Cum e să călătorești în lume ca mamă din România cu un copil de opt ani

Despre Maya e important să știi două lucruri. Primul, că are opt ani. Al doilea, că probabil a călătorit mai mult decât o vei face tu vreodată. Împreună cu mama ei, Cezarina Pomojnicu, Maya a plecat în jurul lumii timp de un an, atunci când avea șase ani. Între timp, a revenit, pentru că trebuie să meargă la școală, ca orice copil, dar asta nu înseamnă că a rămas pe loc. Vara asta și-a petrecut-o în Slovenia, Italia și Iordania. Imaginează-ți asta în compunerea despre „cum mi-am petrecut vacanța de vară”.

Într-o țară în care copiii stau cu fesul pe cap și la douăzeci de grade ca să nu-i tragă curentul și în care nici adulții tineri și singuri nu se aventurează, de multe ori, să meargă mai departe de un all-inclusive în Grecia, Maya a trecut deja prin patru continente împreună cu mama ei.

Am întrebat-o pe Cezarina dacă a călători cu un copil mic e chiar atât de complicat și de periculos cum își imaginează oamenii.

VICE: Cum ai început să călătorești?
Cezarina: Mai întâi au fost escapadele estivale din anii ‘80 cu părinții și cortul, hamsterul și unicornul. Apoi m-am bucurat de trei ani de studii postuniversitare la Damasc, unde am cutreierat în lung și-n lat până am ajuns să cunosc fiecare cătun și fiecare trib de beduini din „badia” siriană. Am mai petrecut 2 ani în Egipt și 7 ani în Maroc.

De ce Siria? Cum era această țară înainte de război?
Siria era țară de predilecție pentru cei ce voiau să studieze arabă, dialectul sirian fiind considerat a fi cel mai apropiat de limba arabă literară. Iar în Damasc erau cele mai bune universități. Plecasem cu inima îndoită și plină de prejudecăți, dar în Siria acelor vremuri, oamenii te făceau să te simți ca un dar de la Dumnezeu, te ajutau, te omeneau și te respectau doar pentru că le-ai călcat pragul fie el de la casă, mașină sau prăvălie. Ce va rămâne din această Sirie după război e greu de apreciat. Deși îmi doresc ca Maya să descopere Siria pe care am cunoscut-o eu, sunt conștientă că pe lângă război, internetul și accesul la conținut nefiltrat vor schimbă comportamentul oamenilor, diminuând șocul cultural pozitiv pe care l-am trăit eu în 2000.

Cum de ai decis să pleci la drum împreună cu Maya? Prin ce locuri ați ajuns împreună?
Maya e tribul meu, șatra mea, și de cum a făcut ochi, ideea de a o duce în jurul lumii a venit la fel de natural ca mersul în picioare. Voiam să trăiască experiențe reale, nemijlocite și să învețe să se adapteze cu naturalețea beduinului din deșert, la frig și la arșiță, la pustiu și la gloată, la prea-mult și la nevoie. Așa că am ales destinații numai bune pentru astfel de experiența: Nepal, India, Malaezia, Vietnam, Argentina, Chile, Bolivia, Peru, Etiopia și Tanzania.

Cât timp ați petrecut împreună călătorind până acum?
Am călătorit împreună cam 12 luni din noiembrie 2016 încoace.

Care au fost reacțiile oamenilor din jurul tău apropo de decizia asta?
Previzibile și de înțeles. Sugestia cea mai frecventă era să cumpăr o casă, să o închiriez și să trăiesc happily ever after. Și dacă formula se dovedea de succes să o continui până sfârșeam între patru scânduri cu un breloc cu chei de invidiat. Suntem un popor cu sechele și traume, care încă își caută afirmarea prin aparențe și bunuri materiale. Reacțiile au fost și pro și contra, dar tacit am simțit că toți vedeau această aventură o risipă, o irosire a economiilor greu câștigate.

Cât de greu e să călătorești singură cu un copil? Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat?
Nu îmi vine nimic în cap la capitolul provocări și am întrebat-o și pe Maya. Pe lângă teama constantă că fac un blocaj pe vena iliacă de la atât somn cu capul în poală mea, pe timpul zborurilor, nu știu ce să zic. Poate că spațiul din toaletele publice nu e suficient de mare pentru o mama cu copil, iar toaletele pentru persoane cu dizabilități nu sunt mereu disponibile.

Dacă la început călătoriei noastre a existat o perioadă de ajustare și de ușoare tensiuni, a fost fiindcă, de fapt, nu știam cum să petrecem 24/24h, 7/7zile împreună. Este drama oricărui părinte care lucrează mult peste program și care petrece timp insuficient cu odrasla și cu atât mai puțin timp de calitate. Aș spune că primele trei luni au fost cele mai solicitante psihic pentru mine, pentru că a trebuit să mă resetez la ritmul alert de a trăi și experimenta al unui copil de șase ani, care are nevoie de provocări și stimulări la foc continuu. După care am intrat într-o normalitate și o complicitate absolut minunate. Copiii sunt mult mai înțelegători, flexibili și rezistenți decât suntem noi dispuși să credem. Am descoperit că un copil urban și rutinat poate învață să aprecieze o injera (mâncare tradițională etiopiană) și poate găsi bucurie în compania celor mai dojenitori și incomozi parteneri de călătorie.

A existat vreun moment, în timpul călătoriilor voastre, în care ai regretat decizia asta?
Poate că în primele trei luni au existat câteva clipe când am visat fugitiv și vinovat la timpul petrecut în spatele biroului și asta pentru că a petrece în mod plăcut și util timpul cu un copil este poate mult mai solicitant. Îmi lipseau antrenamentul și „masă musculară”, dar totul s-a echilibrat în timp.

Cum a reacționat Maya la toate lucrurile noi din jurul ei? Cum s-a schimbat înțelegerea ei față de lume pe măsură ce a crescut?
Avantajul în a călători cu un copii la o vârstă fragedă este că sunt un material brut și curat, neîntinat de prejudecăți și ipocrizii. Astfel, reacțiile lor sunt surprinzător de naturale. Zilele astea, după aproape un an de la călătorie, am răsfoit un pic pagina noastră de Facebook. Este incredibil și dezarmant cu câtă precizie mi-a punctat anumite întâmplări, contexte și senzații pe care eu le arhivasem sau poate chiar uitasem. Încă o infirmare a teoriei: e prea mică și va uita totul. Cred că experiențele și trăirile din copilărie ne definesc ca adulți.

În Etiopia, când am vizitat tribul Mursi din Omo Valley (cei cu farfurii în buze, n. red.), s-a îndrăgostit de artifacturile și bijuteriile lor. De atunci nu a mai dat jos brățările de acolo. Și-a cumpărat o farfurie pe care am înrămat-o acasă. I se părea frumos. A fost curioasă cum reușeau să mănânce și vorbească cu ele. Dar fără reacții șocante. E curios cum copiii găsesc totul natural și cât de natural percep diversitatea. Totul li se pare lucrul potrivit la locul potrivit.

Ce le-ai spune părinților cărora le e teamă să plece la drum cu copii lor?
Să le acorde încredere, căci sunt mai puternici și mai adaptabili decât își imaginează ei. Iar în ziua de azi avem acces la mijloace de prevenție și tratament aproape oriunde în lume, ceea ce minimizează considerabil riscurile de care se tem.

Ce măsuri de precauție vă luați atunci când călătoriți?
Avem asigurări de sănătate. În rest, nu avem un set de măsuri pe care le aplicăm. Îmi urmez instinctul, atât la mâncare, cât și la oameni. De obicei, suntem în cameră la maximum 12 noaptea în centre urbane. Și mai devreme, când suntem în sălbăticie. Încă nu mergem în cluburi și baruri. Poate peste vreo zece ani. Adoram să mâncăm de pe stradă. Ne inspirăm din recenzii, cel puțin până ne integrăm în comunitate, apoi mergem pe sugestiile localnicilor.

În anumite locuri e musai să ai șofer. În Etiopia, am ales un ghid freelance din triburile Omo. L-am găsit din review-uri de pe Trip Advisor și Facebook. Voiam un localnic, ca banii să ajungă în comunitate și pentru un contact fluid cu triburile. Un ghid din capitală e la fel de extraterestru pentru ei ca Donald Trump. În Amazon, tot prin review-uri am ajuns la o companie locală care folosea ghizi din satele de pe Amazon. Astăzi e destul de ușor să găsești soluții, e un al șaselea simț pe care îl dezvolți când călătorești.

Ce ai schimba la felul în care călătoresc, de obicei, românii?
Am observat o schimbare pozitivă în modul de a călători al românilor. Există un segment de piață care se dirijează către destinații mai puțin turistice și experiențe transformaționale. Iar acest lucru nu face decât să mă bucure și să mă încurajeze în proiectul meu nou lansat de travel design, care își propune exact acest lucru: călătorii pe măsură, cu un mix de experimental și confort, pentru cei ce vor să evadeze din rutina copleșitoare pentru a-și reevalua prioritățile.

Cât de greu e să fii mamă singură în România?
Cred că în ziua de azi e greu să fii părinte în general, dacă dorești să-i oferi copilului tău o viață echilibrată și împlinită. Firește că presiunea și responsabilitatea se dublează când ești părinte singur. Din fericire, în România, legăturile cu familia sunt foarte strânse, iar Maya a crescut înconjurată de multă afecțiune și atenție. Dacă în Maroc sau în călătoriile noastre îmi era imposibil să găsesc o clipă pentru mine, în România, Maya dă fuga la bunica sau la mătușa pentru o supradoză de răsfăț, lăsându-mi câte un moment de respiro. Acesta e un lux pe care îl apreciez la justa lui valoare și care îmi permite să mă resetez și să o iau de la capăt.

Ce înseamnă pentru tine familia tradițională?
Eu mă consider „produsul” unei familii hibrid. Un mix de tradițional și modern. Pe de o parte, am crescut după un set de reguli destul de stricte până pe la 16-17 ani, când ai mei au considerat că am suficient discernământ să aleg ce e bine pentru mine și m-au susținut în orice decizie am luat. Și le mulțumesc enorm pentru asta. La rându-mi, cred că sunt o varianta mai soft a lor. Deși țin foarte mult la regulile de bună purtare și la lungimea nasului, educația astăzi este mult mai laxă și permisibilă, oferindu-le copiilor șansa de a-și exprima opțiunile de la vârste foarte fragede. Este un lucru bun pe care îl accept, suprimându-mi atât cât pot reacția inevitabilă: „Pe vremea mea…”

De-a lungul ultimilor ani am locuit și trăit în comunități foarte eclectice în care ne-am împrietenit cu persoane de diverse religii, stiluri de viață și orientări. Mă surprinde și mă bucură naturalețea cu care Maya a acceptat și s-a integrat în toate aceste comunități, confirmând încă o dată ce spunea Mark Twain: „Călătoria este fatală prejudecăţii, bigotismului şi îngustimii minţii”.