De ce îți pasă atât de mult dacă te plac ceilalți oameni

Se dă următorul scenariu: Tu și o persoană pe care abia ai cunoscut-o (sau poate o cunoștință veche cu care nu te-ai văzut demult) aveți o conversație obișnuită. Conversația are un ton agreabil. Mă descurc de minune în interacțiunea asta, te gândești mulțumit și zâmbești în sinea ta. Pleci satisfăcut. Câteva ore mai târziu, ți se strecoară în cap un gând ciudat. Uf, n-ar fi trebuit să spun chestia aia. Nu te poți opri să nu reproduci din nou conversația în mintea ta și să pui accentul pe momentele în care ai sunat caraghios. Până la urmă tragi concluzia că persoana respectivă probabil crede că ești un tăntălău care nu știe să converseze.

Experiența asta se cheamă „liking gap”, o teorie pe care a dezvoltat-o un grup de cercetători și care explică felul în care oamenii adesea subestimează cât de mult i-a plăcut cineva după ce a interacționat cu ei. Cercetătorii au publicat primul studiu despre asta acum câțiva ani, în septembrie 2018, în Psychological Science. Gus Cooney, unul dintre autorii studiului și profesor la Universitatea Pennsylvania, a declarat pentru VICE că „liking gap” ar putea fi un comportament funcțional. „Dacă vorbești cu cineva și faci o glumă mai deplasată, probabil că are sens să te întrebi, mai târziu, dacă nu cumva a ofensat cealaltă persoană. Problema e că exagerezi.”

Sau, după cum explică studiul, „liking gap” există pentru că nu putem să-i întrebăm direct pe oameni cât de mult le-a plăcut de noi după ce se încheie conversația. Rămânem singuri și începem să ne punem întrebări, să revizuim interacțiunea și să ne întrebăm cât de dubios a sunat ce am spus pentru o persoană ale cărei valori nu le cunoaștem încă. „Iar aceste presupuneri sunt subiective, pentru că sunt supuse filtrului nostru critic negativ, mai ales că e vorba că nu cunoaștem bine persoana nouă.”

Mai simplu, „liking gap” susține că multe persoane trec prin acest chin și se întreabă dacă nu cumva individul cu care tocmai au vorbit îi urăște. După cum au aflat cercetătorii, oamenii subestimează de obicei cât de agreabili au fost într-o situație, chiar și în situația în care persoana cu care vorbesc dă semne că îi place conversația (râde, zâmbește, gesticulează). Dar pentru că suntem prea preocupați de noi înșine ca să observăm semnalele respective, „liking gap”-ul persistă. Ce e mai interesant e că oamenii tind să se supraestimeze în aproape toate celelalte aspecte: cum conduc, ce fel de parteneri sunt în relație. Cu alte cuvinte, crezi că ești grozav până când vorbești cu altcineva, moment în care ți se pare că ești nașpa.

Ca să descopere și să demonstreze „liking gap”, cercetătorii au analizat mai multe scenarii în care oamenii abia se cunoșteau: niște necunoscuți într-un laborator, alți necunoscuți în cadrul unui workshop, studenți care își cunoșteau colegii de cameră. În fiecare scenariu, cercetătorii au întrebat fiecare persoană cât de mult crede că a plăcut-o partenerul de conversație. Majoritatea au crezut că au fost percepuți mai puțin plăcuți decât au fost, de fapt.

După cum a zis Cooney, are sens ca oamenii să subestimeze cât de mult au fost plăcuți în timpul unei interacțiuni cu cineva nou. Avem nevoie de vocea aia autocritică subtilă ca să ne abținem să spunem lucruri prea deplasate. Dar, așa cum demonstrează „liking gap”, vocea aia nu e chiar subtilă și tinzi să fii prea critic cu tine însuți, într-o asemenea măsură încât ajungi să crezi că cineva care te-a plăcut... nu te-a plăcut. Singurele persoane care par să evite această problemă, conform studiului, sunt cele care nu se consideră timide. Asta arată că anumite persoane pur și simplu trăiesc relaxat, fără să se împiedice mereu de gândul îngrozitor că o persoană pe care abia au cunoscut-o le urăște.

Ca dovadă pentru existența „liking gap”, Cooney a adus în discuție un alt studiu, publicat în Psychological Science în aprilie 2021, care explorează fenomenul ăsta la copiii cu vârste de peste cinci ani. Studiul a descoperit că el nu există la copiii foarte mici, dar, de-a lungul copilăriei, apare și se extinde, pe măsură ce copilului începe să-i pese de reputația lui. Copiii mici nu se gândesc dacă o altă persoană îi place și nu le pasă de reputația lor, a zis Cooney. Dar, când apare vocea aia căreia îi pasă de reputație, începe să se simtă „liking gap”-ul.

Toate studiile despre asta se concentrează pe conversațiile între necunoscuți sau cu persoane abia cunoscute, dar, după cum spune Cooney, e normal ca „liking gap” să apară și între persoane care n-au interacționat de mult timp. De exemplu, e normal să simți asta cu prieteni vechi, după ce ai stat izolat în pandemie, mai ales dacă, în discuția cu ei, ai avut păreri diferite despre pandemie sau vaccin.

Din fericire, în cazul colegilor de cameră, cel puțin, cercetătorii au descoperit că „liking gap” se diminuează cu timpul. Poate că te simți prost când cunoști persoane noi, dar aceste sentimente nu vor persista. Pe măsură ce cunoști pe cineva mai bine și capeți încredere în interacțiunile cu persoana respectivă, diferența se diminuează și nu mai simți nevoia să-ți analizezi toate comentariile. Nu e drăguț? Cumva, așa funcționează prietenia.