Cum e să trăiești într-o țară care „nu există”

Astăzi, în Europa, 6,5 milioane de persoane trăiesc în țări care, conform restului lumii, nu există.

Granițele acestor așa-zise republici, născute din haosul creat în urma căderii Uniunii Sovietice, nu sunt recunoscute de familia internațională de națiuni, la fel ca și dreptul lor de a-și hotărî propriul viitor.

Într-un context istoric în care suveranitatea și granițele naționale sunt fixe și de nestrămutat, pentru un occidental, conceptul de țară nerecunoscută e unul suprarealist.

În urma colapsului Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei, au apărut 21 de noi state independente, dar și câteva grupări naționale și etnice care au rămas nerecunoscute.

Unele au găsit o cale să trăiască în pace între granițele noi din Europa de Est. Altele au declanșat războaie etnice sângeroase ca să alunge armatele invadatoare de pe terenul lor. Altele au apelat direct la Rusia să le ajute.

Fiecare dintre cele șase regiuni est-europene disputate are o poveste unică și în fiecare se aud voci diverse care vor să trăiască vieți normale, deși s-au născut în haos.

În lanțul muntos caucazian, Armenia și Azerbaidjan duc un război pentru statutul Nagorno-Karabah de treizeci de ani. Deși se află între granițele Azerbaidjanului, Karabah e populat și controlat de armeni, cea mai veche națiune creștină a cărei istorie modernă e definită de un genocid comis de guvernul otoman turc în timpul Primului Război Mondial.

După un armistițiu lung, ostilitățile legate de statutul republicii Karabah – sau Arțah, cum i se spune local – au continuat la sfârșitul anului 2020, când armata azerbaidjană susținută de turci a intrat pe teritoriul republicii Nagorno-Karabah și a recăpătat pământul pe care îl pierduse în 1993. Numărul victimelor a fost devastator.

„Membrii familiei mele au devenit refugiați anul trecut, după ce am fost obligați să ne părăsim casele din Shushi. Am mai fost refugiați și înainte, când am plecat din Baku în urma violențelor armene din 1988”, a zis Saro Saryan, din Erevan. Saro era directorul unui muzeu geologic din Shushi, înainte să fie obligat să fugă. „Din punct de vedere psihologic, e ca și cum ai fi operat permanent de un chirurg și te-ai obișnui cu durerea. Nu te mai temi. E masochism.”

„Fiul meu și-a pierdut un picior în război. Acum se recuperează la o clinică din Elveția. Dar noi am avut noroc. Mii de persoane n-o să-și mai vadă niciodată familiile.

Înainte de război, simțeam Sabia lui Damocles deasupra capetelor noastre. Dar nu ne-am crescut copiii cu ură față de vecinii noștri din Azerbaidjan. Am construit orașe care reflectă cultura armeană; muzee, biserici, armată. În inimile noastre, noi credem într-o putere divină. În prezent e greu să ai credință.

Ne-ar fi ajutat mult să fim recunoscuți de comunitatea internațională. De ce nu s-a întâmplat asta?”

La capătul sudic al fostei Iugoslavii, Republica Kosovo s-a separat de vecina din nord, Serbia, în 1999, după un război etnic brutal între majoritatea albaneză și liderii sârbi. Organizația Națiunilor Unite a guvernat regiunea conform unui mandat creat special până în 2008, când capitala Priștina a declarat Republica Kosovo independentă.

De atunci, statul a fost recunoscut de jumătate dintre țările membre ale ONU, inclusiv de Marea Britanie, Statele Unite și Germania, dar multe au respins suveranitatea Priștinei, printre care China și aliatul istoric al Serbiei, Rusia. De aceea, în Kosovo e o stabilitate fragilă. Țara încă încearcă să își revină după războiul devastator de acum douăzeci de ani.

„În 2008, când Kosovo și-a declarat independența, eu eram într-un internat și a trebuit să le explic colegilor mei ce se întâmpla în țara mea. Le-am explicat cum s-a destrămat Iugoslavia și ce conflicte etnice au apărut”, a declarat Valon Xoxa pentru VICE din Priștina.

Nimeni nici măcar nu știa cum arată steagul Republicii Kosovo până în 2008, ziua în care a fost dezvăluit. Pe atunci nici nu aveam pașapoarte, ci niște permise speciale de călătorie date de ONU. Mereu aveam probleme la granițele internaționale.

Identitatea Kosovo ne-a fost impusă ca soluție neutră la problemele create de războiul civil. S-au băgat mulți bani în ideea de a crește patriotismul în 2008, dar acum nu mai vezi steagul la evenimentele culturale. Grupările etnice folosesc propriul lor steag. Nu există atașament față de Kosovo ca identitate. Eu sunt albanez. 

Nu putem obține viză să mergem în Spania cu pașapoarte din Kosovo. Nici în Cipru, Grecia sau Rusia. Multe țări nu ne recunosc documentele. Cum vă simțiți voi acum cu pandemia, ne simțim noi tot timpul. Suntem captivi în propria noastră țară.

Unii spun că ne costă prea mult procesul ăsta prin care încercăm să obținem recunoașterea internațională. Nu putem influența o țară ca Spania să ne recunoască. Poate că ar trebui să ne alăturăm Albaniei sau să creăm o federație hibrid între cele două. Dar asta ar fi problematic pentru regiunea balcanică. Trebuie să găsim o cale să facem independența să funcționeze, chiar dacă va fi o soluție neutră.”

Abhazia e un paradis subtropical pe marginea Mării Negre, dar are o istorie tragică. Cunoscută în limbajul local ca Apsny (Tărâmul Sufletului), a apărut după căderea Uniunii Sovietice în 1990, ca parte din noua republică independentă Georgia, dar liderii ei s-au simțit amenințați în atmosfera naționalistă a noului stat georgian.

Războiul pentru independența Abhaziei, care a durat 13 luni, între 1992 și 1993, a fost barbar și crud. Atrocitățile au fost mari de ambele părți, iar capitala Suhumi a fost distrusă. Armata rusă i-a susținut pe rebeli și datorită Rusiei, Abhazia a supraviețuit până în secolul 21.

„Viața noastră aici e imprevizibilă și nesigură. De exemplu, când oamenii de vârsta mea se pensionează, primim o pensie locală de opt euro pe lună. Generația care e deja pensionată primește 120 de euro. Eu n-o să mai am norocul ăsta”, a zis Aliona Kuvichno din capitală.

„Din cauză că nu suntem recunoscuți, e imposibil să dezvoltăm afaceri aici. Nu ne putem dezvolta infrastructura, comunicarea, transportul. Există o singură cale de a ieși sau intra în Abhazia, prin aeroportul Sochi din Rusia. Aeroportul și portul din Suhumi sunt închise. De 30 de ani trăim așa.

Mulți tineri au plecat. Eu nu pot pleca pentru că am rude mai bătrâne care depind de mine. Am rămas, dar nu pentru că sunt mulțumită de viața de aici.

Avem o singură relație internațională, cu Rusia. Ei ne protejează. Dar Abhazia a fost provocată să-și declare independența prin acțiunile armatei georgiene. Când tancurile au ajuns aici, a fost o problemă de supraviețuire. Înainte de asta, speram să găsim o soluție federală cu Georgia, dar liderii noștri n-au reușit.

Suntem o societate foarte tradițională, dar nu la fel de strictă ca nordul regiunii caucaziene. Nu avem cluburi, dar mai avem concerte de la trupe locale. Bărbații se mai pot distra la barurile hotelurilor, dar femeile nu.”

La fel ca Abhazia, republica Osetia de Sud, desprinsă de Georgia, e un stat-marionetă al Rusiei, sau cel puțin așa susține comunitatea internațională. Muntos și lipsit de resurse naturale, singurul său avantaj pentru Rusia e că are deschidere spre teritoriul georgian vestic.

În 2008, pe când lumea se uita la Jocurile Olimpice din Beijing, cele două țări au dus un scurt război pentru statul istoric Alania, în urma căruia Rusia a recunoscut atât independența Alaniei, cât și pe a Abhaziei. Astăzi, Osetia de Sud are un loc simbolic în războiul dintre Rusia și Occident care îi definește mărimea.

„Unui om din exterior i-ar fi greu să își imagineze în ce societate am crescut. M-am născut în timpul primului conflict din anii 1990 și am crescut printre ruinele războiului. Timp de zece ani, nu prea am avut curent, gaz sau apă. Dar pot spune că am avut o copilărie interesantă, pentru că a fost construită pe relații interumane”, a zis Askhar Sanakoyev din capitala Țhinvali.

Obiceiurile și codurile morale din Țhinvali au fost și sunt încă destul de restrictive și conservatoare. Dar asta mi-a prins bine în adolescență pentru că am dezvoltat un simț moral puternic.

Dacă ești doar cetățean al Osetiei de Sud, nu faci parte din restul lumii. Probabil 90 la sută dintre osetieni au și cetățenie rusă, pentru că e singurul mod în care poți călători.

Totuși, ar fi foarte dificil să găsești în Osetia de Sud pe cineva care să fie împotriva separării de Georgia. Eu unul cred că e o mișcare artificială, pentru că servește mai mult intereselor rușilor decât pe cele ale osetienilor.

Țhinvali e un oraș foarte calm. Nu există prea multă infrastructură sau viață culturală. Există câteva restaurante care sunt deschise până târziu, dar, în general, orașul doarme cu mult înainte de miezul nopții.”

Intitulat cel mai nelegiuit loc din Europa, Transnistria e o fâșie de pământ de-a lungul graniței de est a Moldovei, unde stăpânește piața neagră. S-a înființat în 1992, după ce populația majoritar rusă a evitat să fie atrasă în sfera de influență a României. Astăzi, tricolorul rus flutură pe fiecare clădire guvernamentală.

De atunci, țara a devenit un rai al traficanților și prin ea trec bunuri în valoare de miliarde de dolari – de la arme, la țigări și alcool – care îi îmbogățesc și pe vameși, pe politicieni și pe bișnițarii locali.

„Statutul nostru nerecunoscut îi atrage pe călătorii experimentați. Și totuși, mulți oameni se tem să vină în Transnistria, din cauză că nu avem ambasade oficiale și au citit tot felul de avertismente pe site-uri guvernamentale și s-au speriat”, a zis Andrey Smolensky din Tiraspol.

„E vorba de conformism versus nonconformism. Rebelii nonconformiști și aventurierii ignoră avertismentele și vin, atâta timp cât în regiune nu e război.

Dar viața aici e destul de normală. Adolescenții din Transnistria stau cu nasul în telefon la fel ca toți adolescenții lumii. Nu prea vorbesc între ei.

Mulți tineri primesc cetățenie rusă și vorbesc rusa ca limbă principală. De aceea, mulți dintre ei se mută în Rusia.

Părinții mei lucrau în poliție pe când se crea republica noastră și au susținut ideea de republică independentă. Și eu susțin republica.”

Teritoriile est-ucrainene Donețk și Luhansk au căzut în mâinile separatiștilor ruși în 2014. Căderea unui avion MH17 de la Malaysian Airlines în 2014, în urma căreia au murit 298 de civili olandezi, a fost printre cele mai șocante incidente dintr-un război care a ucis până acum 13 mii de oameni de ambele tabere și care a fost condamnat de comunitatea internațională pentru că rebelii au preluat ilegal puterea. Guvernul olandez a dat Rusia în judecată în Tribunalul European pentru Drepturile Omului, pentru doborârea avionului MH17.

Administrațiile ucrainene din ambele orașe au fost alungate cu forța, cu sprijinul agenților ruși, dar există și niște susținere pentru „Republica Poporului”. Majoritatea locuitorilor vorbesc rusa și, mai ales pentru cei din generațiile vechi, Ucraina independentă e o idee în care n-au crezut niciodată, deși voturile dinainte de război arătau că oamenii o susțineau în continuare. Dar, după ce a început războiul, unii au îmbrățișat libertatea de a strânge legăturile cu Rusia.

„Totul a început din cauză că președintele Ucrainei (Viktor Yanukovych, care a fost dat jos din funcție în 2014) a semnat toate actele care i-au fost impuse de Franța, Germania și Statele Unite. Dar oamenii din Donețk nu voiau același lucru ca cei din Kiev”, a zis Oleg Antipov, un fost purtător de cuvânt din Donețk pentru Shakhtar Donetsk Football Club.

„În aprilie 2014, a avut loc o luptă în orașul Sloviansk, declanșată de câțiva rebeli înarmați cu mitraliere AK47. Iar Ucraina a adus peste ei toată armata. Apoi, mai mulți oameni din Donețk și-au oferit ajutorul și astfel s-a creat pentru prima oară o dorință de solidaritate și independență.

După asta, Ucraina a anunțat că va porni o operațiune anti-teroristă împotriva noastră, a poporului, și a început să atace civili. Voiau să ne sperie, ca să ne închidă gurile. Tocmai asta a schimbat toată atmosfera aici.

După referendumul despre independență, elicopterele militare au venit și ele în Donetsk, iar civilii au devenit o țintă pe față. Atunci am știut că suntem într-un război civil.

Mereu erau între treizeci și patruzeci de secunde între o bombă și alta. Cea mai nasoală era așteptarea. Secundele alea de așteptare păreau un an. Dar te obișnuiești. Până și pisica noastră s-a obișnuit. La început se ascundea când cădea o bombă. Dar, după câteva săptămâni, o durea în pix.”