Creștinii coreeni din București mi-au arătat că religia sună mai bine cu „Hakuna Matata”

Nu știu de tine, dar eu una nu am prea multe interacțiuni cu religia și nici nu cred că există ceva dincolo de nimic și de existența noastră mundană. Chiar și așa, am o oarecare sensibilitate pentru creștinii ăia care te invită la pocăință, dar fără să-ți vorbească despre pierzanie și Apocalipsă.

Peste varianta coreeană a creștinismului am dat din întâmplare, după ce o colegă de redacție s-a ales cu un flyer pe stradă și l-a trecut din mână în mână până la mine. Da’ până la urmă, cine poate spune nu, atunci când Kim Tae Seok te invită la puțină spălare de păcate într-una din cele mai friguroase clădiri din Capitală?

Am ajuns la întâlnirea creștinilor coreeni după o adevărată călătorie inițiatică, printr-un vifor cumplit și escaladând munții de zăpadă caustică pe care nu i-a curățat nimeni în primele trei zile de iarnă din București. Bine, am întârziat vreo două minute, dar tot m-au primit cu brațele deschise în sala cu două rânduri ocupate din Casa de Cultură a Studenților.

Am venit pentru pocăință, dar am rămas pentru Lion King

Pe scenă, nimeni nu părea să aibă vreo problemă cu lipsa cruntă de spectatori deschiși pocăinței, așa că m-am așezat repede pe un scaun, pentru că niște tineri creștini coreeni, îmbrăcați în tricouri colorate, interpretau deja o melodie religioasă pe ritmuri dansante. Oricum, nici nu am apucat să mă dezmeticesc de frig că au început să fredoneze „Hakuna Matata”, mai întâi în engleză, apoi în minunata limbă coreeană.

Eram doar la început, dar deja trăiam cel mai frumos moment din ziua urgiei albe și eram pregătită sufletește de o viață fără de păcate, dacă asta însemna o interpretare continuă a melodiilor din The Lion King.

Din fericire, partea artistică a spălării de păcat nu s-a terminat cu „Hakuna Matata”. A urmat o adolescentă coreeană, care a interpretat la pianină niște Evanghelie și, chiar dacă lipseau complet versurile, asta nu l-a oprit pe un domn de vreo 60 de ani să fredoneze ceva despre Iisus și prietenii lui din Biblie.

„Fără Iisus aș fi pierdut ca o navă fără cârmaci. Iisus. Oh, Iisus…”

În pauze se auzea un radio comercial din culise, dar nici asta nu strica atmosfera. Oricum, în curând aveam să descopăr că eram fix cinci spectatori în sala geroasă, pentru că cele două rânduri din fața mea s-au ridicat succesiv pentru a urca pe scenă și a cânta ceva despre lacrimile lui Iisus Hristos.

După trei zile de scenete identice, chiar și cei mai mari creștini au nevoie de un pui de somn.

Pentru mine, întreaga desfășurare artistică părea oarecum amuzantă, dar eu participam la a treia seară a conferinței, adică după două spectacole identice la care au fost târâte adolescentele coreene din fața mea. Păreau obosite, extenuate de la atâta pocăință și dormeau pe rând, înainte de a se trezi una pe alta, atunci când pastorul arunca un ochi în partea dreaptă a sălii din Casa de Cultură a Studenților.

O altă parte din sală era ocupată de tinerii coreeni, care s-au retras pe scaune după ce au trecut peste momentele artistice cu hakuna matata și lacrimile lui Hristos. Practic, eu mă număram printre cei cinci-șase oameni care veniseră la conferință fără promisiunea unui moment artistic pe scenă, dar nu aveam de gând ca această descoperire cruntă să-mi strice interacțiunea cu Kim Tae Seok.

Venirea pastorului a fost anunțată de unul dintre băieții ăia creștini, care încerca să te racoleze în pasajul de la Universitate. Pe scenă a urcat domnul venit tocmai din Coreea de Sud, dar și tipa care-i traducea cuvintele din coreeană în română. Tot ea a citit în locul lui toate versetele din Biblie. Era îmbrăcată ca o secretară cuminte, în vreme ce pastorul era la costum și vorbea despre cum a păcătuit când s-a gândit să-și cumpere un BMW sau poate un Mercedes din România, că mașinile astea sunt chiar și aici mai ieftine decât în Coreea de Sud.

Cuvântul Domnului arată întotdeauna mai bine în Power Point

E important ca până și biserica, de orice fel o fi ea, să țină pasul cu tehnologia. Exista și o prezentare Power Point, cu toate animațiile pe care visai să le faci și tu, atunci când erai în școala generală, dar nu ai avut de partea ta ajutorul Împărăției Cerurilor.

„Voi știți cine sunteți voi? Cine sunt eu? Ce este în inima mea? Vă uițați la mine și mă vedeți în costum, dar nu știți ce am în buzunar. Nu știți. Și așa e și cu inima mea. Nu știți ce e în inima mea”, a început Kim.

Din păcate, varianta de neoprotestantism coreean nu e atât de plină de energie divină, dar merge pentru o seară din mijlocul săptămânii. Ne-a zis că Dumnezeu ne-a păcălit cu toate legile pe care ni le-a dat, că oricum suntem păcătoși și e imposibil să le respectăm pe toate, dar de asta există cineva pe care să aruncăm toată vina, adică pe Isus.

Când încerci să inviți oamenii la pocăință prin experiențe personale, ajungi la povești despre femei și copii care se cred Superman

Experiențele persoanale pot fi folosite drept alegorii ca să-i convingi pe oameni să ia calea pocăinței, însă lucrurile pot deveni foarte ciudate când îl bagi în ecuație pe pastorul Kim.

A început cu păcatele pe care le mai face din greșeală, atunci când îi scapă ochii după femei frumoase la semafor. S-a uitat spre cele patru-cinci adolescente românce din primul rând și a spus că i se întâmplă mai ales aici, n-are ce face, prea multe femei frumoase în România.

De la această căință a trecut repede la visele pe care i le-a zdrobit fiului său. Voia să fie Superman când avea vreo cinci ani, așa că tatăl l-a pus să ridice o canapea ca să demonstreze că e supererou. Desigur, nu a reușit, așa că a plecat dezamăgit în camera lui. Și atât. N-am primit alte detalii despre ce trebuia să însemne acest eveniment, dar cred că e despre cum viața nu e chiar cum visezi și mai bine să fii dezamăgit când ești mic.

Am înțeles că pocăința vine când și de unde nu te aștepți

Poate că ești un ateist convins ca mine și nici nu ai vreo sensibilitate religioasă aparte. Te înțeleg, dar poate te ajută să vezi altfel lucrurile o poveste despre pocăință după un eveniment pe care l-ai considera jenant la nivel de individ, dar la nivel de divinitate e altceva (cred).

Totul a început cu o tânără coreeană, care se considera o persoană bună. Însă nu prea voia să interacționeze cu oameni, așa că s-a dus să împartă flyere creștine într-un cartier de birouri, când toată lumea era plecată de mult acasă. Dumnezeu, probabil, a pedepsit-o cu o indigestie nasoală și în scurt timp a început să caute disperată un loc în care să-și facă nevoile. A sfârșit lângă un bancomat. A împăturit totul într-un ziar și l-a băgat în punga cu pliante creștine.

Doi bărbați au văzut-o cu punga, au presupus c-a scos bani din bancomat și au jefuit-o de rahat. Fata s-a simțit rușinată și s-a pocăit a doua zi la biserică. Nu știu cât de motivațional e, dar a fost un highlight al serii.

M-am pierdut printre povești cu misionari creștin, africani păgâni și prințesa Diana

După ce a aruncat vina pe Adam pentru toate păcatele lumii, a ținut să-i mulțumească lui Iisus. Oricum, deja plângeam involuntar, dar nu pentru că mă gândeam la păcatele mele, ci pentru că frigul din sală mă băga în hipotermie. Și el s-a pierdut, a început să citească versete la întâmplare, să ne zică despre păgânii africani care au aflat de la misionarii creștini de moartea prințesei Diana.

Nimic nu mai avea sens, așa că pastorul ne-a trimis acasă. La sfârșit, băiatul care l-a introdus pe scenă pe pastor a venit spre mine și m-a întrebat dacă eu sunt cea care i-a trimis mail-uri despre conferință. Aparent eram singura, așa că m-a invitat să vin la biserica coreeană din Brâncoveanu.

https://www.facebook.com/viceromania/

Citește mai multe despre biserică și religie:
L-am căutat pe Dumnezeu și-am jucat ping pong la biserica baptistă coreeană din București

M-am uitat o zi la cel mai nebun canal de pseudoștiință din România

De ce ai dreptul să râzi de orice religie, chiar dacă se supără creștinopații din România