Am vorbit cu românul care face sarmale în cel mai cool cartier din Mexico City

Locuiesc în Mexic de peste 12 ani, iar de vreo cinci ani într-un oraș de pe malul Pacificului. În ultima vreme însă, ajung tot mai des în capitală, cu joburi de fotografie.

Ultima dată, am combinat munca cu vacanța de Paște, așa că am stat vreo zece zile împreună cu familia în Roma Norte, cel mai hip cartier din megalopolisul Mexico City. Într-un dintre seri, am ieșit într-o mică mezcalerie de cartier la precopa, adică cocktailurile de dinainte de party.

În timp ce lăudam băuturile, soțul meu, Ricardo, îmi spune „No mames Anita, mira alla”, adică un fel de „Să mori tu, Ana, ia uite-acolo". Întorc ochii spre direcția pe care mi-o indica și văd, pe rând, un restaurant corean, un magazin de fructe și așa-numitul Restaurante Rumano.

Trebuie să recunosc că m-am emoționat, pentru că în Mexic nu întâlnești prea des români, iar businessuri românești, cu atât mai puțin. Am schimbat brusc planul de cină și am băut ca nesătulii cocktailurile ca să prindem deschis restaurantul mic și colorat.

Aici l-am cunoscut pe domnul Fodor, originar din Vișa, județul Cluj, care locuiește în Mexic de peste zece ani. De fapt, fiica lui cea mare a făcut prima acest pas, după ce și-a întemeiat aici familia alături de un mexican. Ea e și cea care a deschis și restaurantul pe care l-a predat apoi tatălui ei.

Pe trotuarul din față, domnul Fodor a improvizat o terasă cu cinci mese mici acoperite cu mușamale cu pătrate albe și roșii, dar și o grădină. Aici a plantat, printre altele, un lămâi, un copac de avocado, roșii, pătrunjel, dar și leuștean, care nu se găsește în Mexic.

Domnul Fodor mă salută fericit și emoționat cu „sărut mâinile” și ne invită să ne așezăm unde dorim. Suntem singurii clienți și e aproape ora de închidere, dar el ne liniștește și spune că ține deschis cât timp stăm noi și că nu-i grabă deloc. 

E vizibil emoționat, face glume non-stop și nici nu ne arată meniul, ci ni-l spune în grabă, cu mândrie. Are de toate: sarmale în varză murată, murată de el, vinete cu ceapă, mici, cartofi pai, cozonac, cartofi la cuptor cu brânză și smântână. Îmi zice că în trei zile va avea și miel. Mâncăm ca lupii, râdem, glumim, iar eu promit să mă întorc în curând să stăm mai mult de vorbă.

A doua zi am trecut din nou pe acolo, dar cortinele de fier pline de graffiti erau trase și mesele erau afară, dar nimeni în preajmă. Îl întreb pe vecinul de lângă, care vinde argint și măști de wrestling (lucha libre), dacă știe ceva de el și-mi spune să-l aștept, că se-ntoarce repede. Nu s-a mai întors în seara aia. L-am așteptat vreo două ore și am plecat cu speranța că a următoarea zi o să fiu mai norocoasă.

A doua zi, domnul Fodor, care spune că e de-o vârstă cu calul alb al lui Decebal, e iar fericit că mă vede. Facem întâi câteva poze, după care scoate sarmalele de la frigider, le servește într-o farfurie și scoate o cană cu Dracula și o sticlă de țuică care nu mai are țuică. Îmi arată tot ce are din România: un ceas dintre cele patru de pe perete, un print foarte mare cu o mănăstire sau un castel, nu mi-am dat seama. Apoi, aduce repede două beri și niște țigări și ne așezăm la masă să stăm la taclale.

Nu vorbește mult, dar de câte ori menționează România i se umezesc ochii, pentru că în acești zece ani nu a mai ajuns deloc în țară. Aici are toată familia și acolo are casa, îmi spune. Mai nou are și o a doua femeie, mexicană, cu care are un copil de doi ani jumate. Face multe glume cu tentă sexuală, ca orice român bătrânel care vrea să fie amuzant.

Altfel e un om bun, crede în Dumnezeu și în succesul pe care ți-l faci cu mâna ta, știe multe bancuri, dar și multe vorbe din popor. Niciodată nu am înțeles generația asta de dinainte de internet, care-și amintește bancuri auzite acum 40 de ani.

Când l-am întrebat care ar fi prima chestie pe care ar face-o când se va întoarce în România, domnul Fodor mi-a spus că ar pupa pământul și că nu există loc care să poată să înlocuiască acasă, acasă aia care te-a făcut, prietenii din tinerețe, dealurile cu pădurile bătute la picior.

Domnul Fodor nu mi-a dat multe detalii despre viața lui, în afară de faptul că a trăit câteva luni în Cuba și că a avut tot felul de joburi, de la construcție la tâmplărie, și că restaurantul asta îl face fericit și îl ține conectat cu o parte din el pe care nu vrea să o uite. E nostalgic ca orice om care nu trăiește aproape de unde s-a născut, ca și mine. „Îmi e dor să beau apă din fântână și să dorm la prânz la umbra unui nuc”.

Cu banii pe care-i face din restaurant spune că reușește să-și susțină cele două familii, dar și să ajute 30 de copii din Estado de México care trăiesc în sărăcie. Visul lui e să deschidă o cantină cu care să hrănească cât mai mulți oameni. „Cu cât dai mai mult, mai mult primești” e o vorbă pe care o spune des.