De ce nu se vorbește deloc despre abuzurile și violurile dintre frați

Violența între frați, care include și violul, poate să distrugă vieți și uneori chiar îi iese. Ceea ce-i face frecvența și faptul că nu se discută despre ea în societatea contemporană cu-atât mai înfricoșător.

Când eram mică, îmi adoram fratele mai mare. Nu c-aș fi avut de ales. Era cu șase ani mai mare decât mine, avea doi metri înălțime și m-a luat, și la forță fizică și la istețime, toată copilăra.

El îmi alegea muzica, hainele și ideile. Imaginea mea de sine depindea de aprobarea lui. Părinții noștri aveau probleme mult mai mari ca ale noastre și ne lăsau în plata domnului, ceea ce, îmi dau seama acum, a creat un mediu în care concuram unul cu altul pentru atenția lor.

Aproape 64% dintre supraviețuitorii violenței între frați nu se căsătoresc niciodată.

Ăsta a fost începutul unei certe pentru putere între noi. El își exercita autoritatea asupra mea și eu mă chinuiam să răstorn ordinea pe care-o stabilise, care, odată încălcată, avea drept consecințe pedepse îngrozitoare, atât fizice cât și emoționale. Uneori doar mă făcea cu ou și cu oțet, alteori mă-nvinețea. Dar întotdeauna implica și umilire.

Nu ne mai vorbim de mai bine de zece ani, dar chiar și-acum, unele dintre cuvintele pe care le folosea el sunt coloana sonoră a urii mele de sine, în zilele când n-am puterea să am o părere mai bună despre mine.

În afară de Cain și Abel, gangsterii originali pe zona de rivalitate între frați (cu conflict și fratricid cu tot), cazurile de abuz între frați nu apar prea des în cultura populară. Când apar, dinamica e descrisă drept rivalitate între băieți și normalizată ca fază obligatorie a adolescenței băieților.

Clasica replică „băieții tot băieți" e îngrijorătoare, zice Dr. John V. Caffaro, terapeut clinic, cercetător la California School of Professional Psychology și autor al Sibling Abuse Trauma.

Caffaro spune că duce la o negare la scară mai largă a actelor de violență dintre frați și surori și trece cu vederea daunele fizice și emoționale pe termen lung, care afectează victimele. „30% dintre abuzurile identificate în studiul nostru sunt cazuri de violență între băieți și fete", explică Caffaro, referindu-se la cercetarea lui din 2005, Treating Sibling-Abuse Families.

„Băieții își asumă mult mai des rolul de abuzator cu frații mai mici, mai puțin maturi, sau cu surorile", zice el.

Fenomenul poate fi atribuit în mare măsură luptei pentru putere între genuri din zilele noastre, în cadrul căreia bărbații sunt mai des educați să dețină controlul. „Abuzul asupra unui frate mai mic, mai vulnerabil, îi conferă fratelui mai mare impresia de putere".

Așa s-a-ntâmplat cu Catherine* din Melbourne, consilier financiar, care n-a mai vorbit cu fratele ei mai mare de mai bine de 20 de ani. „Pur și simplu nu mai vorbesc despre el", zice ea. „Când eram mai mică, mi-am inventat alt frate, care era mișto și haios și de treabă, dar acum nu mă deranjează să creadă lumea că-s singură la părinți".

Catherine a învățat de la șapte ani să se elibereze din mâinile fratelui ei, care-o prindea de gât. Dacă majoritatea copiilor se ceartă pe jucării, haine sau telecomandă, ea era frecvent pleznită, lovită cu picioarele și pocnită în față, când părinții nu erau atenți, dacă nu-și asculta fratele. „Era mai mare, mai puternic și cu cinci ani mai în vârstă decât mine – n-aveam cum să-i răspund cu aceeași monedă."

„Dac-o făceam, îmi făceam singură viața mai grea."

Catherine, care are azi 40 de ani, a ajuns la o perspectivă nouă asupra situației. Corelează temperamentul tatălui ei cu cel al fratelui. De fiecare dată când era pedepsit sau bătut pentru rezultate slabe la sport sau la școală, știa că urmează rândul ei. Caffaro spune că frații mai mari apelează des la strategia asta, ca să facă față dezechilibrului de putere din relațiile între părinți și copii.

„Cel mai rău era când venea în camera în care învățam, ca să mă pleznească sau să-mi dea pumni", își amintește Catherine. „Îmi spunea că dacă scot vreun sunet o să se-ntoarcă mai târziu și-o să fie mai rău. Vorbea serios." Amenințată cu violența repetată, a învățat să tacă, pentru a minimiza repercusiunile sinistre și-a rămas cu obiceiul ăsta și la maturitate.

Azi, lui Catherine i se pare foarte greu să comunice cu bărbații în timpul confruntărilor emoționale. „Acum pur și simplu mă închid de tot în mine, când situația devine prea intensă", zice ea. „Mereu sunt cumva paranoică dacă-mi face un tip vreun compliment. Mă gândesc: «Ok, care-i poanta?» și aștept să facă sau să zică ceva nasol. E prea greu."

E o problemă frecvent întâlnită printre supraviețuitorii cazurilor de abuz între frați, zice Caffaro. Pe lângă faptul că suferă mai des de depresie și anxietate, experiențele violente din prima copilărie pot da naștere „unui model negativ puternic pentru relațiile interpersonale", care duc la incapacitatea sau lipsa dorinței de a forma legături ca adult.

„Violența între frați are puterea de a forma universul relațiilor pentru copii și perspectiva asupra vieții și respectul de sine pentru adulți", zice el. „Potrivit studiului nostru, aproape 64% dintre supraviețuitorii violenței între frați nu se căsătoresc niciodată."

Pentru că violența între frați e atât de răspândită și are efecte foarte profunde, e cu-atât mai important ca aceste cazuri să fie raportate. Mai ales pentru că multe victime care ignoră efectele violenței fizice și emoționale ajung și victime ale abuzului sexual.

Conform unui studiu din 2011 care a agregat date culese pe parcursul a opt ani, pentru a analiza efectele psihologice și sexuale pe termen lung ale abuzului sexual comis între frați, bărbații sunt abuzatorii în 92% dintre cazuri, iar 71% dintre victime sunt femei. Dar e cu-atât mai greu să strângi statistici despre abuz și agresiune, două delicte deja raportate rar, când situațiile implică și copii.

„Copiii abuzați de un frate se pot confrunta cu-aceleași obstacole în a dezvălui abuzul sexual cu care se confruntă și alte victime ale violenței sexuale", spune Mary Stathopoulos, cercetător senior la Australian Institute of Family Studies și autoarea studiului Sibling Sexual Abuse.

Spune că uneori copiii nici nu-și dau seama că sunt abuzați, dar când sunt conștienți, teama de răzbunare îi împiedică să vorbească.

Pentru Zoë* din Sydney, designer, explicația asta sună plauzibil. Spune că după ce-a abuzat-o fizic un timp îndelungat, fratele ei mai mare, care avea 16 ani la momentul respectiv, a trecut la abuzuri sexuale când ea avea zece ani. Strategia pe care-a folosit-o ca să distorsioneze concepțiile lui Zoë despre consimțământ și încredere au făcut-o cu atât mai furioasă și mai vulnerabilă emoțional.

„Mă tortura și-mi distrugea jucăriile, dar apoi și-a dat seama că poate să obțină mai mult."

Zoë spune că dormea când fratele ei mai mare se strecura la ea-n dormitor și-o obliga să întrețină acte sexuale. „Ca să mă lase-n pace, trebuia să fac tot ce vrea. Când nu făceam, începea iadul." Situația a continuat ani de zile și-a provocat din ce în ce mai multe nopți nedormite și conflicte interpersonale la școală.

„Mie mi-era prea rușine să spun ceva, așa că am ținut secret", zice ea.

E un comportament obișnuit pentru victimele abuzului sexual între frați, zice Stathopoulos. „Rușinea și vinovăția sunt niște bariere mari, când vine vorba de mărturisit… copiii pot să-și facă griji că dacă le spun părinților o să-i rănească și-o să-i facă de rușine – fie pe părinți, fie pe fratele abuzator, fie și pe unii, și pe alții."

Zoë zice că până nu i-au scăzut notele și-a început să se poarte tot mai agresiv la școală, părinții nu i-au observat schimbările de comportament. Într-o zi, după ce un coleg comentase ceva la mișto despre cum e îmbrăcată, Zoë l-a pus la pământ și a început să-l lovească, până când a reușit să-i despartă profesoara ei.

Se temea c-o să fie certată, așa că a cedat în mașină în drum spre casă și când a ajuns i-a mărturisit mamei abuzurile printre lacrimi.

„Părinții mei au fost șocați", zice ea. Dar au fost și sceptici și-au obligat-o să-și spună povestea de mai multe ori. Zoë zice că asta a traumatizat-o și mai rău, pentru că se simțea nedemnă de încredere. La început, fratele ei a negat tot, înainte să mărturisească tot ce ce făcuse. Dar era deja prea târziu.

Stathopoulos spune că mărturiile primite cu neîncredere sporesc suferința victimei. „O reacție negativă la mărturisire, de exemplu dacă nu ești crezut, poate să sporească trauma, mai ales dacă victima încă trăiește în apropierea fratelui abuziv."

Faptul că fratele ei mai mare a negat și și-a minimizat agresiunile a făcut-o pe Zoë să-și pună la-ndoială valoarea și stima de sine. Spune că dacă ar fi povestit că fusese abuzată în felurile alea de un părinte sau de-un partener, reacția ar fi fost clar diferită. Chiar și-acum, când alege să vorbească despre subiectul ăsta cu prietenii, reacțiile, în general, sunt de genul: „Dar frații se ceartă dintotdeauna."

„Nu așa", se grăbește să adauge.

Azi, la vârsta de 25 de ani, după ce a rupt relațiile cu fratele și încearcă să întrețină o relație complicată cu părinții, Zoë zice că de multe ori se simte ca un unicorn în grupurile mari de oameni, când prietenii ei discută deschis despre dinamicile din propriile familii și vorbesc afectuos, cu iubire. Când vine vorba de evenimente în propria ei familie, gen nunți, reuniuni sau ceremonii de absolvire, Zoë trage linie.

„Orice chestie la care-aș fi forțată să vorbesc cu el", zice ea. „Pur și simplu nu pot."

Eu una pot s-o-nțeleg.

*Numele victimelor au fost schimbate pentru a le proteja intimitatea.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre viol:
Cum e să fii violată de o femeie
O scurtă și deprimantă istorie a legilor împotriva violului
Taică-miu îmi viola surorile, așa că l-am băgat la închisoare