare, în mod egal.

Adevărata democrație. 

De-asta luptau, nu?

Pentru patrie, pentru neam, pentru democrație împotriva tiraniei Imperiale. Bulgari, ruși și nemernicii de nemți, ce doreau să rupă patria, să sfâșie Europa. Califul Persan, stăpânul absolut al mahomedanilor care tânjea la teritoriile smulse de cruciați cu un secol jumate în urmă. Împăratul Italian care dorea să stăpânească mările și să subjuge grecii. O luptă a binelui împotriva răului, un ultim război.

Marele război.

Milioane de oameni morți în tranșee pline de apă și șobolani. Mirosul dulce al descompunerii, curgând în valuri peste câmpii de oase putrezite în straturi. Căști, uniforme, cai morți, gaze, foc.

- F... Foc.

Vocea îi curgea de undeva, de jos, din străfundurile ființei, șerpuia prin plămânii pârjoliți și se vărsa printr-o deltă de flegmă în gât și gură. Scăpa printre buze crăpate, un scâncet muribund printre atâtea...

Ești la cap, tatteh.

Treceți batalioane române Carpații.

Înapoi batalioane române, că vă calcă neamțul sub copite și șenile.

Pe redute, oșteni! Moldova și Dobrudja, bastioanele patriei!

Pe tranșee, oșteni, trebuie să salvăm Capitala!

Apoi boala.

Apoi moartea.

Democratică.

Nu, nu democratică. Dacă Popescu prinsese ceva și prin delir, din boală, e că nu se murea egal. Tinerii, tinerii erau mistuiți de flăcări pe când ăi mai bătrâni, ca el, se perpeleau în purgatoriul descompunerii treptate. Boala, ca și războiul, toca tineretul și lăsa bătrânii să plângă. Boala și războiul - două fețe de Ianus ale aceleiași monede.

Moartea.

Popescu tuși și se rostogoli cu greu pe o parte. Îl dureau toate și tot, din vârful degetelor și până în străfundul inimii. Ce concepțiune idioată, războiul! O mașină de tocat suflete, de uniformizat trupuri, de distrus vieți pe altarul morții. Poate era mai bine că venise peste ei ciuma, gripa aceasta, cea din urmă moarte. Cine să mai lupte dacă mureau cu toții de febră și tuse? Cine să mai îndrăznească? Era pedeapsa lor, gripa aceasta americană care mistuia armatele. Pedeapsa și promisiunea unei lumi noi.

Cine știe ce schimbări vor ieși din sacrificiul unei generații pe altarul lui Ares, nu Avraam? Ce vise se vor împlini când ei vor fi morți și putreziți, când tunurile vor rugini în mijlocul câmpiilor, vestigii ale unor vremuri bolnave? 

Câteodată Popescu visa, în delirul său, la pace. La vremuri mai bune, vremuri de înțelegere, de omenie, de ieri și de azi. Vremuri în care Herșcu trăia și continua să dea dictoane și sentințe pe vocea lui, mai mult pe nas decât gură. Asta e viața, tatteh; când e strâmbă, tre' s-o îndrepți tu, ca tâmplarul vostru.

De undeva, din pieptul său putred ieși un chicot, ca un cuțit. Ăsta viitor, lasă pacea între popoare! Un viitor în care Adrian Popescu îndreaptă lumea. Să facă el, țăran de oraș, scăpătat din gheitonie, ce n-a putut Herșcu Lustig, școlit pe alte meleaguri. Sergent, ba nu, Comisar Popescu, scăparea omenirii, cu moartea pre moarte călcând. Omul care aduce pacea și dreptatea între netrebnici și mujici.

Râse din nou, lăsă torentul de durere provocat să curgă spre gura de vărsare, gura sa cu buze crăpate.

- Măi, dar nu te astâmperi, sergent! grăi șoptit îngerul răzbunător, o aură cu ochi cruzi, obosiți în mijloc. Dacă-ți arde de humor, poate trebuie să te scoatem la lumină.

- S... Să mă 'gropați... ca la m..mahom...

- La mahomedani, da, ai zis asta și data trecută.

Exista o dată trecută, exista vreo altă dată, alt timp, nu era toată viața o clipă continuă, dureroasă? O umbră a existenței redusă la un pat în care muriseră alții, în care venise rândul său?

Închise ochii și își dădu drumul să alunece spre nepăsare.

Era vara târzie, în alte vremuri, înaintea unui altui război, unul mai cinstit. Era vară și ei erau vii. El, Herșcu, ea. Pe terasa casei Lustig de pe Popa Soare, în bătaia soarelui făr' de popi, beau bragă și mâncau colaci evreiești. Herșcu le povestea de încă alte vremi, istorii străvechi cu turcii lui Osman, de cum răpeau copiii rumânilor ca să-i facă soldați eunuci. Ea râdea, el mustăcea, atins la onoare, pe vremea când mai credea în așa ceva.

Asta vrei tu, tatteh? Că e mai ușor la noi, evreii, doar te tăiem împrejur. Lăsăm restul.

Îi răspunsese că e de datoria fiecărui rumân să lupte pentru întregirea neamului.

Care neam, Adriene, tatteh, că-s mai mulți evrei la sud de Dunăre ca neamul tău. De turci ce să mai zici? Hai că nu ești băiet prost, ce dracu’ să cați la răzbel, creștine?

Ce putea să răspundă? Onoare? Afirmare? Grade? Decorații?

Pace!

Asta îi spusese și râseseră amândoi de el, tată și fiică. Ea îl mângâiase pe mână ca pe un copil prost. El doar dăduse din cap.

Explicase.

Pace – trebuie pus Țarul cu botul pe labe. Altfel o să fie doar un alt sultan, dincolo de Dunăre, așteptând să miroasă slăbiciune. Și noul rege…

Adriene, nu poate nimeni să oprească moartea și răzbelul. E messugah să crezi altceva. Te bați cu țarul bulgăroi, acum. Pentru neam și pentru ce mai vrei tu, tatteh. Dar ce faci data viitoare? Te bați cu Țarul Rus? Cu Kaiserul? Unde se oprește neamul, câți să moară în război, pentru pace?

Într-o zi nu vor mai fi războaie, pentru că vor fi prea costisitoare. Herșcu chicotise și-i turnase încă un pahar de bragă rece.

N-o să prindem noi, nici neamurile noastre ziua aia, tatteh. Mulți om mai muri până o să vadă lumea pace.

Era tânăr și încăpățânat, nu bătrân și supus. Se supărase, dar cumva bătrânul știa cum să-l aline, și ea cum să-l alinte. 

Nu mai bine stai cu fata asta, Adriene? Să faci prunci, nu să-i împuști? Hai, că și pe mine mă 'cearcă bătrânețile, cât să mai aștept...

Bătrânul nu era nici pe departe atât de bătrân pe cât lăsa să pară. Era albit devreme, de jale, dar de-abia de-avea șaizeci de ani. Se alinta. Putea să aștepte. Puteau să aștepte. Întâi gloria, apoi pacea, apoi viitorul. Un război al păcii. Un război cinstit. 

O pace ticăloasă, un masacru de mahala, furia răzbunătoare a gloatei. Ură. Multă ură. Dăduse dragostea pe durere, și durerea pe ură, și acum se scufunda, se asfixia sub toată ura, strânsă în piept, ce-i umplea plămânii.

Se trezi sufocat, trăgând disperat aer în piept.

Murea.

Ardea.

Simțea cum îi dă târcoale moartea, cum nici în tranșee nu-l căutase, nici la Mărăcineni... Flăcări în piept, flăcări pe câmp. Vadim mistuit de flăcări. Rabinul sfârtecat de schije. Aenăchiței în șanț, de nerecunoscut cu chefalia explodată de un glonț cu fragmentație. Polonezul...

- Sergent Popescu! strigă sora, îngerul său, tartorul său.

Aura parcă i se topise, lăsând în urmă figura unei femei trecute de prima tinerețe, severă, plină de cearcăne și riduri. Îi arunca priviri ucigașe din spatele măștii de cârpă albă pătată cu sputa a o mie de muribunzi. Popescu chicoti, apoi tuși, lăsă durerea să curgă afară din el. Nici n-o să prindă moartea bună, o să-l sufoce cotoroanța asta.

Sora înaintă și-l culcă înapoi în pat. Era dezbrăcat, transpirat, o masă colcăindă de putoare și boală. Pe... moarte?

- Nu, că de mâine chiar că te mut din cort! Nu ți-e, totuși, rușine, să te dezbraci de față cu femei nemăritate?

Popescu chicoti; din delirul său, ceva părea amuzant la toată situația. Morți peste tot și îngerul lui se speria de-un mădular. O lume plină de durere și de moarte, de boală și de tăvălugul perfid al războiului. Și îngeroaica lui îl certa că era ca Adam și Eva înainte de primul păcat.

Lumea era un blestem care-i strivea pe cei săraci cu duhul. O mașină de tocat suflete pe altarul ambițiilor, mii de suflete pentru fiecare metru. Lumea era pe moarte sub nori de boală care mistuiau tineretul și lăsau bătrânii singuri să-i plângă. Și ticăloasei îi ardea de modestia lui.

Sora îi acoperea rușinea cum putea, cu un cearșaf înbibat cu sudoare și puroi. În jur, mai multe alte femei, îmbrăcate identic, ascunse în spatele măștilor de îngeri priveau cu interes.

Păi și să nu te piși pe ea de lume, de orânduire, de morală? De soră medicală? Să nu ieși în piața mare cu nemernica gâtuită, urlând: Iată Compasiunea Reginei?!

Simți ceva în piept, ceva ce nu credea să mai simtă vreodată.

Nu moarte și sfârșeală, ci energia pe care i-o dădea întotdeauna furia.

Ura.

Era pe moarte și era împăcat cu asta. Își făcuse pacea pe lumea asta de mai bine de juma’ de  deceniu, de când tot ce prețuise vreodată fusese mistuit de valuri necontenite de ură și ticăloșie. Popescu nu se temea de moarte, o aștepta ca pe ceva inevitabil.

Dar nu acum.

Nu era rost să moară el, nu înainte să moară toți restul. Herșcu putea aștepta. Ea putea aștepta. Întâi era rândul tuturor celorlalți. Rândul ticăloșilor. 

Se ridică din nou, prin durere, greață și slăbiciune. Rânji în direcția sorei, lipsită brusc de orice fel de aură angelică. O ticăloasă cu moravuri de demon și uniformă de înger. O hoașcă cu nasul pe sus, care nu văzuse pulă. I-o arătă. Femeia făcu ochii mari, șocată, ultragiată, furioasă.

- Vai, dar ești un nemernic și un desfrânat! strigă sora încrâncenată, înaintând spre el. Popescu se lăsă să cadă pe spate în patul său de moarte, rânjind, tușind. Visa la alte vremuri, când avea să-i facă pe toți să plătească. Apoi pace.

- Sergent și polițai pe deasupra, nesimțitule! Ce exemplu le dai tu la oamenii ăștia, militar decorat?!

Popescu o privi în ochi cu humor, cu ură, cu toată violența pe care o putea s-o strângă un muribund. Nu, nu un muribund, nu încă. Un supraviețuitor al boalei. Apoi făcu cu ochiul și-i șopti femeii.

- În două feluri de oameni să n-ai încredere, cucoană. În decorați...