Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
High hui

Raliul prin Asia Centrală a fost cea mai oribilă călătorie din viața mea

Polițiști beți, șpagă, hârtoape și animale sălbatice în lumina farurilor. Așa e raliul prin Asia Centrală.

de Jamie Lafferty
30 Aprilie 2013, 10:15am

Când văd polițistul din fața mea cum îşi aranjează cureaua de la kalashnikov, nu pot să nu mă gândesc la leitmotivul lui Gob din Arrested Development: „Am făcut o mare greșeală." Doar că eu nu sunt bărbat imatur din însorita Californie, ci stau pe marginea unei străzi aglomerate din Vladikavkaz, Ossetia de Nord, la vreo 80 de kilometri de granița dintre Georgia și Rusia, pentru că ruta noastră de inaugurare a Raliului din Asia Centrală (un raliu de mașini pe o distanță de 8 000 de kilometri din Budapesta până în Tadjikistan) a suferit o schimbare masivă după ce ni s-a refuzat trecerea prin Ucraina și a trebuit să ocolim prin sudul Mării Negre.

Intrarea în Ucraina ni s-a refuzat acum patru zile și de atunci, eu și copiloții mei unguri, Gabor și Attila, am reușit să dormim doar 11 ore în 3 000 kilometri de condus. Acum mă străduiesc inutil să comunic cu un om al legii în timp ce colegul lui îl duce pe Gabor în mașina poliției. Suntem în Rusia abia de o oră. Aerul umed atârnă deasupra orașului ca o pătură udă și lipicioasă. Dacă mai pui și poluarea, era o zi oribilă.

Poliția ne oprise pentru că Gabor nu purta centură la volan. Polițistul întinde o mână grasă și-mi cere pașaportul. Ar putea avea oricât între 45 și 60 de ani, pielea îi lucește în mod nesănătos, iar nasul îi e roșu ca și cum ar fi beat. Îmi scanează documentele cu o privire rece, în timp ce un șir nesfârșit de mașini trece pe lângă noi.

„Iengleeeez?" Mă întreabă.

„Scoțian", îi răspund pentru că nu ştiam cuvântul corect în rusă pentru asta. (Mama e englezoaică și tata e scoțian, dar am de vizitat o țară în care nu e în favoarea mea să-mi declar originile pe linie paternă. Majoritatea oamenilor din majoritatea țărilor nu-și dau seama că Scoția face parte din Marea Britanie. Dar toți știu de Braveheart și sunt înnebuniți după el.)

„Iengleeez?" mă întreabă din nou, vizibil iritat.

În fine, cui îi pasă? „Da," îi răspund.

Se gândește o clipă, se încruntă, îmi compară mutra transpirată și tristă cu poza din pașaport. Apoi se uită în sus, arată spre el și spune „Manchester United", apăsându-mă cu degetul în piept. „Liverpool", îi răspund, sperând că, la fel ca majoritatea fanilor Manchester United, nu aleargă doar după glorie.

Se lasă pe spate și râde ca un nebun. Am reușit să comunicăm. Apoi: „Leeverpool – Vladikavkaz..." Își încruntă sprânceana, nesigur de ce ar trebui să facă. Se întoarce spre Nissanul nostru Vanette, mașina care ne-a adus aici. Scrie cu degetul în stratul de praf „1995". Se uită din nou la mine: „Leeverpool – Vladikavkaz..."

„A, stai! Liverpool a venit aici și a jucat cu Vladikavkaz în 1995?"

„Da da da," spune el, vesel.

Câteva ore mai târziu – după ce dăm șpaga și ne cumpărăm provizii – conducem spre nord, sperând să ajungem la graniță, în orașul Astrakhan, prin care vom trece în Kazahstan. În fața noastră, drumul se despică. Într-o parte e diavolul, în alta e marea: la dreapta Groznâi, la stânga, Beslan.

Dacă aduni la un loc toate persoanele care au murit în Dunblane, Columbine, Utoya Island și Sandy Hook și înmulțești suma cu trei, tot nu ajungi la cifra oamenilor care au murit atunci când criza ostaticilor din Beslan din 2004 s-a terminat dezastruos. După o luptă de trei zile între separatiștii musulmani ceceni și armata rusă, au venit tancurile. La sfârșit, când praful s-a așternut la loc pe drum, s-a aflat că muriseră 385 de persoane. O sută optzeci și șase dintre ele erau copii.

În loc să ne îndreptăm spre Beslan, trebuie să facem dreapta spre Groznâi, capitala Ceceniei, unde morții se numără cu miile. Principalul front de luptă al ambelor războaie cecene, Groznâi a fost un iad în ultimii 20 de ani. Numai când îi pronunți numele, mintea îți transmite imagini cu moarte la scară industrială. Ca să-și îngrijoreze familiile de acasă din Ungaria, co-piloții mei se hotărăsc să oprim la marginea orașului ca să-și facă o fotografie în fața unei pancarte mari pe care scrie GROZNÂI cu litere chirilice. Abia am făcut câțiva pași, când Gabor se apleacă și ridică ceva de jos - carcasa unui glonț de 9 mm, una dintre zecile care au rămas în urma rundelor de focuri cu mitralierele AK-47.

Următoarea jumătate de oră e probabil cea mai stresantă din viața mea. Prin oraș, semnalul GPS-ului dispare, obligându-ne să ne bazăm pe instinct. Dar deși stau ghemuit în scaun, stresat de faptul că o să ies în evidență cu părul meu blond și ochii albaștri, nu pot să nu mă gândesc că Groznâi nu e chiar așa de rău precum ai crede. De fapt, centrul orașului mă duce cu gândul la Dubai – numai apartamente de lux și panouri publicitare imense care fac reclamă afacerilor imobiliare.

„Ha! I-au cumpărat!" Spune Attila din scaunul șoferului. Îl întreb ce vrea să spună.

„Cecenii sunt nebuni la cap, man – la fiecare zece ani au de gând să se revolte, dar se pare că cineva i-a cumpărat." Atmosfera pare placidă, atât de liniștită încât Attila trage pe dreapta lângă moscheea Akhmad Kadirov. Gabor sare afară și face poze; Attila își aprinde o țigară. Eu rămân lipit de scaun, dar în scurt timp apar niște localnici ca să inspecteze reclamele care acoperă Nissanul. Mă roagă să ies. Insistă.

Sunt doi bărbați în cămăși dishdasha; unul stă cu mâna în șold și mă privește cu ochi galben-verzui. Are fața plină de semne de acnee. Dar prietenul lui e cel care mă îngrijorează. E înalt, musculos, iar bărbia puternică îi e împădurită de o barbă deasă. Când zâmbește, i se văd dinții din aur. Dacă ai încerca să-i dai un pumn în maxilar, cred că ți-ai rupe încheietura. Mi-l pot imagina lejer aplecat pe fereastra unui bloc, cu câte o mitralieră în fiecare mână, trăgând vesel în trupele ruse.

Ceva îmi spune că ei n-ar înțelege nimic din aluzia mea la Arrested Development, dar fac tot posibilul să le explic că am ajuns aici printr-o încurcătură. Ne lasă să plecăm.

Înapoi pe șosea, suntem aproape de ieșirea din Groznâi când poliția ne oprește din nou. Șoferii se aliniază ca să dea bani la un ghișeu, unde un grăsan în uniformă îi bagă într-un sertar. Când suntem opriți, Attila negociază șpaga pe la 300 de ruble – în jur de 33 de lei.

În timp ce Attila dă banii, o mașină scumpă cu ferestre negre trece în zbor prin punctul de control, lăsând praf în urmă. Majoritatea oamenilor nu par surprinși de chestia asta, dar un singur polițist face excepție şi ridică mâinile în semn de protest.

Mașina frânează scârțâind, iar un bărbat scund și furios, îmbrăcat în costum, sare din scaunul din spate, indignat că poliția a îndrăznit să-l întârzie. Fața i se face stacojie în timp ce răcnește către polițist amenințări și înjurături. După care iese din mașină bodyguardul lui, care se bagă între micul gangster și polițist. Pipăi cu mâna prin mașină, caut aparatul foto, dar n-am curajul să-l ridic la geam să fotografiez.

Bodyguardul arată ca un luptător roman – un ucigaș cu pedigree. Gâtul vânos și hidos îi iese din costum ca o buturugă. Monstrul pune o mână în fața polițistului și una în fața șefului lui. Nu-mi dau seama pe cine încearcă să salveze. Din fericire, polițistul se potolește și, într-o clipă, mașina dispare pe șoseaua prăfoasă, înspre Groznâi.

Apoi urmează Dagestan, o republică uitată de Dumnezeu care îmbrățișează Marea Caspică. Poliția e la fel de coruptă și aici – în următoarele cinci ore suntem opriți de vreo zece ori de polițiști disperați după mită. Le dăm șpagă cam la jumătate dintre ei, printre care și un idiot beat rangă care e de acord să ne lase să plecăm în schimbul unor monede străine pentru soția lui, care e mare colecționară.

Pe măsură ce ne apropiem de nord spre Astrakhan, punctele de control se răresc până dispar de tot. În momentul în care dispar și ne relaxăm, Attila se ghemuiește pe bancheta din spate în poziție fetală și adoarme ca un bebeluș. Gabor preia volanul, iar eu încerc să-l țin treaz. Dar suntem pe drumuri de atâta vreme și sunt atât de obosit, încât de multe ori îmi cade capul în piept pe la jumătatea propoziției. În cele din urmă cedez și-mi rezem capul de geam.

N-am idee câtă vreme am dormit, dar când mașina iese de pe șosea, mă gândesc imediat că Gabor a adormit și am făcut accident. Attila e zvârlit de pe bancheta mașinii pe podea. Toți înjurăm.

Pe jumătate conștienți și obosiți, ne e greu să acceptăm situația: asfaltul s-a terminat, iar drumul spre Astrakhan va continua prin hârtoape, cu viteza la jumătate. Când pornim din nou la drum, suntem cu moralul la pământ.

După câteva ore de zdruncinături nebune, ceva îmi cedează în creier și încep să halucinez. În farurile Nissanului, văd animale speriate care aleargă. Lupi sprinteni sar în fața noastră, un șarpe uriaș dispare sub roți. Deschid gura să-i spun lui Gabor de toate fantomele astea sălbatice, dar îmi spune: „E un coșmar." Pune piciorul pe frână și oprește într-o dună de nisip. „Nu mai pot," spune.

Sunt terminat de oboseală și n-am deloc stare de condus, dar din fericire, Attila se oferă voluntar. În următoarele trei ore, conduce ca un Hercule – rapid și încrezător, ca și cum Raliul ar fi abia la înceout. În cele din urmă, soarele apare la orizont și undeva în zare, se vede smogul Astrakhanului.

Orașul e dispus de-a lungul deltei râului Volga, pe malul estic se află granița cu Kazahstanul și ieșirea noastră din coșmarul rusesc. Aici se termină Europa cu totul. Ca pentru a sublinia această idee, tot aici se află și ultimul McDonald's pe care o să-l întâlnim până la sfârșitul cursei. Am condus timp de 21 de ore, așa că parcăm aici, disperați după o cafea.

Stând la coadă, cu dureri în tot corpul și cu mintea varză, mi se pare că sunt pe marginea unei prăpăstii catastrofice. Ajung la tejghea și un manager sever vine să mă salute. Parcă vine la bătaie. În loc să-mi intersectez privirea cu a ei, cobor mai jos, unde două țâțe de fier stau să rupă cămașa. În timp ce se apleacă, observ un angajat adolescent care trage și el cu ochiul la decolteu. Probabil e hipnotizat de țâțele alea toată ziua.

Mă bușește râsul când arăt cu degetul un număr de pe meniul din spatele ei, dar tot nu reușesc să-mi schimb părerea: asta a fost cea mai urâtă călătorie din viața mea.

Urmăriți-l pe Jamie pe Twitter: @megaheid

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi și:
Am ars-o cu suporterii Morsi la un raliu al Frăţiei Musulmane din Cairo
Raliul de motoare Black Bike Week
Întrebarea zilei: Ajunge o Dacie până în Mongolia?