FYI.

This story is over 5 years old.

Artă

Tipul ăsta din Cluj face niște desene animate care-ți dau lumea peste cap

Ai zice că nu se poate trăi din animație în România, dar Paul Mureșan îți arată că poți să fii artist fără să mori de foame.
desene cluj roman
Fotografii de Andrei Dăscălescu 

Între 12 și 14 octombrie are loc festivalul psihedelic de artă și film, Tripoteca. Conform descrierii eventului, festivalul „vă va supune încă o dată mințile și inimile unei experiențe ce va extinde barierele avangardei peste oceane de concepte metafizce și abstracte.” Pe scurt, o să îți bubuie mintea cu multă avangardă și o să îți dea lumea peste cap. În cel mai bun sens al cuvântului.

După perioada asta tensionată cu lupte politice duse pe spatele românilor bombardați cu teme false de tipul „homosexualii o să-ți fure/adopte copiii”, sigur ai nevoie de o pauză de la realitate. O să poți să asculți muzică, să te plimbi printre expoziții și să te uiți la un film care o să te ducă departe, în spațiu.

Publicitate

La edițiile trecute de festival, dar și anul ăsta (duminică, potrivit programului) pot fi văzute animațiile lui Paul Mureșan. Paul e un tânăr artist vizual din Cluj care face animații despre lucrurile din „beciul” minții lui. Nu putea să joace fotbal, nu știa matematică, așa că a început să deseneze. „Cine știe, dacă eram bun la matematică poate ajungeam un contabil excepțional”. A câștigat zeci de premii în România și în Europa. A luat de două ori premiul Animest pentru cel mai bun film românesc și, printre multe altele, a făcut și videoclipul de la Deliric x Silent Strike - Mâine, cu aproape 4 milioane de vizualizări.

Am stat de vorbă cu el ca să aflu cum e să trăiești din animație în România și despre cum poți schimba lumea prin desene animate.

VICE: Cum te-ai apucat de desenat?
Paul Mureșan: Îmi place foarte mult să desenez pentru că nu am fost bun la nimic altceva. La școală învățam destul de prost. Nu puteam să joc niciun sport și eram întotdeauna ăla care stă deoparte. Frate-miu m-a învățat să desenez, chiar dacă e cu un an mai mic decât mine. Desenam mai mult pentru mine, că ieșeau un pic cam prost atunci. Mi-am dat seama că a devenit ca un fel de filtru prin care vedeam lumea. Dacă mă simțeam aiurea și nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, desenam. Era mișto să văd sentimentele mele pe pagină. Deveneau mai clare.

„Ce e foarte fain la desen e că e un fel de vrajă. E o forță destul de mare să controlezi pe cineva cu o hârtie și un creion.”

Publicitate

Ai făcut mai multe desene care au fost distribuite masiv pe Facebook.
Am făcut desene anti-referendum. Mi se părea incredibil ce se întâmplă, că în 2018 noi dezbatem așa ceva în România. Mi se pare o chestie de epocă de piatră. Făceam desene foarte simple care ajungeau să se răspândească foarte mult pe Facebook, să aibă sute de mii de vizualizări. Se creau discuții și certuri pe unde erau share-uite și mi se părea incredibil că un desen a reușit să facă asta.

Ai tăi te-au încurajat să faci desen?
Da, au văzut că nu sunt bun la matematică și au zis că măcar atât. Eu am trecut la matematică pe șters tabla. Nu eram violent, stăteam în bancă și desenam. Or fi zis că „măcar băiatul ăsta șterge tabla, o să fie un om de serviciu bun la un moment dat”. Din milă mi-au dat profesorii câte un 5.

Cum ai început să faci animații?
Eram mic, mă uitam la desene animate și am zis că aia vreau să fac. Unii mi-au spus că nu sunt talentat și că desenul nu e pentru mine, dar mă ambiționau mai mult. Așa am ajuns la facultate, în Germania, și i-am dat tare. Un semestru de animație mi-a fost de ajuns. Acum zece ani am făcut prima animație; e foarte simplă, dar îmi place și astăzi

„Îmi plăcea foarte mult să spun povești. Îmi plăcea să spun minciuni mai exact.”

Cum ai început să te duci la concursuri?
M-am certat cu cineva care mi-a zis că n-o să fac nimic din asta și că o să mor de ciroză în Bistrița. Era o perioadă grea, nu prea dormeam bine, mi se părea că sunt un pic nebun și am zis că fac o animație care să se numească „Pui de Somn”, în care îmi pun toate visele alea mai turbate și mai nasoale. Am trimis-o la festivaluri. Voiam să trăiesc din desen și din animații în România și trebuia să se audă de mine. Dacă obțineam notorietate aveau și alții încredere în mine că pot să fac treabă bună și să vină cu comenzi.

Publicitate

Am primit premii, lumea a început să audă de mine și după a mers totul de la sine. Am prins mai multă încredere în mine și încă n-am murit de ciroză la Bistrița.

Cum vezi industria animațiilor în România? Există public la noi?
În România, animația e un bebe, chiar dacă se face de mulți ani. Până anul ăsta mi s-a părut că lipsește curajul. Am văzut niște producții individuale foarte mișto, mai ales a câștigătorului de la Animest 2018. Animația e arta imposibilului, poți arăta ceva ce nu există, în orice cantitate.

Cum ar putea să fie publicul atras înspre animații?
Lumea ar putea să meargă la festivaluri de animații. E vorba de cum animatorii reușesc să atragă publicul. Dar cel mai eficient ar fi prin videoclipuri la piese. Oricum, e treaba animatorului să se facă cunoscut.

Care e diferența dintre România și alte țări din punct de vedere al animației?
În Franța și în Belgia există un cult puternic al animației. Acolo e o industrie hardcore. Franța bagă o groază de bani în animație și se vede rezultatul. Noi suntem foarte departe de a investi bani în animație. Aș vrea să îi dăm tare, ca să se vadă că animația e o forță.

Ce rol vrei să aibă animațiile tale?
Eu vreau să arăt cât de anormal sunt eu, cât de anormali suntem cu toții și cât de ok e să fie așa. Ne putem înțelege foarte bine chiar dacă suntem un pic duși cu pluta. Mi se pare că toți suntem victimele unui fel de curent de a încerca să părem perfect normali și asta cred că ne strică. Dacă cineva vine și explică cât de faimos e, omul ăla o să atragă multă invidie. Dar dacă omul începe să explice cum are câteodată atacuri de panică, cum e anxios când vorbește cu cineva, despre cum a râgâit odată într-o sală de teatru, creează empatie, nu invidie. Când ne arătăm vulnerabili și imperfecți ne apropiem unii de alții.

Publicitate

„Avem nevoie să ne purtăm ciudățenia mândri.”

Ce te inspiră să faci clipuri ca „Pui de somn”, „Mâine” sau „Trece-un nouraș”?
Mi se pare că avem un beci al minții în care intră tot felul de prostioare și încep să facă pui. Eu bag mâna printre prostiile alea și mai scot afară câte ceva și o pun într-o animație. Avem mult rahat acolo în spate. De acolo le tot scot și le pun pe hârtie.

Cum combini ce îți place ție cu ce trebuie să faci pentru alții?
Nu combin. Din zece comenzi, eu rămân cu cam două. De jumătate dintre ei mă scap pentru că durează mai mult să termin ce am de făcut, că lucrez doar pe hârtie. Un minut îmi ia cam o lună. Am lucrat și un an jumate pentru opt minute. Altora le spun că nu pot să fac ce vor ei, că am stilul meu foarte mâzgălicios. Dacă le place, bine, dacă nu, nu am ce face. De multe ori le sugerez pe altcineva. În final rămân cu doi oameni care au încredere în cât rahat pot eu să debitez. Rămân cu nebunii care au încredere în alt nebun.

Cum e să trăiești din animații?
E un trai bun. Din păcate n-o să am pensie. Trebuie să bag mult, dar e mișto că o să pot face asta și când o să fiu în vârstă.

„Eu mă uit foarte umil în fața desenului. Îi mulțumesc foarte mult că mi-a arătat o latură a lumii.”

Ai momente în care nu îți iese nimic?
Da. Mulți au impresia că e romantic și frumos să desenezi, dar în 90% din timp nu e incredibil de mișto. E foarte greu. Te mai enervezi. S-a întâmplat uneori să fac teancuri întregi de desene pentru animații, să le pun în video și să arate ca naiba. Când nu merge, iau o pauză și după îi dau bătaie iar.

Cum poți să descrii Tripoteca?
E super mișto festivalul. Am încercat să particip mereu cu câte o animație. Mi se pare foarte mișto că se întâmplă chestia asta. E un festival dedicat randomness-ului minții. Respectă orice formă de artă care îndrăznește un pic mai mult, care nu e foarte cuminte.