psihologie

Cum am reușit să mă dau jos din pat după înmormântarea mamei

„În dimineața după cea mai grea zi din viața mea, ziua în care am înmormântat-o pe mama, am învățat un adevăr care m-a trezit: Oamenii merg mai departe.”

de Candice Benbow; translated by Irina Gache
28 Ianuarie 2019, 5:00am

Foto via Candice Benbow

Eram epuizată. Dacă mă gândesc la acea săptămână, nu-mi mai amintesc multe. Presupun că am mâncat. Sunt destul de sigură că am făcut baie, am purtat haine și am interacționat cu vizitatorii, dar nu-mi mai amintesc niciun detaliu.

După ce ți se spune că mama ta a murit din cauza unei crize de astm, detaliile devin neclare. Sunt totuși niște lucruri pe care mi le amintesc. Lucrurile care vindecă. Cele care te bântuie. Cele care le fac pe ambele. Viața este deja un lucru complicat. Traumele neașteptate o fac de netolerat. Eram epuizată.

Săptămâna dinainte de înmormântare este mereu o nebuloasă. Pentru familia mea, a fost un uragan. La două zile după ce a murit mama, singura soră pe care o mai avea a suferit un atac de cord major, la noi acasă. A fost un moment când toată atenția s-a mutat către îngrijirea mătușă-mii. Deși înțelegeam, să mă obișnuiesc cu moartea mamei m-a împiedicat să fiu atentă la orice altceva. Cu ajutorul câtorva prieteni și al familiei, m-am aruncat în planificarea înmormântării mamei. Atâta timp cât era ceva de făcut, nu trebuia să accept adevărul. Dar refuzul de a-mi accepta noua realitate nu a făcut-o mai puțin adevărată. Mama nu mai era și nu avea să se mai întoarcă vreodată.

E înfricoșător cum totul ia altă amploare după ce se termină înmormântarea. Nu mai aveam ce să fac, așa că am încercat să dorm și să-mi refac un dram din forța pe care o pierdusem. Unul câte unul, prietenii și cei dragi veneau în camera mea să mă trezească și să-și ia la revedere. Mi-au spus că mă vor anunța când ajung acasă, că mă iubesc și voi fi în rugăciunile lor. Nu-mi amintesc să fi spus mare lucru. Nu prea aveam ce să zic.



Dimineața de după a fost cea mai grea zi din viața mea. Am învățat un adevăr care m-a trezit: oamenii merg mai departe. Indiferent cât de mult mă iubeau pe mine și pe mama, indiferent cât de mult și-au modificat programul ca să fie acolo pentru mine, s-au întors rutina lor normală. Au reușit să meargă la muncă luni, să posteze meme-uri amuzante pe social media și să fie recunoscători că mamele lor nu au fost îngropate în weekend. Nu am avut parte de luxul ăla.

Am dat față în față cu realitatea că, deși priveghiul e un eveniment comun, îi lăsăm pe oameni să-și ducă durerea singuri.

Când am ieșit din domitor, în prima zi după înmormântare, mi-am șters ochii și am auzit voci. Deși am dormit o bună bucată de vreme și toți prietenii au plecat, doi dintre ei, Sheleda și Pierre, au mai rămas încă o zi. Nu voiau să fiu singură acasă în ziua după înmormântarea mamei. Seara am fost la cinema să-l vedem pe Daniel Craig ca James Bond în Spectre și am mâncat hamburgeri la un nou local. Aș fi stat în pat toată ziua; în schimb, au încercat să mă scoată din stare și să-mi aducă puțină bucurie. Ce nu știu ei e că mai târziu mi-am cumpărat Spectre și l-am vizionat des, ca să-mi amintesc de acea zi.

După ce am venit acasă, m-am băgat la loc în pat cu gândul că nu contează când decid să mă ridic. Nu voi fi singură. Mai sunt cei care au rămas. Ei sunt prietenii care m-au vizitat când nu păream ok și nu le-am răspuns la telefon sau la mesaje. Ei sunt mentorii care au avut grijă de mine de la kilometri distanță. Ei sunt familia care a lăsat totul ca să vină la New Jersey, să se asigure că nu trec prin traumă singură, atunci când am fost, într-un final, spitalizată pentru depresie. Nu am fost niciodată singură.

Trei ani mai târziu, gândurile acelei zile încă mă apasă. Acea zi a fost începutul unei dezvăluiri intense, care mi-a acaparat viața pentru următorii trei ani. Moartea mamei m-a distrus complet și nu am încercat să o ascund. A fost îndeajuns să încerc să fac față fiecărei zile; nu aș fi putut face asta dacă mă mințeam.

Fiecare aspect al vieții mele a fost afectat. De fiecare dată când primeam un mesaj sau un telefon, intram în panică imediat, cu gândul că vor fi vești proaste. Ca să rezolv problema, mi-am pus telefonul pe „Nu Deranjați” timp de șase luni. Să fiu atentă la muncă era imposibil. Nu mai știam nimic. Nimic nu avea sens. Mișcările mele erau restricționate; respirația era compromisă. Nu știam cum să rezist într-o lume fără persoana care m-a învățat cum să trăiesc, să iubesc, să iert și să supraviețuiesc. Nu știam cum să merg mai departe fără arhetipul ființei mele, bucuria mea.

Și cu toate astea, există ceva la ziua aia – ziua când mi-am îngropat mama – care cumva mi-a oferit permisiunea să fac față zilelor ce au urmat. Mai târziu aveam să-mi amintesc de ziua aceea, de amintirile prietenilor care m-au îngrijit și că în tot întunericul ăla profund, am reușit să aleg lumina. Minciuna marii pierderi este că nimic nu mai rămâne. Dar nu pierzi totul. Există ceva care luptă să rămână, să trăiască. Și când te bazezi pe asta, chiar și pentru un moment, vezi darul pe care încă îl ai în viața asta distrusă.

Fie că aleg să stau în pat cu lumina stinsă și draperiile trase sau să mă uit la filme și să mănânc hamburgeri cu prietenii, am făcut deja ce nu credeam că voi putea face vreodată: mi-am luat la revedere de la mama și nimic nu va fi mai dificil ca asta. Cumva, asta mi-a adus o pace care mi-a dat forță.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.