Am vorbit cu tineri despre cum e să ai o relație când ești depresiv

Când ai o boală mintală, o relație poate fi de-a dreptul groaznică. Există prea multe prejudecăți și deseori multe relații promițătoare se răcesc din cauza asta.

Guy A. Boysen, profesor-asociat de psihologie de la universitatea McKendree a analizat recent două studii, care din păcate, prezintă astfel de concluzii. În primul, participanții au considerat persoanele cu boli mintale, precum depresie și schizofrenie, cu oportunități scăzute de relații scurte și de lungă durată. În al doilea studiu, participanții au apreciat atracția fizică pe baza promovărilor personale care menționau tulburările psihice. Încă o dată, persoanele cu probleme mintale au primit prospecte sub medie atunci când vine vorba de o relație pe termen lung.

Am vorbit cu câțiva tineri singuri despre cum e să intri într-o relație cu o boală mintală și provocările prin care trec.

„Eu mereu am suferit de anxietate generală și ipohondrie. În generală am fost la doctor de un milion de ori și eram ceva de genul: «Am o tumoare pe creier!» În facultate, am început să am atacuri de panică. După facultate, mi-am dat seama că am nevoie de medicamentație. Așa că, acum iau Lexapro și Ativan cât să-mi ajungă."

Poți să-mi dai un exemplu când te-ai simțit judecat?
Eram la o întâlnire oarecare de pe Tinder și ieșisem la cină. De obicei iau Lexapro în jurul cinei, iar când am luat pastila, el m-a întrebat ce era. Eu i-am spus că e doar Lexapro și mi-am dat seama imediat că și-a schimbat atitudinea după ce a aflat. Era clar că el nu știa nimic despre sănătate mintală și chestii de genul. Nu ne-am mai văzut și oricum nu mai voiam să ies cu persoana aia.

Cum au evoluat relațiile tale de atunci?
Am observat o schimbare majoră în privința oamenilor în care aleg să am încredere sau cu care mă văd. Mă face să dau înapoi chiar și un vibe din partea cuiva care nu înțelege problemele de sănătate mintală și medicamentație. Pur și simplu nu merge. Iar, câteodată, Lexapro îmi afectează apetitul sexual. Așa că încerc să-l iau seara, după ce eu și partenerul meu actual facem sex. A fost greu, dar el e complet înțelegător, deși nu cred că poate relaționa, pentru că nu a luat niciodată medicamente care afectează libidoul.

„Am fost diagnosticată acum șase luni cu anxietate generală și depresie. Acum iau Prozac, care e un medicament anti-depresiv și anti-anxietate. În plus, mai iau klonopin, care mă ajută cu atacurile de panică."

Cum ți-a afectat asta relațiile?
Am avut un prieten pe nume Michael*, cam un an. Încă nu luam medicamente, așa că anxietatea mea se manifesta la maxim. Simțeam că nu mă iubește sau că nu-i pasă de mine, dacă nu avea chef să meargă la un concert la care mă entuziasmasem eu și el nu înțelegea de ce mă comportam așa. De asemenea, eu îmi rod unghiile când sunt anxioasă.

Când făceam asta în preajma lui Michael, îmi dădea peste mâini. El nu putea să înțeleagă că erau lucruri pe care nu le puteam controla, creierul meu le face fără să-mi dau seama. În ianuarie, s-a despărțit de mine. Michael mi-a spus că eram prea dependentă de el. Am fost atât de deprimată, încât într-un sfârșit m-am dus la doctor.

Cum e viața ta amoroasă acum?
Recent, am început să mă văd cu un tip pe nume Charlie*. Deși în mare parte, el se descurcă bine, eu încă încerc să-mi dau seama cum să controlez lucruri, cum ar fi să beau când iau klonopin, ca să nu mă afecteze atât de tare, încât să devin o legumă. El mi-a declanșat și atacuri de panică, așa că mi-am dat seama că trebuie să mă despart de el. Eu trebuie să fiu pe cont propriu și să-mi rezolv problemele mele, înainte să mă văd cu altcineva.

„Mama mea este schizofrenică. Ea mereu a fost internată prin spitale de psihiatrie, pentru că avea crize, tentative de sinucid, a trecut și prin terapie cu electroșocuri. Când am mai crescut, mi-am dat seama că și eu aveam niște probleme. Acum, mă lupt cu depresie și anxietate."

Ai simțit vreodată că cineva nu înțelege situația ta?
Mă duceam la fostul meu partener acasă după job și atunci m-a lovit un episod de anxietate. E greu să fiu pe aceeași lungime de undă cu toată lumea. La el acasă erau mai mulți prieteni, lucru la care nu mă așteptam. O persoană vorbea despre cât de marfă e mama sa și dădea o grămadă de exemple, iar subiectul ăsta e în special sensibil pentru mine, ținând cont de tulburarea mea post-traumatică.

Eu încercam să explic într-un fel calm că de asta nu interacționam cu alții, dar nu am vrut să învinuiesc persoana pentru că poate nu înțelegea. Ea a început să plângă și să se panicheze și mi-a spus că am izbucnit din senin și am stricat seara cu problemele mele. A fost greu să explic că nu puteam controla asta și în același timp mă simțeam vinovat. Eu nu voiam să fiu în centrul atenției și nici să mă comport nasol în interacțiuni sociale.

„Am fost diagnosticată cu depresie severă și anxietate acum șase ani, când am intrat la facultate. Am început să mă simt foarte apatică și plângeam din nimic. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă și am luat o pauză medicală de la școală."

Cum ți-a influențat asta relațiile?
Păi, când aveam 20 de ani, am avut primul iubit, pe la sfârșitul primului an de facultate. Eram în mașina lui și îmi țineam medicamentele anti-depresive într-un săculeț mic din ghiozdan. Eu luam două tipuri diferite și mai aveam și niște Advil și Midol acolo. Pastilele au căzut pe jos și el s-a panicat, iar prima lui întrebare a fost dacă vindeam droguri, la care eu am rămas mască. Serios? Am cinci pastile în săculeț.

Am hotărât să mă deschid față de el pentru că el a fost băiatul cu care mi-am pierdut virginitatea și credeam că pot avea încredere în el. Însă, după ce i-am spus, s-a comportat foarte ciudat. El considera că orice ar face sau spune m-ar determina să-mi tai venele și se simțea inconfortabil în prezența mea, chiar dacă nu eram supărată. Ne-am despărțit la sfârșitul săptămânii, din alte motive, dar faptul că a aflat despre depresia mea cu siguranță a fost un factor. Relația noastră a durat trei săptămâni.

„Eu sufăr de tulburare borderline de personalitate și tulburare obsesiv-compulsivă, plus atacuri de panică. Tulburarea borderline este principalul motiv pentru care relațiile mele au eșuat. E cea mai groaznică parte. Oamenii înțeleg tulburările obsesiv-compulsive, unora chiar li se pare excentric, dar cea de personalitate? Nimeni nu înțelege. Eu am impresia că totul e tragic și mă influențează atât de mult."

Cum ți-a afectat asta una dintre relațiile tale?
Prietena cea mai bună a primei mele iubite se simțea amenințată de mine, din nu știu ce motiv. La ziua de naștere a iubitei mele, prietena ei a încercat să-mi arunce lucrurile, inclusiv laptopul, iar eu am apucat-o de încheietură ca s-o opresc. Iubita mea a intrat peste noi și m-a judecat instant ca fiind abuzivă, nici măcar nu a întrebat ce se întâmplă. Am început să mă panichez și să plâng, iar ea îmi enumera simptomele bolii mele.

Ea mi-a spus că sunt o nebună abuzivă și manipulatoare și nici măcar nu înțelegea complexitatea bolii mintale. Apoi m-a dat afară din casă, fără să apuc să-mi iau lucrurile, inclusiv jacheta și încălțămintea, mai ales că era iarnă afară. Eu am ciocănit la ușă, pentru că aveam nevoie măcar de telefon și lucrurile mele ca să ajung acasă, dar mama ei a chemat poliția. Polițiștii nu au fost înțelegători, dar măcar mi-au dat un ban ca să-mi sun prietena să vină să mă ia.

Ce s-a întâmplat după asta?
Mama ei mi-a dat lucrurile câteva zile mai târziu și am fost concediată de la muncă, pentru că eram colege. Ele au spus versiunea lor, iar șeful nostru a considerat că sunt o amenințare. Prietena ei a mimat cum să-mi tai gâtul sau încheieturile, sugerând că ar trebui să mă sinucid. Când o altă colegă i-a cerut să se oprească, în timp ce zâmbea, ea a spus că oricum aveam de gând să mă sinucid, pentru că eram o „psihopată" și trăiam degeaba.

După asta, fosta mea iubită nu a mai vorbit cu mine timp de două săptămâni și am trebuit să-mi refac toată viața. Am fost părăsită de fata pe care o iubeam pentru ceva de care nu eram vinovată și am fost atacată, judecată și tratată execrabil. Mă uram și chiar m-am gândit să mă sinucid, pentru că toate relațiile anterioare s-au terminat pentru că eu eram prea nebună și dependentă, așa că mă învinuiam pentru toate. Am fost la terapie și mi-a luat ceva timp să realizez că eu nu eram cum mă caracterizau ele. Mi-a luat trei ani după asta ca să ies din nou la întâlniri.

„Eu sufăr de depresie și atacuri de panică severe, chestii de genul. De asemenea, mai am și boala Asperger și sunt în spectrul autismului. Acum iau medicamente, dar încă mai am atacuri de anxietate. E o chestie cu care trebuie să mă confrunt în fiecare zi. De asemenea, eu sunt demi-sexuală, deci mă simt atrasă de persoane de care sunt legată emoțional."

Cum a fost viața ta amoroasă?
Pe la 23 de ani l-am cunoscut pe fostul meu. Până atunci, nu credeam că o să fiu vreodată cu cineva. Eu credeam că nu e pentru mine și că nimeni nu mă va putea înțelege. Mie nu îmi place sexul, nu mă interesează, nici măcar nu-mi place ideea și asta e. Dar el a spus că e OK cu asta și că mă place așa cum sunt. M-am îndrăgostit profund și rapid, iar după doi ani și jumătate de relație, lucrurile s-au destrămat și s-a despărțit de mine. Mai târziu mi-am dat seama că el mă abuza emoțional.

Abuzul emoțional a fost legat de tulburările tale psihice?
Aș spune că da. Chiar și când ne despărțeam, el îmi spunea lucruri de genul: „Nu mă descurc cu depresia ta, nu sunt terapeutul tău" și cu handicapul și sexualitatea mea. Chiar și înainte să fiu diagnosticată, el îmi spunea „ești atât de aspi, ce drăguță ești." Chiar dacă acum am în jurul meu oameni care mă iubesc și au grijă de mine, sentimentul ăla revine de fiecare dată, pentru că așa funcționează depresia, sentimentul de abandon și disperare. Eu vreau ca lucru ăsta să fie vizibil, nu vreau să mă ascund.

„Am un istoric de depresie și anxietate. Am fost la psihologi, dar niciodată nu am luat medicamente. Simt că mă pot descurca pe cont propriu, cu mecanisme de coping, strategii de wellness și chestii de genul."

Îmi poți povesti o experiență negativă pe care ai avut-o cu partenerul tău?
Acum vreo doi ani, într-o noapte în care mă simțeam extrem de anxios și deprimat, reacția mea tipică e să mă închid în mine și să nu mai răspund celorlalți. Partenerul meu s-a retras și mi-a oferit niște spațiu, fix opusul de ce am nevoie. El avea intenții bune și cred că s-a purtat așa din cauza ideii că atunci când oamenii se interiorizează, trebuiesc lăsați în pace. Asta a înrăutățit situația. Eu încercam să-i dau de înțeles că aveam nevoie de îngrijire, dar el nu a prins asta. Pur și simplu nu exista o linie directă de comunicare.

Cum ți-au schimbat aceste experiențe perspectiva față de relații?
Oamenii tind să creadă că cei care au probleme mintale sunt ireparabili și e de datoria lor să se rezolve singuri. Înțeleg de ce cred oamenii asta, din cauza diviziunii efortului emoțional și toate astea. Dar am învățat că în relațiile intime, trebuie să lucrați împreună ca să aflați nevoile comune, dorințele și problemele. Trebuie să creezi un sistem de responsabilitate. Eu cred că e vorba de a creea relații mai bune prin intermediul sincerității radicale și transparenței. Și nu e vorba doar de empatie, trebuie să fiu o persoană compasională și sensibilă.

„Mă lupt cu depresia de mult timp, de când aveam 15 ani. Înainte nu știam cum să mă descurc cu asta. Nu înțelegeam ce dracu se întâmplă cu mine și cu corpul meu uneori, așa că am început să mă duc la un consilier de la școală."

Ți-a influențat vreodată stările tale felul în care abordezi relațiile?
De obicei mă simt atât de varză în cap, încât mă conving că nu mă pot deschide față de oameni, din cauza prejudecăților. Mai e și frica că problemele prin care treci ar putea fi prea intense pentru alți oameni.

Cum a fost ultima ta relație?
Ultimul tip cu care m-am întâlnit era destul de deprimat și proiecta frica de abandon asupra mea. Mi-am dat seama că și eu am mai făcut asta înainte. De fapt, cred că e un aspect destul de comun. Eu cred că oricine ar trebui să vorbească cu un terapeut despre fricile astea. Poate așa nu mai fugim unii de ceilalți. El cu siguranță a interiorizat prejudecățile despre depresie, la fel cum obișnuiesc și eu să fac.

Ce trebuie să se schimbe?
Conversația asta trebuie să devină mai comună. Eu consider că nu putem să construim relații dacă vom continua să perpetuăm prejudecăți despre bolile mintale. Relațiile sunt tăiate din scurt. Nu e drept. Chiar îmi doresc să-mi dau seama care-i treaba cu dating-ul. E de rahat, mă simt singură ca dracu.

*numele au fost schimbate