Am renunțat la viața din România și am ajuns să fac închisoare în Franța pentru cocaină

În anul 2000, am plecat în Franța cu doi prieteni din București. Unul dintre ei știa pe cineva de-acolo care ne-ar fi putut angaja, să muncim în construcții. S-a confirmat foarte repede că doar credea că știe și că planul prostului de-acasă nu se potrivește cu ăla din târg. La vremea aia, eram destul de nestăpânit și, deși părinții mei aveau o situație financiară bună și aveam și o slujbă, am dat curs invitației. Am renunțat la studii și la o iubită care-mi era foarte dragă. Ne-am trezit pe-acolo ca niște dobitoci, privind în stânga și-n dreapta la autobuze și oameni care treceau, fiecare cu treaba lor, spre deosebire de noi. Mai era și-n mijlocul iernii și n-aveam unde locui. Iar oamenii ăia care trebuiau să ne angajeze nu mai aveau nici numere de telefon valide.

Am dormit pe unde am apucat: în case părăsite și-n stații de autobuze acoperite. Nu mai aveam bani să ne întoarcem acasă și nu știam pe nimeni care să ne ajute. Până la urmă, în urma unor circumstanțe pe care nu mi le mai aduc foarte bine aminte (consumam foarte mult alcool în perioada aia), am intrat în contact cu niște basarabeni care furau șampanie și whisky din magazine. Ne-am alăturat lor, cunoșteau ei oamenii potriviți cărora să le vindem sticlele la aproape trei sferturi din prețul din magazine. Gândul de a ne mai angaja pe undeva a cam dispărut, pentru că riscul ni se părea mic, iar profitul uriaș la vremea aia – făceam 100, 150 de euro pe zi, cel puțin. Am ajuns să ne mutăm din stația de autobuz la un hotel de trei stele din Marsilia.

Gașca de hoți s-a pierdut pe parcurs, basarabenii au dispărut treptat, majoritatea au fost expulzați, arestați pentru vagabondaj, iar cei doi prieteni ai mei au renunțat după câteva luni și s-au întors acasă, la viețile și la familiile lor. Am rămas de unul singur, dar deja cunoșteam oameni care cunoșteau oameni – presupun că se înțelege ce vreau să zic prin asta.

În doar câteva luni, am ajuns de la un derbedeu care se ambiționa să nu se întoarcă acasă și fura din magazine la unul care își asuma riscuri uriașe. Nu aveam nevoie, de fapt, de nimic, dar, în același timp, aveam nevoie de tot. M-a așteptat un stil de viață pe care, astăzi, privind retrospectiv, îl găsesc absurd. Ireal, aproape.

Lucram cu un grup de italo-francezi din Marsilia, care se ocupau cu trafic de droguri, jafuri armate și spargeri. Coordonau o adevărată armată formată din arabi de origine franceză, majoritatea foarte tineri. Făceam uneori comisioane, adesea prestam și muncă de consultanță. Erau lacomi și impulsivi, așa că-i mai ajutam să organizeze niște jafuri bine făcute pentru un comision destul de generos la vremea aia. Aveam deja o prietenie cu bossul lor, care avea o pizzerie de fațadă (o să-i zic Lucio), știa că se poate baza pe mine, pe inteligența și pe discreția mea.

Într-o zi am avut un comision de făcut. Trebuia să mă întâlnesc cu cineva în Lyon, căruia trebuia să-i livrez, într-o parcare, aproape jumătate de kilogram de cocaină și un pistol cu seria ștearsă, incluzând două cutii de gloanțe. N-am mai ajuns la întâlnire. Plecam de undeva dintr-o zonă montană a Franței și, în ziua aia, eram tare grăbit. Aveam o gagică franțuzoaică ce locuia în Paris (o să-i zic Yvonne) și eram foarte îndrăgostit de ea. Graba asta de a ajunge la ea cât mai repede m-a făcut să greșesc uriaș.

În mod normal, aveam un înaintaș, un șofer care mergea înaintea mea și mă anunța dacă drumul e liber de filtrele de poliție. În ziua aia am renunțat la serviciile lui, ba chiar n-am mai mers pe drumurile sigure, naționale, obișnuite. Am vrut sa scurtez traseul, așa c-am luat-o pe autostradă. La ieșirea din Chambéry am fost tras pe dreapta de poliția de frontieră franceză (Douane). Ăștia îți întorc efectiv mașina pe dos, indiferent dacă ești cetățean francez sau nu, de unde vii, și ce mașină ai – nu-i interesează.

Mi-am dat seama că totul s-a terminat atunci. Îmi amintesc că m-a și pufnit un râs sinistru, zgomotos, toată viața mi-a trecut prin fața ochilor în momentul ăla. Am fost reținut pe loc și trimis în arestul poliției din Chambéry. Știam foarte bine ce pedeapsă m-ar putea aștepta pentru ce mi se găsise în mașină. Dar aveam o plasă de siguranță pe care mi-o asigurasem de vreun an, căci știam că o zi ca asta va avea să vină, într-un fel sau altul. 

Prinsesem o informație din zbor, dintr-un altfel de anturaj, al curatorilor de artă, din care făcea parte și Yvonne. Era vorba despre un obiect de artă foarte scump, furat de cineva tocmai pentru acest motiv – de a negocia cu el în eventualitatea unei arestări pentru o infracțiune cel puțin asemănătoare. Nu pentru a fi vândut milionarilor colecționari de artă, nu sunt furturi la comandă – astea sunt pure ficțiuni întâlnite doar în filme.

Am mers pe firul informațiilor, am mai tras niște sfori și știam exact unde se află. Speram doar să fiu și primul care exploatează informația asta deosebit de valoroasă, ceea ce s-a și întâmplat. După 72 de ore de arest preventiv (garde à vue) și negocieri intense cu un avocat din oficiu, cu poliția care se ocupa de furturi de obiecte de artă și cu judecătorul, am ajuns să accept o pedeapsă de doi ani și opt luni. Din sentința asta, am făcut închisoare aproape doi ani, mai exact un an și zece luni, între 2004-2006. Practic, ca o plimbare prin parc, după cum aveam să realizez nu foarte târziu, considerând ce pedeapsă m-ar fi putut aștepta.

Am ajuns noaptea târziu la închisoarea din Chambéry. Mi-am petrecut acolo vreo șase luni, înainte de a fi transferat, însă despre asta voi povesti mai jos. M-au pus într-o celulă despre care aveam să aflu mai târziu că era una de tranzit – una în care erai închis provizoriu, până când își dădeau seama gardienii cu cine te-ai fi înțeles mai bine pe-acolo, tocmai pentru evitarea conflictelor din celule.

În ea se afla, în permanență, un bolnav psihic. Camel îl chema, era algerian și încercase să spargă cu un târnăcop, ziua în amiaza mare, un geam securizat în spatele căruia se aflau niște bijuterii. Nici el nu știa de ce-a făcut-o, mi-a mărturisit mai târziu, că nici nu-i trebuiau, de fapt. Fusese condamnat la nouă luni. Sigur că neliniștea mea a fost foarte mare, luând în calcul că eram închis într-o celulă cu cineva care avea vreo 30 de ticuri nervoase, se holba la mine noaptea când dormeam și vorbea cu vocile din cap.

Dar s-a întâmplat ceva la care nu m-aș fi așteptat. Treptat, m-am atașat foarte mult de el, mi-am dat seama că nu poate supraviețui singur, fără ajutor. Am scris o notă adresată conducerii închisorii, prin care insistam să rămân cu el în celulă. Li s-a părut tuturor foarte ciudat, nu înțelegeau de ce, când majoritatea bătuseră cu pumnii în ușă din prima zi, să fie scoși de-acolo. Era pe medicamentație serioasă, ceea ce-i provoca uneori lungi reprize de somn sau stări de agitație care durau și 12 ore. Câteodată era incapabil să-și ruleze o tigară sau să-și servească singur masa. Îi rulam mai multe țigări seara și, uneori, îi mărunțeam mâncarea mai solidă, să nu se înece cu ea. După ce m-au transferat a plâns, nu știa ce-o să se facă. Uneori mă mai gândesc la el.

Altfel, perioada asta a fost pentru mine una de ușoară acomodare. Am realizat din prima zi că nimeni n-o să-mi deschidă ușa celulei și să-mi spună c-a fost o greșeală (am întâlnit deținuti care chiar credeau că o să li se întâmple asta), așa c-am învățat foarte repede să trăiesc într-o închisoare. Asta de la Chambéry era una destul de mică. Însuma vreo 150 de deținuți, împărțiți în celule de două-trei paturi, pe două etaje.

Curtea era destul de strâmtă, în forma unui triunghi de beton, deasupra căruia se afla grilaj. Mai mult de 20 de oameni nu încăpeau acolo. Se ieșea de două ori pe zi, câte 30 de minute. Cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, rezervate activităților sportive (fotbal pe un teren mic, din piatră, pe care se juca cel mult o miuță, și sala de forță – pe care o preferam, ca fost sportiv de performanță și practicant de bodybuilding la vremea aceea). În pușcăriile din Franța, masa se servește în celule, nu într-o sală de mese, tocmai pentru a se evita violențe care ar putea fi greu de controlat, altminteri doar câțiva gardieni. 

Sigur că, precum în alte închisori din lume, exista un anumit ritm și o rutină/orânduire care se instalează acolo. Însă nu lipsită de evenimente, pentru că oricând se poate întampla ceva neplăcut în curtea închisorii. Avantajul meu consta în felul în care arătam: la aproape 1,90 metri aveam 120 de kilograme, toate împachetate numai în mușchi. Mai vorbeam fluent engleza și franceza, întelegeam limba olandeză, ba chiar și ceva arabă.

Eram ca un viking în țara unor pitici ignoranți – și ei și-au dat foarte bine seama de asta după nici două luni. Majoritatea pușcăriașilor de-acolo erau arabi mărunți, care locuiau în jurul orasului, semi-analfabeți cu impresii de Tony Montana. Vorbeau despre mari jafuri istorice, arme automate și hold up-uri pe care ar vrea să le facă după ce ieșeau, când ei fuseseră arestați pentru o punguță de marijuana vândută la colțul blocului. Erau mereu fumați și enervant de zgomotoși.

Șeful lor era unul, Ahmed, un idiot între două vârste, care-i tot angrena. Ăsta tot intra și ieșea din închisoarea asta pentru infracțiuni minore. Ultima oară furase ceva dintr-o scară de bloc. Dar era destul de respectat de puștanii de pe-acolo – de câte ori el abera, ceilalți îl ascultau cu atenție. M-a abordat din prima zi, de când am ieșit în curtea închisorii. Era în posesia unui ziar local care menționa arestarea mea, cu tot procesul și negocierile pe două coloane. M-a întrebat dacă sunt eu ăla. Am confirmat.

Țin minte că m-a privit cu admirație din cap până-n picioare. Am speculat momentul, după ce m-a mai întrebat dacă am făcut închisoare și-n România. Bănuiam deja ce reputație au închisorile din Europa de Est pe-acolo, așa c-am profitat de ocazie, mințindu-l c-am făcut chiar de două ori: odată pentru jaf armat și-a doua oară pentru sechestru de persoane, în urma unei datorii neplătite. Știam c-o să-l impresioneze, ceea ce s-a și întâmplat a doua zi.

Am fost arestat doar cu hainele de pe mine, nu aveam nimic de schimb, până când aveam să primesc haine și bani în cont de la oamenii cu care lucram, căci așa mergeau lucrurile. În momentul arestării aveam doar 30 de euro în portofel, – evitam, din prudență, să port mulți bani cash cu mine și nu știam când îi pot accesa pentru a-mi cumpăra un pachet de țigări sau vreun tricou. A doua zi mi-a adus un gardian două tricouri, o pereche de pantaloni de trening și două pachete de țigări, menționându-mi că sunt de la Ahmed.

Ulterior, după ce ne-am reîntâlnit în curte, l-am întrebat ce vrea pentru asta – știam că nimic nu e gratuit în închisoare și trebuie să plătesc cumva înapoi. Îmi zice, privindu-mă cu ochii încețoșati de la iarba pe care o fuma încontinuu, că nu-i trebuie nimic, că să-i țin spatele dacă vreau, cândva, în cazul în care intră vreodată în vreun conflict fizic cu care să nu se descurce. Am făcut mai mult decât atât pentru el, îmi place să cred că i-am salvat viața atât lui, cât și familiei sale.

Poposiseră, pentru o scurtă perioadă în închisoarea asta, doi ruși. Își vedeau de treabă, nu vorbeau cu nimeni, doar între ei. I-am auzit vorbind în rusește, așa c-am bănuit că unul dintre ei vorbește măcar engleză. S-au bucurat că vorbesc românește, m-au întrebat dacă sunt din Republica Moldova. Le-am zis că nu, dar nu mi-e străin Chișinăul. S-a râs.

Ahmed ăsta al nostru tot încerca să-și revendice teritoriul din curte, să intimideze nou veniții, să-i facă să se simtă mici și fără putere în fața lui, prin tot felul de metode ridicole. Rușii deveniseră foarte enervați de prezența lui, îi simțeam din felul în care discutau frenetic, probabil în contradictoriu, despre ce decizie să ia în ceea ce-l privește.

I-am văzut într-o seară la dușuri, aveau tatuaje identice pe spate și – mai mult – stele pe umeri, care se întindeau dinspre omoplați până la baza gâtului, și câte una în fiecare genunchi. Mi-a fost foarte clar că alea din genunchi măcar aveau o semnificație foarte clară – ei nu îngenunchează în fața nimănui. Știam asta din ce citisem și văzusem în documentare despre mafia rusă. În mod cert, erau cel puțin locotenenți.

Îi expun prostului de Ahmed situația teribilă în care s-ar putea afla, a conexiunilor pe care le au ăștia peste tot. S-a speriat îngrozitor, după câteva zile le oferea țigări deja rulate din celulă, special făcute pentru ei, rânjindu-le împăciutor. Mai apoi, mi-a dat, înainte să fiu transferat, numărul de telefon al surorii lui, în caz că am nevoie de un loc de ședere sau o masă caldă, mi-a zis. Ăsta ar fi primul număr la care n-am sunat niciodată după ce am ieșit de la închisoare.

Cât despre cei doi ruși, pe care i-am bănuit mereu că se aflau în Franța pentru un asasinat la comandă care a ieșit prost, au dispărut pur și simplu într-o zi, n-am mai auzit nimic despre ei. Dacă au fost expulzați sau transferați, cine știe pe unde, n-am mai avut de unde să aflu. 

Într-o dimineață, împreună cu încă vreo trei - patru inși, am fost transferat la închisoarea de maximă securitate Villefranche-sur-Saône, la marginea orașului Lyon și una dintre cele mai mari închisori din Franța, aproape de mărimea unui cartier bucureștean. Se vorbeau peste 20 de limbi și era ca o junglă plină cu animale sălbatice. Acolo nu se trăia, se supraviețuia.

Cei mai slabi ajungeau să se sinucidă sau să fie trimiși către spitale de psihiatrie. Din nou, istețimea de a specula orice în favoarea meu și avantajul fizic m-au făcut să trec și prin asta, deși am fost, în majoritatea timpului, pe cont propriu. Nu m-am afiliat vreunei găști sau grupări, nici măcar uneia formate din români, care erau vitale pentru „boboc”. Am fost, în mare parte, un solitar.

Închisoarea era împărțită în pavilioane imense. Am ajuns, ca toți nou-veniții, în pavilionul A. Ăsta era cel mai zgomotos, era un infern, toți urlau încontinuu unii către alții, de la ferestrele celulelor, zi și noapte, amenințări, combinații, violențe puse la cale în ieșirea din curte de-a doua zi – și totul în mai multe limbi. Am fost trimis într-o celulă cu două paturi în care mă aflam doar eu.

După câteva zile, am fost chemat în biroul unuia din conducerea închisorii. Era acolo un tip mărunt, cu o cârjă lângă el. Mă întreabă șeful ăsta dacă vreau să-mi vină micuțul în celulă, că e moldovean și bănuiește că vorbim aceeași limbă. Micuțul îmi șoptește că e craiovean, dar a fost arestat pe acte false, de moldovean. Râd și zic că e ok, vorbim aceeași limbă, să-l trimită la mine.

Băiatul ăsta a fost împușcat în picior de un jandarm, după o fugă de la locul faptei. Spărgea locuințe și-a avut ghinionul să fie o patrulă pe-acolo chiar în momentul ăla. A fost un circ mediatic pe-atunci, care-l includea și pe jandarmul care a tras, cu toată organizația lor de spărgători și metodele după care lucrau. În fine, băiatul asta n-a ciripit o vorbă despre ceilalți cu care se afla în mașină și care, în cele din urmă, au reușit să spele putina. L-au lăsat baltă, au fugit în țară, nu i-au trimis nici bani, nici măcar haine.

În perioada aia, aveam suficienți bani în cont încât să-l pot întreține și pe el. Comandam mâncare în celulă, pentru că era posibilă treaba asta pentru cei care aveau cu ce s-o plătească. Chiar și sucuri, cafea. Pui la rotisor, pește la grătar, câteva bidoane de Coca Cola... Împărțeam totul cu el, și o făceam necondiționat. 

S-a simțit obligat într-o zi și, știind că o să ies înaintea lui, mi-a vândut un pont – mai exact, era vorba despre o marfă destul de valoroasă, aflată într-o rablă parcată la marginea unui centru comercial. După ce-am ieșit din închisoare, eram destul de sceptic c-o să mai găsesc mașina aia acolo. Îmi spusese unde e ascunsă și cheia. S-a întâmplat, totuși, după îndelungate căutări, s-o găsesc, iar ceea ce se afla în portbagaj mi-a adus mie și unui partener de-ai mei câteva mii de euro. 

Am mai intervenit odată pentru un puștan din Polonia, Piotr, care a primit șase luni doar pentru că furase ceva de mâncare dintr-un magazin. Era bătut constant de patru arabi, doar pentru că îndrăznea să adune mucurile de țigară după ce ei le aruncau. Avea mereu capul umflat de la lovituri. A fost pentru prima oară când le-am arătat arabilor că nu ei dețin închisorile acolo, deși sunt majoritari. Mi se rupea sufletul să-l văd pe copilul ăsta bătut măr în fiecare zi, așa c-am decis, într-o zi, să șterg cu cei patru pitici răi pe jos – și asta din doi pumni și trei picioare.

I-am prins într-un unghi închis din curte, unde obișnuiau să stea, neacoperit de camerele de luat vederi. Unuia i-am spart maxilarul, altuia capul. Nici n-au știut ce s-a întâmplat cu ei și din ce motiv. Asta era foarte important, considerând că eu aveam să părăsesc pavilionul, pentru că mi se aprobase cererea pentru transfer în pavilionul C, rezervat deținuților care prestau muncă în atelier, iar amărâtul ăla avea să rămână acolo. I-am dat două pachete de tutun de rulat și un baton de salam, atrăgându-i atenția să nu sufle o vorbă despre ce tocmai se întâmplase foarte rapid, și asta pentru binele lui. Nu știu ce i s-a mai întâmplat, după câteva zile eram în pavilionul C.

După ce am fost transferat în pavilionul de muncă, aveam o celulă doar pentru mine, cu un singur pat –o celulă care mai avea vedere și la stradă. Îmi petreceam uneori ore întregi uitându-mă la mașinile care treceau, oameni și animalele lor de companie care se perindau p-afară. Era o celulă care avea o poziționare foarte râvnită, tocmai pentru acest motiv. Știam asta, așa c-am vândut-o în avans cuiva care avea să-și petreacă acolo mulți ani. Am negociat cu el și-am ajuns la suma de 200 de euro – în produse alimentare, firește – care mi-au fost livrate în celulă, din partea lui, pe parcursul câtorva luni. Tot ceea ce am avut de făcut a fost o simplă recomandare către șeful palierului, după momentul când aș fi părăsit celula.

Viața în pavilionul C era mult mai liniștită. Aveam televizor și frigider – pentru care plăteam 20 de euro pe lună – și câștigam 20 de euro pe zi pentru o muncă în atelier pe care ar fi putut-o face și-un cimpanzeu dresat. Bucătarii nici nu mai opreau în dreptul celulei mele, știau că nu mai consum mesele obișnuite.

Aveam tot ce-mi doream, în măsura în care primeam și sume consistente de bani și din afară. Între munca din atelier și privitul la televizor frecventam adesea biblioteca, unde citeam tot ce apucam în limba franceză și engleză – de la mari autori la cărți despre dresajul câinilor sau construcția unei cabane din lemn. Dar vremea de dormit și contemplat era în celulă – îndată ieșit afară trebuia să caști ochii și urechile pretutindeni, căci violențele nu lipseau nici aici.

De exemplu, un pedofil a fost scos în curte, alături de noi, ceilalți deținuți, din greșeală. Ăsta nu mai ieșise de ani de zile din celulă. Un gardian nou i-a deschis și lui ușa să iasă afară, nefiind instruit de ceilalți gardieni mai vechi, care știau că e un pericol să ia contact cu ceilalți. Inevitabilul s-a întâmplat. Se știe că în toate închisorile din lume toleranța pentru pedofili e zero, iar ăsta a trăit cât a mai avut de trăit pe propria piele. Mai exact vreo zece minute.

Trei deținuti, fumați rău, condamnați pentru omor deosebit de grav – aveau fiecare de ispășit fiecare cel puțin 25 de ani – l-au tocat în bătaie până când a început să țâșnească sânge din el ca dintr-o fântână arteziană. Nu-i interesau consecințele, știau foarte bine ce fac, n-aveau nimic de pierdut, erau acolo aproape pe viață. Se auzea cum trosneau oasele în el. Nimeni n-a intervenit, toată lumea a întors spatele, inclusiv eu. A ajuns la spital când deja era mort. Oricât de dur eram, și îmi place să cred că încă mai sunt, câteodată mai am coșmaruri cu episodul ăsta. 

Altfel, am mai fost, cu sau fără voia mea, implicat în diferite altercații, dar relativ minore. Țin minte că era un afro-francez care, nu știu de ce, mă detesta. De fapt, n-avea nimic cu mine, își dorea doar o bătaie cu cineva pe măsura lui, pentru că măturase deja cu toți p-acolo. Îl înțelegeam cumva, nu se putea abține, avea energie de ars într-o luptă și nu mai avea cu cine. Am acceptat provocarea, în cele din urmă, căci nu era ca și cum aș mai fi putut s-o evit mult timp. Ne-am învelit mâinile în niște cârpe, să nu ne lăsăm urme foarte adânci pe față, și ne-am bătut vreo cinci minute în curtea închisorii, în aplauzele arabilor mărunți, care țineau când cu românul, când cu afro-francezul.

Am ieșit mai șifonat decât el din lupta asta, trebuie să admit. M-am ales cu ambele arcade sparte și cu un umăr luxat, pe când el doar cu câteva zgârieturi și două degete fracturate – și alea dintr-o contră a mea cu capul în întâmpinarea unui pumn. Totul s-a uitat a doua zi, ne-am trimis reciproc câte un pui la rotisor în celule și câte o sticlă de Fanta – un soi de respect reciproc.

După ce ne-am văzut, în holurile care duceau către atelier, câteva zile mai târziu, mă așteptam la repriza a doua, cu toate riscurile aferente, în prezența gardienilor, de data asta. M-a luat în brațe și m-a pupat, după care mi-a zis râzând că-i datorez două degete. De umărul meu care stătea să-mi cadă nu i-am mai menționat. Dar între luptători adevărați există mereu respect, indiferent de rasă și limba vorbită. 

A venit vremea și am părăsit închisoarea. Era într-o zi de toamnă, dimineața. Mă așteptau niște prieteni cu mașina în fața porții. Aveau și-o fată cu ei, pe bancheta din spate, în caz că-mi doresc neapărat așa ceva, și încă repede. M-au întrebat ce-mi doresc să fac acum. Le-am zis c-aș vrea să mergem la o terasă să beau și eu o bere, undeva unde e soare, multă lumină. Zis și făcut, doar că n-am băut o bere, ci două. După care m-am îmbătat strașnic.

Am mai zăbovit prin Franța câteva luni, dar am lăsat-o mai moale, nu m-am mai băgat în combinații de mare risc. Îmi ajunsese. Am renunțat în cele din urmă la tot și m-am întors în România. Am avut o perioadă destul de dificilă atunci, nu-mi găseam niciun rost și eram mereu neliniștit și debusolat. După câțiva ani, chiar mă gândeam să reiau vechi contacte, să revin la viața aia. Am avut noroc cu iubita mea de-atunci, care m-a ajutat să-mi găsesc echilibrul și să fiu ceea ce sunt astăzi. Mulțumirile mele se îndreaptă toate către ea (se știe ea cine e).

Dacă m-a ajutat cu ceva toată această pierdere din viață, s-ar concretiza în pregătirea mea psihologică pentru ceea ce avea să urmeze. Mai exact, a perioadei de lockdown. Cu toții avem prieteni care au gestionat foarte prost situația asta. Încă o mai fac. Pandemia înca n-a trecut. Și e de înțeles. Pentru mine, închiderea obligatorie în casă a fost o joacă de copii. Dar experiența în închisoare doar pentru asta mi-a folosit – în rest, n-am decât regrete.