Ce am învățat dintr-o relație sănătoasă după un deceniu de toxicitate cu bărbați români

Când eram într-a șaptea, tipul pe care îl numeam gagic m-a înșelat cu o colegă de clasă. Mă rog, pentru vârsta mea actul ăsta mârșav însemna să o țină de mână în parc și să-i dea comentarii cu pupici pe Hi5. Acum pare prostesc, mai ales pentru că pe vremea aia singurul loc în care cuplurile se pupau era pe Messenger, iar eu eram atât de minoră că nici buletin nu aveam. Dar Ioana de acum zece ani s-a simțit rănită.

Cam pe atunci cred că am deschis Cutia Pandorei și am aruncat blestemul relațiilor disfuncționale asupra mea. Aș fi putut să etichetez lipsa asta desăvârșită de noroc ca pură coincidență sau Mercur în retrograd, dar am trăit cu ea atât amar de vreme că nu există cuvânt mai potrivit decât blestem.

Ultimul deceniu mi l-am petrecut aproape exclusiv în relații toxice, așa că nu am zile și nici cuvinte destule să povestesc istoria gusturilor mele îndoielnice în materie de bărbați. 

Dacă ar fi să scriu o sinteza, as intitula-o „Orice tip de abuz emoțional la care poți să te gândești e un fel de Veni, Vidi, Vici pentru mine”.

În clasa a noua m-am combinat cu un tip care avea o pasiune pentru amenințările de genul „spun tuturor că ești curvă” când nu îi convenea ceva la mine. În clasa a zecea am fost împreună cu un băiat mega posesiv, care intra în modul „pumnii mei minte nu are” când aveam îndrăzneala de a ieși cu prietenele.

Am aflat mai târziu că mă înșela cu cea mai bună prietenă a lui.

În vara în care am dat bacalaureatul am fost cuplată cu un tip care ar fi preferat să sape o groapă până în Iad decât să-și asume responsabilitatea propriilor greșeli. S-a dovedit că și el mă înșela. Da, citești povestea unei tipe care a fost înșelată în mai multe relații decât în cele în care nu a fost.

În facultate am iubit pentru prima și singura oară, iar tipul era mai indisponibil emoțional decât Damon Salvatore și mai ambivalent ca o femeie la PMS. Sincer, singura metodă prin care putea să devină mai toxic era să se acopere în deșeuri nucleare. 

Bucla de confuzie, îndoială și dezamăgire care vine odată cu pata pe cineva care clar nu trebuie să fie într-o relație nu se rezumă doar la relații.

Am lăsat tipii ăștia să-mi educe gusturile, preferințele și idealurile în materie de hăndrălăi. Așa că, timp de un deceniu, checklist-ul meu pentru partenerul perfect suna cam așa: probleme de comunicare, egoist, haotic și indisponibil emoțional. Dacă avea și bonusul de manipulator notoriu pe deasupra, eram cât pe ce să-mi iau adio de la visul unde sunt cerută de nevastă în Tokyo la apus ca să-l aleg pe el.

Ai prins ideea.

Eu – într-un mod masochist – adoram fiecare secundă petrecută în ele. M-am agățat de mesajele nocturne ale indisponibilor emoționali ca Tarzan de liane, iar spike-urile de adrenalină pe care le simțeam în timpul dramelor și certurilor ar fi dat peste cap orice barometru. Eram așa devotată cultului partenerilor toxici, încât am fost votată în grupul meu de prietene ca ultima care o să se tămăduiască de tiparul masculilor nocivi. Mă rog, asta îmi ziceau când anunțam pe grupul de WhatsApp cine mi-a mai scris. 

Ei bine, s-au înșelat.

Nu știu dacă să mulțumesc Universului care m-a ascultat când am suflat în lumânări la 24 de ani (mi-am dorit să nu mai fac cazuri sociale de genul) sau că pun lecțiile Danei Budeanu despre fătălăi ca sunet de fundal în timpul curățeniei generale. În orice caz, m-am vindecat de relațiile gen Chuck Bass și Blair Waldorf cu mai puțini macarons proaspăt aduși de la Paris și mai multe sesiuni de șantaj emoțional. Așa am aflat că cea mai grea relație după zece relații toxice este una sănătoasă.

Șocul cultural pe care l-am avut când am dat de un tip healthy a fost imens. Nu am mai dat de nimic asemănător și parcă e prea bine să fie adevărat.

Caruselul în care eu eram nebună când aveam o părere diferită, exagerată dacă îmi comunicam sentimentele și vinovată pentru toate dramele și problemele se oprise, iar eu m-am dat jos. Am pășit într-o lume în care comunicarea deschisă e la ea acasă, problemele mele sunt demne de discutat, iar anxietățile sunt tratate cu meme și discursuri motivaționale, nu cu indiferență.

E un sentiment eliberator. Nu mai simt că pășesc pe bucăți de Lego în fiecare zi. 

Anxietatea gândului „ce mai urmează acum” nu mai e alimentată de nimic. Nu mai trebuie să înghit gesturi și vorbe aiurea când tot ce îmi doresc e să le scuip. Iar pentru mine, cel mai șocant lucru a fost că asta e considerată normalitate. Aparent dacă povestești problemele partenerului primești suport emoțional, nu reacția unui individ căruia i-ai cerut să asambleze un dulap IKEA mahmur. Totodată, am învățat că nu ești pedepsit cu indiferență și tăcere dacă îndrăznești să spui că nu-ți convine ceva.

Vina se împarte și la doi, nu doar la mine.

Am avut parte de zile bune, dar și de zile proaste. Uneori mă autosabotez că mă gândesc că o să zăresc chipul hidos al toxicității după ușă când mă voi aștepta cel mai puțin. Alteori pot să bag mâna în foc că am prea multe cicatrice emoționale ca perioada mea de bunăstare să dureze – clasicul „nu ești tu, sunt eu și fantomele foștilor mei demonici”. În orice caz, învăț să accept normalitatea așa cum am învățat să rezist relațiilor toxice. 

Dacă te întrebi câte doage mi-au lipsit de mi-am petrecut atâta vreme într-un mediu emoțional abuziv, răspunsul e vreo două, dar nu asta e ideea.

Am confundat ani de-a rândul drama cu dorința, așa că relațiile asfixiante și comportamentele toxice au fost un fel de profeție cu care eram semi împăcată. E ca atunci când te minți că iaurtul e încă mâncabil, deși a expirat acum două zile, doar pentru că e singura chestie din frigider când e prea târziu pentru un drum la Mega.

„Acceptăm dragostea pe care credem că o merităm” e un citat din The Perks of Being a Wallflower care mi-a monopolizat blogul de Tumblr în adolescență, dar care mai apoi îmi provoca un sentiment de cringe când mă împiedicam de el pe feed-urile rețelelor sociale. Acum e mantra care luminează orice naiba s-ar întâmpla în viața mea amoroasă. Narcotica obsesivă pentru băieții toxici s-a oprit când nu am mai căutat scurtătura spre iubirea de sine pe drumurile validării și codependenței. Viața a început să fie chill de când am realizat că eu sunt cea mai bună companie pe care o să mi-o arunce vreodată Universul în cale. 

De atunci am început să fredonez versurile melodiei „Te pup, Pa, Pa!” la primele redflaguri. Nu e o decizie radicală, pur și simplu mi-am petrecut destulă vreme cu masculii nocivi ca să nu le simt mirosul de la un kilometru distanță.

Mi-ar fi fost foarte ușor să renunț la tot ce am învățat pentru a mai sta în în brațele toxicității încă cinci minute. Uneori încă se simte ca acasă. Aș fi putut să mă predau, dar nu am făcut-o. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit, ci pentru că nu meritam.

Meritam pe cineva care să plece urechea până și la cele mai neînsemnate probleme de care mă loveam. Pe cineva care să răscolească internetul în căutarea unei metode de a instala Metin2 pe MacBook pentru că m-am jelit jumătate de zi că îl vreau. Pe cineva care fură curent cu mine pe Discord până la trei dimineața pentru că am avut o zi oribilă, chiar dacă e marți.

Am fost dependentă de gustul amar al abuzului emoțional, dar acum mi se pare mai grețos decât ciorbă reîncălzită a suta oară.