La sfârșitul cărții ei, Direct Action: Protest and the Reinvention of American Radicalism, jurnalista L.A. Kauffman notează că „a trecut prin mai multe experiențe care au reînviat trecutul.” Timp de aproape patru decenii, Kauffman a participat la marșuri anti-apartheide, acțiuni ACT UP, marșuri homosexuale, Earth First!, campări în păduri, acțiuni directe împotriva Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, precum și la protestele masive față războiului din Irak de la începutul anilor 2000. 

„Am fost activistă și m-am implicat de prin 1980, în diverse lumi ale radicalismul american”, scrie ea. „Prima mea arestare la un protest a fost în 1992 și am planificat sau participat la atât de multe acțiuni directe, încât nici nu mai țin cont.”

Experiența asta directă, combinată cu cercetări extenuante, impune autoritatea scriitoarei în legătură cu  sondajele extensive despre protestele, tacticile, ambițiile, disputele, victoriile și pierderile de stânga, din ultimii 45 de ani. Cititorilor li se oferă o perspectivă din spatele culiselor de la „cea mai mare și cea mai curajoasă acțiune directă din istoria americană” (Protestele față de războiul din Vietnam din 1971). În plus, îi învață despre protestatarul din 1987, care și-a pierdut picioarele în timp ce încerca să blocheze un tren cu muniție care se îndrepta spre America Centrală, originea frazelor acum familiare, cum ar fi „intersecționalitate” sau „identități politice”, și să asculte analize despre motivul pentru care protestele în masă de la conferința World Trade Organization (WTO) din Seattle au mers „atât de bine și frumos.” 

Dacă acțiunea directă este „un laborator pentru experimentele politice și inovatoare”, cum dezbate Kauffman în introducere, atunci ăsta este raportul întocmit în laborator. Un moment foarte potrivit pentru lansarea acestei cărți. Recent, am vorbit la telefon cu Kauffman, despre ce înseamnă o acțiune directă, de ce protestele contează și cum poate fi aplicată munca ei în era curentă a lui Trump.

L. A. Kauffman. Fotografie din partea Verso

VICE: Cum definești o „acțiune directă”?
L.A. Kauffman: Nu există o singură definiție pentru ceea ce constituie o acțiune directă. Eu tind să definesc conceptul ca pe orice formă de activism sau organizare care este în afara oricărui canal autorizat de participare, din cadrul guvernului nostru. Deci, votul e cea mai clasică formă de participare autorizată. Iar orice formă de protest, indiferent dacă e vorba de o adunare sau de o acțiune de blocaj, unde oamenii se unesc ca un mecanism de rezistență și blochează un bulldozer. Eu văd un spectru uriaș pentru acțiunea directă.

Se pot dezvolta multe dezbateri pe tema asta, cum ar fi: „e o acțiune directă un marș care a fost permis de autorități sau asta e doar o formă autorizată de protest?” Pentru unii oameni, acțiunea directă este definită în termeni limitați, ca un fenomen care oprește instant o acțiune injustă în desfășurare. Deci o acțiune directă ar fi blocarea unui bulldozer, dar nu și un protest organizat în fața clădirii de birouri a reprezentantului care a votat pentru conductă.

Eu sunt interesată de o viziune mai expansivă, de mișcări mai inclusive și mai comunicative. Nu-mi place să definesc atât de limitat ceea ce facem, ca doar cei privilegiați, care-și pot asuma niște riscuri mari să se poată implica.

Cartea ta se încheie cu Ferguson și conceperea acțiunii Black Lives Matter. Dacă ar fi să scrii un capitol despre rezistența legată de Trump, ce ai spune?
Atunci când Reagan a ajuns la președinție în 1980, a urmat după o perioadă de declin a extremei stânga. Contrastul făcut cu acest președinte este că a preluat frâiele după ani de activism în dezvoltare, începând cu Occupy Wall Street și multitudinea de grupuri care au răsărit datorită energiei mișcării Occupy, inclusiv Black Lives Matter și Standing Rock Sioux, precum și protestele pentru conducte. 

Eu sunt uimită de cât de mult a fost modelat caracterul rezistenței de istorie. Ai o acțiune formată din mai multe mișcări de activism. E un model de descentralizare, rezistență sistematizată, unde nu există un singur lider sau doar câteva organizații, pe care oamenii le consideră principale. Există foarte multe grupări diferite, multe rețele care lucrează împreună și relaționează una cu cealaltă, în feluri în care oamenii s-ar putea să nu realizeze mereu.

De exemplu, când te gândești la protestele din aeroport [în contrast cu ordinele executive pentru imigrare și refugiații din Siria], ziarul New York Times a spus că „au venit de nicăieri”. Jurnaliștii de la Wiser au raportat că existau de mult grupări care militau pentru drepturile imigranților și care au organizat protestele și au trimis mesaje text în masă și tot așa. Dar, de exemplu, puțini oameni au conștientizat că mișcarea Black Lives Matter era implicată serios în acele proteste și a mobilizat propria rețea de oameni. La fel și rețelele de la protestele Dakota Acces Pipeline. Deci, există aceste centre de organizare, complet diferite, care formează o rezistență online.

„Oamenii trebuie să se gândească la asta, ca la un proces pe termen lung și să nu se consume complet într-un timp scurt.”

Care sunt lucrurile pe care organizatorii ar trebui să le ia în considerare în demersurile viitoare?
Există un fel prin care oamenii se consumă prin activism, care e o formă pur expresivă, unde esențial ești afară și strigi cât te țin plămânii „Nu!” Acum există o calitate asociată cu asta care, din cauză că trecem dintr-o criză în alta, iar oamenii încearcă să răspundă la diverse acțiuni ale administrației curente, ar putea reprezenta un risc de extenuare în păstrarea volumului de rezistență și a energiei opoziției, într-un punct culminant. Deci, cu siguranță aș sfătui lumea să se gândească la asta, ca la un proces pe termen lung și să nu se consume complet într-un timp scurt.

Pe de altă parte, admir că oamenii au avut suficientă energie pentru a contribui la starea de criză a administrației Trump, încă de la inaugurare. Mișcarea principală pentru o acțiune directă este de a crea o criză pentru cei de la putere, oricine ar fi aceștia și pentru orice caz sau circumstanță cu care ne confruntăm. 

Crearea unei crize nu este același lucru ca, de exemplu, găsirea unei soluții de a relua Congresul în 2018 sau 2010, nu? Astea sunt proiecte diferite. Dar acum nu există nicio îndoială că, în crearea unei crize pentru administrația Trump, mișcările de rezistență deja au început să dea roade, mai mult decât putem cuantifica.

„Mișcarea de bază a unei acțiuni directe este de a crea o criză pentru cei de la putere. Prin insuflarea unei crize în privința administrației Trump, mișcările rezistenței deja se resimt, mai mult decât putem cuantifica.”

Dacă cineva te-ar întreba, verde-n față, dacă acțiunile directe chiar funcționează, ce i-ai spune?
Da. Asta nu înseamnă că orice protest organizat de oameni a funcționat. Protestele sunt ca niște unelte și sunt multe feluri, iar unele funcționează mai bine pentru anumite lucruri decât altele, pe același principiu cu: nu ai vrea să folosești un ciocan atunci când ai nevoie de o șurubelniță. Dar, per total, cea mai importantă lecție cu care am rămas din originile mișcărilor de rezistență este că cele care folosesc tactici mai îndrăznețe, câștigă mai mult și au mai mult succes, decât cele care se limitează la campanii de genul o scrisoare deschisă sau întâlniri politicoase cu legislatorii.

Una dintre cele mai memorabile părți ale cărții este pasajul în care descrii cum, după campaniile anti-apartheide din America anilor ’80, în mod special din campusurile universitare, Nelson Mandela s-a dus în Oakland și a ținut un discurs în care practic spunea: „Vă mulțumesc. Voi ați avut un rol semnificativ în asta.” E remarcabil de citit.
Da, îți cam dă fiori. Felul în care acțiunile directe sau protestele funcționează este că există o cauză și efect, cu rezultate imediate. Rareori dai de cazuri în care oamenii care organizează protestele sunt aceiași care iau parte la decizia de soluționare a crizei. Deci aceste momente de claritate asupra problemei sunt foarte puternice. Deoarece, de multe ori, persoanele care negociază înțelegerile și apoi își asumă victoria sunt foarte diferite de persoanele care atrag atenția asupra problemei de la bun început. Asta face parte din ce facem noi: noi aducem în atenție o situație care este măturată sub preș.

E un pasaj pe la mijlocul cărții, care s-a simțit în mod special relevant zilelor noastre. Ai scris: „Activiștii generației de după anii ’60 au fost radicalizați de sentimentul că viitorul lor era pus în pericol: de amenințarea unei anihilări nucleare, catastrofe ecologice sau insolvență guvernamentală, prin eroziunea drepturilor pentru avort sau ravagiile virusului HIV.” Consideri că asta e, într-un fel, o descriere a ceea se se întâmplă în 2017?
Da, eu cred asta. E destul de interesant. Când am scris asta, nu m-am gândit în mod special că așa va arăta lumea, la publicarea cărții. Ca mulți dintre noi, am presupus că va ieși Hillary Clinton și am crezut că această carte va fi publicată într-un moment în care oamenii se vor mobiliza și vor încerca s-o împingă spre stânga și să aibă mai multe realizări pe toate planurile. Este frapant că am terminat de corectat cartea la o zi după alegeri.

Și da, rezonanța profundă ale acestor experiențe de a lua măsuri în privința marginalizării și eșecului nesfârșit, în mod special în anii de președinție ai lui Reagan, chiar m-a afectat destul de mult. Ăsta e un lucru atât de relevant acum, iar acea senzație de catastrofă iminentă mobilizează altfel lumea acum, decât înainte, deoarece cred că acțiunile din acea perioadă rezumate în acel pasaj, tindeau să se desfășoare în minoritate și așa se percepeau și protestatarii. O diferență majoră este că acum această rezistență extinsă, într-un mod foarte fundamental, reprezintă majoritatea acestei țări în momentul actual. Există simultan atât sentimentul de dezastru inevitabil și catastrofă, cât și sentimentul că milioane de oameni sunt cu noi.

„Mișcările care folosesc tactici îndrăznețe de a protesta câștigă mai mult și au mai mult succes, decât celelalte.”

Ce idee uimitoare, aceea că rezistența poate forma majoritatea.
Da! Cam aici ne situăm, nu? Toată lumea a auzit povești despre locuri care nu sunt Berkeley, California sau Brooklyn, unde s-au adunat mulți oameni la întâlnirile de la primărie, iar oamenii sunt foarte supărați și sunt din ce în ce mai vigilenți. Există senzația că acum sunt mult mai mulți oameni liberali sau moderați, care nu s-ar considera radicali de extremă stânga sau orice altceva. Scenariul despre care scriu, abordează tradiția unei mișcări non-violente din disperare și presiune.

Am fost în Washington pentru inaugurare și a existat un moment memorabil pe 21 [Marșul Femeilor]. Am ieșit cu un cuplu de organizatori cu vechime și ne-am strecurat prin mulțime, iar, într-un sfârșit, am ajuns într-un loc din mijlocul drumului și ne-am urcat pe ceva. Împreună sau separat, am asistat la toate protestele majore din ultimii 30 sau 40 de ani. În timp ce ne uitam la mulțime am avut un moment de conștientizare: „Asta e o adunare mai mare decât oricare la care am participat în viața mea, iar eu am fost la unele dintre cele mai mari din istoria Americii.” A fost pur și simplu senzațional.

Chiar și când vorbesc despre multe dintre aceste continuități, observ că acum se întâmplă ceva special, diferit și extraordinar și observ și influența organizărilor anterioare. 

Mulți dintre organizatorii pe care-i cunosc împărtășesc sentimentul ăsta. Deși suntem speriați de ce va urma, există un sentiment incredibil de speranță când vezi cât de mulți oameni ies din zona de confort și fac lucruri pe care nu le-au mai făcut până acum. Trag de ei din punct de vedere politic, organizatoric și tactic, pentru a lupta pentru drepturile și libertățile noastre. Deci e un moment atât înfricoșător, cât și inspirațional.

Urmărește-l pe Philip Eil pe Twitter.

Cartea Direct Action: Protest and the Reinvention of American Radicalism de L.A. Kauffman este disponibilă în librării și online de la Verso.

Traducere: Diana Pintilie

Citește mai multe despre proteste:
Cum a fost la cel mai mare protest românesc din ultimii 20 de ani care a speriat guvernul

Cum văd străinii protestele din România, datorită cărora am ajuns să fim lăudați

Oamenii ăștia și-au închis afacerile și au ieșit la protest cu toată familia, inclusiv copii