FYI.

This story is over 5 years old.

CARTEL

„Cimitirul”, de Adrian Teleșpan

Citește un fragment din debutul lui Adrian Teleșpan, un roman gay românesc despre care spune că este o carte pe care ai fi putut scrie şi tu. Ia vezi, așa e?
4.11.13

Scriitorul Adrian Teleșpan s-a născut prematur, în 1979, la Drăgăşani, Vâlcea, într-o familie aparent normală. Aspectul lui la naştere i-a făcut pe părinţi să plângă. Cântărea aproximativ 1,7 kilograme, jumătate din această cantitate fiind doar capul. Medicii i-au dat maxim 48 de ore de viaţă. La patru ani a făcut meningită. A urmat o perioadă destul de neclară, iar în 1999 a absolvit Liceul Teoretic din localitatea natală. Apoi a studiat un an Drept, patru jurnalism şi doi actorie. Între 2000 și 2012 a lucrat ca producător executiv în vreo patru televiziuni naționale celebre, după care a emigrat în UK.

Publicitate

Romanul „Cimitirul” l-a scris pentru că a avut timp. În rest nu s-a remarcat cu nimic, în afară de faptul că 98% dintre cunoscuţii lui îl simpatizează. Ca orice om care se respectă, îşi dorește bunăstare şi linişte psihică. Îi place să mănânce bine.

Mă enervez maxim când trebuie să mă duc la câte o înmormântare. Ştiu că nu plac nimănui, pentru că e vorba doar de lacrimi, durere, lumânări, coroane şi gropi, dar pe mine chiar mă enervează, pentru că nu reuşesc să mimez suferinţa şi nu se cade să apari senin în mijlocul unui grup de oameni îndureraţi. Te condamnă toţi la grămadă şi te fac să te simţi de tot rahatul pentru că tu nu suferi alături de ei. Dar eu nu am capacitatea asta de a suferi la înmormântări. Punct. Plâng la filme, la dramele unor necunoscuţi, dar nu mă ia tristeţea la suferinţa celor din jur. Deficit de empatie, probabil. Aş plânge probabil dacă, Doamne fereşte, i s-ar întâmpla ceva câinelui. În fine, treaba e că am o singură amintire cât de cât plăcută legat de o înmormântare. Restul sunt toate pline de flash-uri foarte triste, cu oameni înlăcrimaţi, distruşi de durere, îngenunchiaţi de suferinţă şi cu mine alături, gândindu-mă ba că mi-e foame, ba că m-aş fute, ba că aş vrea să îmi cumpăr nişte pantaloni. Nasol, ştiu, dar asta e. Pula mea…

Am avut un iubit acum vreo şapte ani, Robert. Era un pic cam drama queen pentru mine, dar era masculin în pat şi, cum în alte situaţii nu mă prea apropiam de el, puteam trece cu vederea faptul că se credea o prinţesă. Nu îl iubeam, dar ne futeam bine. Nici el nu mă iubea, dar îl futeam bine şi îl lăsam să creadă că se putea bucura de salariul meu. Şi a murit bunică-sa. A aflat seara pe la unşpe, la telefon, de la maica-să, care e o idioată şi care adoră să dea veşti proaste la orice oră din zi şi din noapte. Evident, Robert s-a dat de ceasul morţii, a început să plângă, să-şi smulgă părul din cap [pe corp era epilat], s-a cuibărit în braţele mele întrebându-se încontinuu „De ce? De ce? De ce?”. Că avea 94 de ani în pula mea, cum de ce? Nu o cunoscusem pe bunică, dar o văzusem în nişte poze şi nu îmi păruse prea OK. Avea ceva respingător, întotdeauna părul nespălat, o faţă de cutră, genul ăla de babă cu o karmă de tot căcatul. Oricum ar fi fost ea în viaţă, dramele şi poponarii chiar merg mână în mână, aşa că ăsta suferea vizibil. Vizibil bine. La nivel fonic nu mai zic. Tot ce îmi doream era să vină dracului odată dimineaţa şi să plece la el acasă, la ţară, unde putea să-şi îngroape toată familia din partea mea. Acu’ tre’ să recunosc, vestea mă afectase şi pe mine, care chiar aveam chef să-i dau o muie în seara aia, lucru imposibil în această situaţie. Mă gândeam doar că aş putea să îl lubrifiez cu lacrimile. Dar nu i-am spus lui asta. I-am zis să mergem să dormim ca să se liniştească şi, pula, a început să plângă şi mai tare, spunându-mi că trebuie neapărat să merg cu el, că are nevoie de susţinere. „Să mori tu! Pfoaa”, atât puteam gândi. Îmi venea să îl strâng de gât, pentru că eu deja ştiam cu cine o să mi-o trag cât era el plecat. Şi oricum, jitia nu avea nevoie de nicio susţinere. Voia doar să îl duc cu un şofer şi o maşină de la muncă până acolo. L-am scuipat în gând între ochi şi l-am asigurat cu tot regretul din lume că o să merg cu el. S-a dus şi şi-a strâns toate hainele negre într-o valiză şi m-a rugat înlăcrimat să scot vreo cinşpe milioane de pe card ca să o ajute pe maică-sa. „Căca-m-aş pe tine să mă cac de ţăran! După ce că îmi strici trei zile din viaţă, mai vrei şi bani!!!”, numai gândul ăsta mă măcina, fiind o fire nu neapărat zgârcită, dar reţinută faţă de Robert. I-am zis că bine şi ne-am culcat. A mai sunat-o încă o dată pe maică-sa, din pat, ca să se smiorcăie încă o dată împreună, aia urlând de durere şi spunând că nu îi vine să creadă că nu mai e. Mda. Nici mie.

Publicitate

A venit dimineaţa la fel de dureroasă. Ăsta plângea în timp ce făcea duș, în timp ce se dădea cu spumă în păr, în timp ce făcea orice. S-a îmbrăcat impecabil. Avea treaba asta cu îmbrăcatul impecabil. Nu ştiu de unde se trăgea bunul gust, că nu îi găseam alte calităţi de ordin interior, sincer. Şi arăta şi bine. Dacă nu se mişca şi nu vorbea, jurai că e hetero. Dar pana mea, nu puteai suferi în halul ăla şi să te aranjezi atât de mult. Şi-a tuns şi barba, iar cu costumul ăla negru era mega futabil. A venit şoferul, ne-am urcat în maşină şi am plecat. Pe drum nu am ascultat muzică, era păcat, aşa că l-am ascultat pe el întrebându-mă de ce a murit bunică-sa. Îl rugam să se liniştească, încercând să îl conving că atunci când ajungem acasă trebuie să pară îndurerat, dar să sufere ca un bărbat, pentru că asta o să îi ajute pe ai lui. Aha! Aşa a fost. Am ajuns, a coborât din maşină şi a fugit la maică-sa, a luat-o în braţe şi a început să plângă ca Meryl Streep în Sophie’s Choice. Am coborât şi eu, am prezentat condoleanţe ca un coleg bun ce eram, că ăia nu ştiau că băiatul lor suge pula, şi-am ieşit în stradă să fumez o ţigară. Ei au plecat imediat la cimitir, eu am rămas să ajut prin casă. N-am făcut nimic. Apoi am mai ars-o vreo două ore prin oraş, am mers cu Robert la un restaurant unde eu am mâncat cartofi prăjiți şi ceafă de porc la grătar, iar Robert şi-a comandat piept de raţă cu portocale, ca să vadă ăia că a ajuns bine în viaţă! Dup-aia am cumpărat nişte prosoape şi lumânări, apoi am mers la capela unde era depusă doamna. Familie bună, nu aduceau mortu’ acasă. Era deja vreo opt seara şi o căldură din aia de iulie de te căcai pe tine. Eu, în sacou negru. Era Moartea! Şi pe babă, şi pe înmormântaşi. La capelă, printre alţii, era un tip pe care îl ştiam de undeva, dar chiar nu îmi aduceam aminte de unde. Dar îl ştiam bine. Foarte bun băiatul. Foarte bun. Apoi mi-am dat seama. Era unu’, guy26 sau 27, ceva de genul ăsta, de pe GayRomeo, cu care vorbisem vreo trei luni cu câţiva ani în urmă, făcuserăm o labă, două pe webcam, dar nu ne întâlniserăm niciodată. Schimbaserăm nişte poze. S-a uitat la mine, m-am uitat la el, cred că şi-a dat şi el seama de unde mă ştia, că mi-a zâmbit. Habar n-aveam ce căuta acolo. Robert, de durere, n-a văzut. Stătea aplecat, lipit de coşciug, ceea ce nu era chiar nasol, pentru că o spălaseră pe bunică-sa pe cap.

Am stat până pe la zece seara acolo şi nu visam decât să merg acasă la mă-sa, să fac un duș şi să dorm. Evident, gândeam prost. Robert, rupt de durere, mi-a zis [nu m-a rugat] că trebuie să rămân să o priveghez pe bunică-sa în noaptea aia, ca să nu îi fie urât singură într-un loc străin. Şi că familia nu putea să mai stea, că erau toţi obosiţi. „Pula mea, e cu pizda-n groapă!! N-ar mai impresiona-o nici să te vadă cum mi-o sugi!” Nu i-am zis asta, dar i-am zis că eu nu rămân singur cu aia, că mi-e frică, dar a început să se isterizeze în şoaptă, i-am amintit că sunt poponar şi chiar mi-e frică de chestii de-astea, moment în care a întrebat în stânga şi în dreapta dacă mai vrea să rămână cineva acolo cu mine. Ei bine, da! Guy26 s-a oferit. Era ceva verişor de-al doilea cu Robert, dar nu putuse veni nimeni altcineva din partea ramurii respective a familiei. Îl chema Adrian, ca pe mine. Nu mai ţineam minte treaba asta. Robert i-a zis că şi el trebuie să se odihnească pentru înmormântare, iar Adrian i-a zis că e OK. Au plecat toţi. Am rămas noi doi. I-am povestit ce caut eu acolo şi s-a mirat că m-am cuplat cu regina familiei, pentru că păream genul căruia nu îi plăceau efeminaţii. Ne-am aşezat pe o bancă în faţa capelei, am fumat şi ne-am adus aminte despre cum ne promiteam pe messenger că ne vom pişa unul în gura celuilalt cu prima ocazie când ne vom întâlni. Am râs gândindu-ne cum ar fi să facem asta în cimitir. Am exclus amândoi ideea [eu mai mult ca să nu par deplasat], dar am început să ne dăm uşor unul spre celălalt. În cimitir era doar câte o lumină pe ici, pe colo, se auzea din când în când câte o maşină, atmosferă sexy. Mie mi se sculase de mă durea, pentru că ăsta arăta destul de bine şi n-am mai putut, m-am aplecat spre el şi ne-am lins. Nu a schiţat nici cel mai mic gest că l-ar deranja şi, după vreo 10 minute, i-am zis să ne futem. El a zis că i se pare de rahat să ne futem în cimitir, că nu e prea religios, dar că tot i se pare de rahat să se fută cu doamna moartă lângă el. În schimb, mi-a zis că închiriase o cameră la o pensiune foarte aproape de cimitir şi că putem să mergem acolo.

Publicitate

Am stins toate lumânările din capelă să nu ia ceva foc pe acolo, am închis uşa şi am plecat. Am ajuns în cinci minute la pensiune, ne-am dezbrăcat şi ne-am futut vreo oră. Pule în gură, peste gură, peste faţă, anal, uro, flegme. Eram din acelaşi film. Nu dau mai multe detalii acum, a fost bine. Sigur n-a durat mai mult de o oră. Se făcuse vreo două noaptea. Am făcut un duş, ne-am îmbrăcat şi am plecat înapoi la cimitir. Când am ajuns acolo, să mi se facă rău. Spărseseră unii capela. Baba era răvăşită toată, îi luseră pantofii, verigheta, baticul, ştrampii ăia mici până deasupra gleznei. O ciufuliseră. Ce dracu’ i-or fi căutat în cap, nu ştiu!!! Erau lumânările împrăştiate pe jos, iar eu mi-am dat seama că ăsteia nu îi e dat să îi stea părul ca lumea nici pe lumea ailaltă…

— Mânca-ţi-aş pula ta! Panică în cimitir! Ce facem acum?, i-am zis. Ce căcat le zicem ălora că am făcut aici?

Pe el îl apucase un râs isteric şi nu zicea nimic. Pe mine deja mă trecuseră toate apele şi mă gândeam numai la feţele ălora a doua zi de dimineaţa, când or veni şi o vor vedea pe a bătrână în starea asta de călcată de tren. Eram panicat, jur. Blană de panicat. Am stat aşa, în stare de şoc, vreo douăzeci de minute şi apoi i-am zis lui Adrian:

— Hai să ne batem! Jur! Ne batem, ne învineţim, ne rupem hainele şi zicem că ne-au bătut unii şi apoi au jefuit-o pe asta. Că altceva nu avem ce să facem, îmi bag pula în moartea lor.

Adrian a zis că nu e o idee rea şi am început cu palme peste faţă ca fetele, apoi cu pumni, ne-am tăvălit, ne-am tras de păr, iar eu m-am excitat. Într-un final am considerat că arătam ca dracu’ şi am sunat la 112 şi apoi pe Robert care, când a aflat, a început să plângă ca să scoale toată casa în picioare! A sculat-o. A ajuns poliţia, le-am zis că ăia veniseră prin spatele capelei, că ne-au auzit vorbind pe băncuţă, ne-au atacat pe la spate [nice] şi nu am văzut nimic, că ne-a intrat pământ în ochi din prima. Dar că bănuim că au fost patru. Şi că miroseau destul de urât. Nu puteam părea nişte pămpălăi care o încasaseră în egalitate numerică. Ne-au anchetat vreo oră jumate, acolo în cimitir. Între timp veniseră şi ăia din familie care ne considerau uşor vinovaţi de cele întâmplate. Mă-sa lu’ Robert a leşinat când a văzut cadavrul împrăştiat. Toate rudele urlau ca la balamuc. Eu am plecat acasă pe la cinci şi ceva dimineaţa, mi-am făcut un duş şi la douăşpe eram înapoi la cimitir pentru înmormântare. O rearanjaseră pe bătrână, dar zbuciumul din sufletul rudelor nu cred că va fi calmat vreodată. A fost singura înmormântare la care m-am simţit bine. Robert plângea încontinuu şi tot repeta că are nevoie de un psiholog după faza asta. Pe banii mei, evident. Nu mi-a zis nicio secundă că îi pare rău că mâncasem bătaie. M-am despărţit de el după vreo două luni. Nu am aflat nici până în ziua de azi dacă i-au prins pe ăia de fugiseră cu şosetele moartei.

Citește și alte fragmente literare:
Nymphette_dark99, de Cristina Nemerovschi
Soni îţi dă tripuri literare
Bong Brothers