Era 4:30 după-masa, 17 februarie 2017, iar Meng se pregătea să ia ultimul feribot către insula din centrul Parcului Național Qinhu, în provincia chineză Jiangsu. Într-o mână ținea o plasă cu echipament de campare și un telescop. În cealaltă avea un telefon pe care-l verifica obsesiv. Meng petrecuse ziua pe drumul de-acasă din Beijing către Shanghai, apoi spre Nanjing, adunând o echipă de încredere compusă din opt oameni pe care-i întâlnea rar față în față. Spuseseră angajaților parcului că stau peste noapte pentru a studia păsări cu telescoapele, însă era o minciună. Telescoapele erau doar de fațadă. Meng și aliații ei erau acolo pentru a executa pasul final al unei conspirații internaționale de a deschide o linie secretă de comunicații cu o altă poziție a Rezistenței, din Alaska.
Meng era obosită. Weekendul anterior zburase de la Beijing la Seattle și înapoi în mai puțin de 48 de ore ca să se vadă cu un omolog de la care obținuse cheia necesară pentru stabilirea conexiunii dintre provincia Jiangsu și Alaska. Următoarea zi o folosise pentru a se coordona cu grupul din Nanjing. Acum se pregătea să doarmă într-un cort, pe o insulă retrasă. Spera doar ca toate eforturile ei de a aduna alte echipe care să o urmeze aveau să dea rezultate, deoarece planul ei se baza pe ocuparea și păstrarea insulei cât să îndeplinească misiunea.
Videos by VICE
Meng nu dorise în primă fază să se implice în Rezistență. Era, totuși, un agent ideal, motiv pentru care a și fost recrutată. Călătorea mult pentru muncă și făcea destui bani încât să poată călători și în alte scopuri. Acești doi factori o făceau un jucător puternic în comunitatea extrem de competitivă din jurul Ingress, un joc de mobil bazat pe realitate augmentată (augmented reality sau AR). Ingress folosește aceleași funcții de geolocalizare ca aplicațiile gen Foursquare, însă le plasează într-o poveste SF cu intrigi între facțiuni: pentru a captura teritorii, jucătorii trebui să ajungă în anumite locuri reale de pe glob. Aici a apărut Meng în schemă. În 2016, niște prieteni au convins-o să înceapă să le facă mici favoruri când călătorea, mici drumuri care n-aveau s-o îndepărteze prea mult de la ruta sa normală. În mai puțin de un an, Meng, care are 25 de ani, a ajuns să plănuiască și să execute unele din cele mai ambițioase operațiuni ale grupului, având în același timp și un job cu normă întreagă. Opera cu zelul unui fanatic și cu discreția unui agent secret. Apoi, dintr-o dată, s-a oprit.
Ingress nu e ușor de înțeles sau de jucat. Spre deosebire de Pokémon Go, care e un joc vesel și relaxat, Ingress e o poveste SF despre o lume aflată la marginea prăpastiei. Descoperirea unei forțe puternice numite Materia Exotică (Exotic Matter sau XM) împarte jucătorii (numiți agenți) în două tabere: Rezistența și Iluminații. Conform poveștii din joc, Rezistența crede că XM este ceva periculos care trebuie izolat, iar Iluminații doresc să îi valorifice puterea. Nu e o poveste foarte originală, dar nici nu trebuie să fie. Ideea unei intrigi e acolo doar pentru a te pune, ca jucător, în mijlocul unui conflict, iar povestea reală de acolo începe.
Ca jucător, te alături războiului călătorind spre „portaluri”, locuri din lumea reală pe care, odată ajuns acolo, le poți accesa cu ajutorul aplicației de mobil. Ea afișează o hartă în alb și negru a împrejurimilor jucătorului, cu teritoriile Rezistenței marcate cu albastru și cele ale Iluminaților în verde. Când accesezi un portal, primești obiecte, cum ar fi arme sau scuturi, dar și rezonatoare (pe care le poți folosi pentru capturarea unui portal neutru) sau chei de portal (fiecare fiind unică). Pui opt rezonatoare pe un portal neutru, iar acesta devine al facțiunii tale. Dacă, împreună cu alți jucători, stai aproape de un portal pe care echipa voastră îl controlează, poți crea legături cu alte portaluri pentru care ai chei. Cu cât deține mai multe legături, cu atât e mai puternică facțiunea ta.
Meng a auzit pentru prima dată de Ingress în 2012, ca studentă chineză în orașul St. Louis, din statul american Missouri. Meng nu se consideră gameriță, dar versiunea beta a jocului ajunsese să fie discutată mult deoarece jucătorii trebuiau să iasă din casă, așa că a zis să încerce. Poate că acum găsești o mulțime de jocuri bazate pe realitate augmentată. În 2012, însă, Ingress era singurul joc de acest fel.
Meng a fost dezamăgită din prima. În campusul ei studențesc nu erau nici portaluri și nici baze, așa că nu se putea juca. „Am șters aplicația după vreo jumătate de oră”, mi-a povestit. În următorii patru ani nu s-a mai gândit deloc la Ingress.
Până în 2016, Meng se mutase deja înapoi în Beijing și începuse o carieră încărcată, întâi ca jurnalist în domeniul tech, apoi în investiții. Într-o seară, niște prieteni au întrebat-o dacă-și mai aduce aminte de Ingress. „Locuiești foarte aproape de grupuri de portaluri”, își aduce aminte Meng că i-a spus unul din ei. La îndemnurile lor, și-a instalat din nou aplicația și a descoperit că era mult mai accesibilă. „Era un parc unde locuiam și doar acolo erau vreo treizeci de portaluri”, mi-a spus ea. De data asta, nu s-a mai lăsat de joc.
Alegerea portalurilor potrivite pentru a crea legături și momentul în care faci asta sunt elementele cheie ale unui jucător valoros. Cei dedicați stau pe forumuri și pe chat pentru a discuta strategie, la fel ca orice alt gamer. Diferența, însă, e că jucătorii de Ingress se întâlnesc în mod constant și în realitate. Întărirea unui portal pentru a ajunge la rezistență maximă înseamnă să pui cele mai puternice rezonatoare pe el, dar un jucător poate pune unul singur de nivel ridicat pe un portal anume. Asta înseamnă că e nevoie de opt jucători de prima mână care să se adune la doar câțiva metri de un portal pentru a încerca să-l cucerească. Coordonarea este totul.
Unii compară Ingress cu un joc global de tip „capture the flag”, însă Mitu Khandaker, expertă în realitate augmentată, realitate virtuală și profesor de game design la New York University, crede că e, mai degrabă, o ligă foarte implicată de geocaching. Geocaching-ul e un joc multiplayer global născut în 2000, când tehnologia GPS a devenit destul de bună încât să poți identifica un loc pe baza unui receptor GPS. Un american pe nume Dave Ulmer a ascuns mai multe lucruri (cărți, o praștie, o conservă cu fasole) într-o pădure din apropierea orașului Portland, a postat coordonatele GPS pe un forum și i-a provocat pe ceilalți să găsească pachetul. Jocul a prins repede și oameni din toată lumea au început să își creeze propriile ascunzători.
Khandaker zice că ispita jocurilor de AR bazate pe hărți, ca Ingress sau Pokémon Go, e similară cu emoția pe care o simți ca geocoacher când lași în urmă calculatorul pentru a te plimba prin natură la mama naibii cu oameni pe care abia îi cunoști. „E ceva de genul: Ești dispus să ieși în lume și să construiești experiențe comune alături de străini?”, spune ea.
Zhao Leon, jucător veteran de Ingress care s-a împrietenit cu Meng, e de acord. „Poți juca Ingress de unul singur, dar nu te poți bucura de joc fără o comunitate. Comunitatea conectează oameni și te face fericit. E cea care te face să-ți pese, nu jocul”.
Ingress, însă, nu pare întotdeauna ludic și fericit. Prietenii care au convins-o pe Meng să își reinstaleze aplicația gândeau jocul ca pe-o serie de bătălii, iar Meng a ajuns și ea să vadă lucrurile la fel. „Obiectivul principal al celor mai dedicați jucători ține de coordonarea de războaie. Ingress e un joc de război”, spune ea. Pe lângă aplicația oficială, agenții folosesc și altele, la care adaugă site-uri făcute de fani care îi ajută să facă strategii prin maparea de legături și descoperirea detaliilor personale ale inamicilor. Jucătorii de top petrec luni întregi făcând planuri pentru Anomalii, evenimente speciale pe care Niantic le anunță de câteva ori pe an. Acești jucători de top iau legătura cu agenți dedicați din țările pe care le vizează, care apoi vorbesc cu jucători pe care-i știu din orașele mari, până când facțiunea găsește pe cineva care poate accesa orice portal din lume. „Poți să zici că există un consiliu înalt care lucrează la nivel global. Au contacte regionale și lideri care reprezintă diferite continente, apoi mai departe la nivel național și metropolitan”, mi-a spus Meng, după care a făcut o pauză. „Sunt ieșită din joc de doi ani, altfel nu ți-aș fi spus chestiile astea.”
Am vrut să văd ce vedea și Meng, așa că am descărcat jocul și m-am alăturat Rezistenței. Am petrecut următoarea lună capturând portaluri de-a lungul liniilor de metrou din New York, mândră când reușeam să creez mici legături. Într-o seară am luat metroul în direcția greșită și m-am trezit în Queens. Așteptând un tren care să mă aducă înapoi în Manhattan, am pus mâna pe telefon și-am capturat câteva portaluri mici, din apropiere, ale Iluminaților. În câteva secunde, m-a lovit un torent de notificări pe telefon. Un jucător al facțiunii opuse distrugea toate Rezonatoarele pe care le fixasem. Am început să mă-nvârt, căutând persoana care făcea asta, însă peronul era aproape gol. În acel moment am observat o figură de cealaltă parte a șinelor, privindu-mă fix. Ochii ni s-au întâlnit. Părea nervos.
Șinele au început să huruie, apoi metroul a oprit, scârțâind, între noi doi. Am urcat grăbită, dornică să scap. În acel moment, Ingress mi-a părut la fel de real ca podeaua vagonului pe care pășeam.
Spre finalul lui 2016, Meng simțea și ea că Ingress era ceva real. În primă fază jucase de una singură deoarece simțea că grupurile pe care le văzuse pe QQ, o platformă socială chinezească, erau prea pline de dramă. „I-am urmărit și mi se păreau de-a dreptul proști”, mi-a zis. Apoi, însă, jucători care știau că umbla mult datorită jobului au început s-o roage să ridice chei de portal din alte orașe.
Unul din aceștia era Li Ratoo, un agent al Rezistenței dintr-un oraș de la marginea Shanghai-ului. Ratoo juca Ingress de doi ani și urcase în ierarhia informală a Rezistenței chineze. Spre finalul lui 2016, Ratoo și Meng s-au întâlnit, în persoană, la un eveniment Ingress din Nanjing. „Avea un aer foarte puternic de lider”, își amintește Ratoo. „Când arăți că ești un lider, oamenii vor recunoaște asta foarte repede.” Meng s-a întâlnit și cu alți jucători chinezi foarte activi, inclusiv cu Leon, care-și actualizează blogul Ingress de pe WeChat cel puțin o dată pe zi de vreo trei ani, precum și cu Huang Nuo, unul din principalii organizatori de comunități din Beijing.
În scurt timp, jocul a devenit o parte majoră din viața lui Meng, călătorea în weekenduri la evenimente din orașe apropiate. A început, de asemenea, să facă planuri de bătălie alături de ceilalți. Jucătorii chinezi de Ingress nu au poziții oficiale în comunitate, ci „influența vine odată cu timpul și efortul pe care le consumi pentru comunitate”, mi-a zis Nuo. „Dacă faci multe, oamenii o să te asculte.”
Și oamenii începeau să o asculte pe Meng. „Unul din planurile mele necesita o sută de persoane în același loc din Taipei la ora cinci dimineața. Și au apărut”, mi-a spus. Meng nici măcar nu-i cunoscuse pe majoritatea până în acea dimineață, când o sută de jucători somnoroși au ajutat-o să creeze portaluri după un model anume pentru a îndeplini misiunea. Acel moment, spune Meng, a fost „super-complicat. Aveai o sută de oameni acolo, care făceau anumite lucruri în același timp, cu o coregrafie plănuită dinainte”.
Iluminații au apărut și-au început să distrugă portalurile înainte ca ea și echipa să finalizeze modelul, însă asta n-a deranjat-o cu adevărat. Pentru Meng, Ingress nu era despre victoria Rezistenței împotriva Iluminaților. Credea în continuare că dramele luptelor între facțiuni erau o treabă infantilă. „Cred că distracția era să pun la cale planuri”, mi-a zis. Îi plăcea la nebunie să pună la un loc străini care să lucreze împreună pe baza unor planuri pe care le pusese la cale după ore nesfârșite de coordonare migăloasă. „Aveam planuri tipărite, cu acțiunile fiecărui grup anume, pe care trebuiau să le consulte”, mi-a spus Meng despre Anomalia din Taipei. Vocea ei a început să capete tonuri nostalgice pe măsură ce-și amintea detaliile, ca glasul unui antrenor de fotbal retrăind cele mai bune momente ale echipei.
Dar erau și părți ale noii pasiuni care o sâcâiau. Una din astea era frustrarea cauzată de lipsa de fair play. Unii jucători trișează, spooferi care-și falsifică coordonatele GPS pentru a păcăli aplicația că s-ar afla într-un loc anume. Acești trișori ruinau planurile la care Meng, Ratoo, Nuo și Leon lucrau foarte mult. „E o problemă enormă pentru tot jocul”, spune Nuo. „Există principii. Fără reguli nu există victorie. Cred că trișatul e de neacceptat, însă există și oameni care nu gândesc așa.”
Alți jucători păstrau resentimente, răspândeau zvonuri urâte și ajungeau chiar să hărțuiască jucători ai echipei adverse. Ratoo mi-a spus că membri ai facțiunii Iluminaților au început să-l acuze că îi fotografia cu un aparat long-range ca tactică de intimidare. Meng mi-a spus că, atunci când agenții vor să insulte un jucător anume din facțiunea adversă, îi urmăresc mișcările, descoperă unde locuiește și îi atacă „portalul de canapea”, adică pe cel mai apropiat de casa acestuia. Agenții vizați de asemenea acțiuni simt că le este violată intimitatea.
Meng le spunea rar prietenilor din afara jocului ce făcea, chiar și când petrecea până la șase ore pe zi cu planurile sau în călătorii. „Din cauza siguranței operațiunii, era foarte greu să vorbesc despre lucrurile astea, chiar și cu prieteni apropiați”, mi-a zis. Mai mult, nimeni n-o știa ca jucător pasionat și nu dorea să dea impresia că e o ciudată pentru că dedica atât de multă energie unui joc care nici măcar nu-i plăcea cu un an înainte. Uneori i se părea că trăiește o viață dublă: ziua la birou, agent al rezistenței noaptea și în weekenduri.
Niciuna din problemele astea n-o descurajau cu adevărat. Totuși, următorul eveniment pe care Meng urma să-l plănuiască avea s-o testeze în moduri nebănuite.
La începutul lui 2017 au început să apară voci care vorbeau de o Anomalie plănuită de Niantic, dezvoltatorul jocului, pentru luna februarie.
Anomalia urma să fie un eveniment Global Shard, o operațiune complicată care cerea multă muncă. Povestea spune că cioburile (shards) sunt fragmente de imagini cu 13 personaje din folclorul jocului. Cioburile urmau să apară în portaluri din jurul lumii și să se mute o dată la cinci ore. Cele două echipe trebuiau să le captureze și să le mute prin portaluri predeterminate pentru a câștiga puncte. Echipa cu cele mai multe puncte la finalul evenimentului câștiga, iar soarta celor 13 personaje avea să se schimbe în funcție de ce facțiune controla cele mai multe cioburi.
Pe Ratoo l-a neliniștit vestea acestei Anomalii. „Oamenii nu erau bucuroși de treaba asta”, mi-a spus. „Pentru agenți e foarte extenuant să se implice. Trebuie să explici de ce vrei să ieși din casă, în timpul săptămânii, la două sau trei noaptea.” Luase parte la Anomalii similare și ținea minte surmenajul. În mod normal, misiunile cereau luni întregi de pregătiri. În timpul evenimentelor Global Shard, jucătorii au doar câteva ore. În ciuda rezervelor, Ratoo, Meng și ceilalți erau pregătiți. Aveau să facă tot ce era nevoie pentru a se asigura că Rezistența dispunea de mâna de lucru necesară.
Prima rundă de cioburi a apărut pe 10 februarie 2017. Jucători Ingress din toată lumea puneau umărul pentru a schița cele mai eficiente legături între portalurile originale și cele unde trebuiau să ajungă cioburile. Unul din portalurile-țintă era în orașul Anchorage din Alaska, iar Meng și ceilalți și-au dat seama că era cea mai bună destinație pentru un ciob care apăruse în China, în Hangzhou.
Au știut din prima că aveau de îndeplinit o sarcină dificilă. În primul rând, nu aveau o cheie pentru portalul-țintă, cel din Anchorage (pentru a construi o legătură între Portalul A și Portalul B, ai nevoie de o cheie pentru Portalul B). În al doilea rând, și dacă obțineau cheia, trebuiau să construiască o legătură de mai bine de 4 400 de kilometri. Nu poți construi legături prin teritorii controlate de facțiunea rivală, iar Rezistența trebuia să se asigure că nimic, nici măcar o singură legătură a Iluminaților, nu stătea între Hangzhou și Anchorage.
Echipa a început prin contactarea de agenți din Rusia, Statele Unite și Asia de Sud-Est. Nu le-a luat mult să găsească un agent din Anchorage care a zis că era de-acord să zboare până în Seattle dacă cineva se putea întâlni cu ea acolo. Asta însemna, însă, că un agent chinez trebuia să zboare până în Seattle. „Ne-am uitat unii la alții, știam că nu aveam multe opțiuni și că urma să fie greu”, mi-a zis Ratoo.
Meng a preluat inițiativa și și-a cumpărat bilet pentru următorul avion spre Seattle, un zbor de 11 ore care decola în acea zi. „Și acum țin minte numărul zborului: DL128. Atât de tare m-a marcat. Era o treabă extraordinară, pentru comunitate și pentru noi”, mi-a zis Ratoo. Meng s-a întâlnit cu agentul din Alaska în Seattle, a preluat cheia de portal și s-a întors direct în Beijing.
Cât Meng era pe avion, Ratoo, Nuo și Leon erau ocupați cu planurile. Încercau să elibereze calea pentru legătura spre Anchorage, însă agenții Iluminaților îi blocau la fiecare pas. Când a aterizat Meng, încă nu știau cum să facă legătura. Într-un final, s-au hotărât pe o locație la care se gândeau că Iluminații n-o vor dibui: un portal din Parcul Național Qinhu, un spațiu izolat de pe coastă. Opt agenți, plus o rezervă, urmau să călătorească spre provincia Jiangsu pentru a crea legătura în timpul nopții. Urmau să stea cu cortul, să aștepte până la saltul ciobului, apoi să se întoarcă acasă.
Meng a luat, din nou, inițiativa. Avea să călătorească împreună cu Ratoo spre Jiangsu, să cumpere echipament de campare și să ia de pe drum o echipă de agenți ai Rezistenței din Nanjing. Așa a ajuns Meng la bordul feribotului care călătorea spre insula din inima Parcului Național Qinhu, cu telescopul într-o mână pentru a-i convinge pe angajații parcului că erau acolo pentru a studia păsări. Toate lucrurile astea de dragul Ingress-ului fuseseră epuizante, însă urma să facă într-un final legătura, se gândea ea. Insula trebuia să fie pustie, așa că cei nouă agenți aveau să fie singuri, putând să se concentreze la joc.
Nu le-a luat mult să-și dea seama că nu erau singuri.
XM e substanța care conduce povestea din spatele Ingress și e prezentă peste tot pe harta jocului. Ca jucător, te încarci cu XM din mediu în timp ce umbli, apoi folosești energia pentru a ataca portaluri și a crea legături. Portalurile au cercuri perfecte de XM alb în jurul lor, cercuri care sunt perturbate doar atunci când un jucător le absoarbe energia.
După ce au ajuns pe insulă, Meng și echipa au găsit o clădire părăsită, în care și-au instalat corturile. Apoi, au luat la picior perimetrul insulei și au verificat că totul este în regulă. Atunci a observat Ratoo că cercul de XM din jurul unui portal era frânt. Toți agenții Rezistenței aveau rezerve complete de XM, iar asta însemna că altcineva absorbea substanța.
„În cel moment mi-am spus hopa”, își amintește Ratoo. „Un alt agent a zis: Sunt Iluminați aici.” Soarele apusese, așa că toți nouă priveau întunericul, încercând să distingă figuri umane. Deși nu puteau vedea nimic, telefoanele au început să le bâzâie exact cum pățisem eu pe platforma de la metrou. „Era o ambuscadă”, îmi spune Ratoo.
Portalul, pe care îl echipaseră cu elemente de valoare pentru a susține o legătură atât de puternică, era atacat. Dacă pierdeau echipamentele, pierdeau șansa de a crea legătura. Pe măsură ce măcelul digital continua, Meng și Ratoo au reușit să-și zărească atacatorii câteva clipe. „Erau patru și-i știam. Erau din Nanjing”, mi-a spus Ratoo. „Erau destul de nemiloși.”
Amplificatoarele legăturii au picat unul câte unul. Agenții Iluminaților au dispărut fără ca cele două echipe să schimbe o vorbă. Nu erau prea multe de spus: cei patru jucători ai Rezistenței erau blocați pe o insulă pustie și n-aveau nicio șansă să creeze legătura cu Anchorage. Meng era zdrobită, la fel și ceilalți. „Am călătorit de la Beijing la Nanjing, apoi am condus până-n Jiangsu, deci călătoriserăm jumătate de țară pentru acest plan. Niciunul dintre noi nu era acolo în excursie”, mi-a zis Meng. Pregătirea planului fusese intensă, la fel și conștientizarea faptului că nu mai aveau cum să-l pună în aplicare. „Eram, toți, obosiți și înfrânți”, a concluzionat ea.
Mai mult, știau cu toții că prezența Iluminaților nu fusese o coincidență. „Era clar că cineva din echipa noastră le spusese [Iluminaților], fie intenționat, fie din greșeală”, mi-a zis Meng. „Nu se putea altfel.”
„Nici până acum n-am dedus ce s-a întâmplat”, mi-a zis Ratoo. Totuși, au existat multe teorii. Meng tinde să se concentreze pe vulnerabilități de software. Mulți din jucătorii Ingress sunt programatori și dezvoltatori profesioniști și exista un zvon că Intel Maps, o aplicație folosită de mulți jucători Ingress pentru a schița legăturile dintre portaluri, era vulnerabil implicării curioșilor. Pentru Meng, explicația asta e o consolare mai bună. E povestea unui agent neglijent al Rezistenței, nu a unui rău intenționat. Atât ea cât și Ratoo și-au pus problema dacă nu cumva un agent din propria tabără, poate chiar unul din cei cu care au mers pe insulă, îi trădase. Ratoo are propriile teorii, dar nu a vrut să mi le spună.
A doua zi, agenții demoralizați ai Rezistenței s-au întors de pe insulă. Meng a luat parte la tot restul evenimentului global, însă cu mai puțină pasiune. Indiferent ce se întâmplase, anumiți jucători încălcaseră spiritul jocului. Dacă un membru nemulțumit al Rezistenței le oferise informații Iluminaților, asta însemna lipsă de respect față de comunitate. Dacă un Iluminat profitase de o vulnerabilitate de software, și asta tot lipsă de respect pentru comunitate era.
Părerea lui Ming despre Ingress continua să se modifice și, în octombrie, a lovit-o o revelație: dorea să se lase de joc. După o zi de condus pe insula Hainan pentru a îndeplini misiuni în joc, Meng se simțea apatică. „Țin minte că eram în camera de hotel, lățită în pat, și mă gândeam la două lucruri. Primul era că urma să mă mut și să-mi iau o pisică. Mă gândeam că trebuie să călătoresc mai puțin și să pun deoparte bani pentru o chirie mai mișto și o pisică”, mi-a spus Meng. „Al doilea era că trebuia să-mi dezinstalez Ingress, care mă împingea la atâtea deplasări.”
Meng a jucat Ingress pentru că iubea munca minuțioasă de planificare a operațiunilor, însă ceilalți jucători erau cei ce transformau planurile în realitate. Nu erau doar piese pe o tablă de șah, erau oameni în carne și oase și erau la fel de hotărâți ca Meng să ia în serios lumea Ingress. De fapt, Meng și-a cunoscut prietenul prin joc, în 2017. Până la urmă, comunitatea a ajuns să primească mai multe decât oferea. „Cred că viața ei e mai bună fără Ingress”, mi-a spus Ratoo. „A obținut ceva din joc și o felicit pentru asta. Totuși, presiunea enormă era parte integrantă din modul ei de joc.”
Jocurile ca Ingress funcționează doar atunci când un grup de persoane decide să accepte un set de reguli care diferă de cel al vieții de zi cu zi. În Ingress, jucătorii acceptă că fiecare parc și fiecare gară poate găzdui înfruntări de poveste, dar ăsta-i doar primul pas. Magia are loc atunci când și alții acceptă asta. Când jucătorii simt că magia e reală, există puține limite în calea determinării lor de a face orice de dragul jocului. Când magia seacă, nu mai ai motive să mai stai pe-acolo.
Meng nu regretă timpul petrecut în Ingress. Nu regretă nici că a plecat. Ratoo, Leon și Nuo încă joacă, iar ea păstrează contactul cu ei printr-un cont privat de Telegram, o aplicație de mesagerie. De cele mai multe ori discută de alte lucruri, nu despre joc. Meng se mai loghează uneori și pe contul vechi de Telegram, cel pe care-l folosea ca jucătoare devotată, să vadă dacă îi e dor de ceva. Niciodată nu simte că ar fi cazul. „Ingress a fost un capitol bun, însă mânca mult efort, care putea fi, mai bine, direcționat spre alte lucruri”, mi-a spus ea.
Meng s-a ținut de cuvânt și și-a îndeplinit dorințele. Acum are un apartament mai bun. Și o pisică pe nume Cosmos.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.