Autorul

Sunt un tip de 27 de ani, din Detroit, care a trăit ultimii trei ani în New York. Am plecat din Brooklyn acum șase luni ca să călătoresc prin lume și cam tot de atunci mi-am petrecut vremea mai mult prin partea asta a Europei. Prima mea oprire a fost la Paris, unde am cunoscut-o pe prietena mea din România. Așa că am luat drumul Bucureștiului tocmai pentru că mi s-a părut o idee cool și, cumva, o treabă de respect, să-i cunosc cultura. Asta deși, momentan, locuim împreună în Barcelona.

Am vrut să am o temă despre care să scriu în fiecare loc în care merg, așa că am ales rasa și rasismul. Și despre cum reacționează oamenii când mă văd, pentru că sunt negru. România a fost una dintre țările cele mai primitoare pentru mine, la fel și Lituania. Și pot să fac diferențele asta, pentru că am avut cazuri mai puțin fericite. De exemplu, în Scoția a fost oribil, oamenii de acolo se uitau la mine de parcă aș fi fost un monstru cu cinci capete.

Prima chestie pe care am observat-o în România a fost Mike Tyson. Era destul de târziu, abia coborâsem din avion și mă gândeam că nu văd bine. O întreb pe bruneta de lângă mine dacă nu-l confund. „Da", spune ea. „E peste tot." Nu trece niciun minut până când taxiul în care sunt trece pe lângă un alt panou: de data asta mi-era clar că e Tyson. Într-adevăr este chiar el - omul condamnat pentru viol și cu un apetit deosebit pentru mușcat loburi de urechi - care îi întâmpină relaxat pe străinii care intră în București pe singura rută de la aeroport.

Rânjetul libidinos al lui Tyson apare în cele mai diverse și neașteptate locuri din București, ca parte din campania pentru Black Energy, brandul de băutură energizantă care s-a lansat în România și care vrea să ia fața lui Red Bull în Europa de Est. Pentru doar 49 de cenți (1,99 lei) pe o doză care conține așa ceva, Black este un chilipir. „M-a șocat la început. Dar tot vreau să fac o poză", spune iubita mea, Anca.

Îmi șterg din minte afișele cu Tyson ca o ciudățenie și mă pregătesc să mă adaptez la ceea ce va fi orașul nostru (al meu) adoptiv pentru câteva zile.

Stăm la coadă în fața unei patiserii care pare ieftină, cu speranța că o să băgăm niște baclava. Femeia tânără și durdulie de la casierie ne privește lung și apoi aruncă un zâmbet cald. Îmi ocolește privirea și o întreabă ceva pe Anca, codat în limba lor maternă. Eram sigur că orice vorbesc ele două acolo are legătură cu mine și e demn de niște chicoteli de școlărițe.

Suntem acum în subteranul bucureștean și așteptăm pe peron metroul. Stația asta mi se pare de-a dreptul strălucitoare, n-are nimic din clasicele stații de metrou din orașele mari (sau cel puțin alea din New York), adică duhoarea provocată de fluide umane aleatorii. Nu sunt nici nebuni sau figuranți sau mai știu eu ce agresori pe care să trebuiască să-i evit.

Metroul trage în stație, ușile se deschid și dinăuntru dă năvală hoarda cotidiană a Bucureștiului. Anca se pierde într-un batalion puternic de o mie de oameni care ar putea trece cu ușurință ca frații ei demult pierduți. Eu, pe de altă parte, cu vreo 30 de centimetri mai înalt decât restul și mult mai închis la culoare decât orice altceva din jurul nostru, ies lejer în evidență.

Dar pe oameni nu-i interesează deloc nici de mine, nici de noi. Mai degrabă faptul că port șosete cu sandale atrage priviri ciudate, ce-i drept, destul de discrete, decât culoarea pielii mele. Se uitau mai urât oamenii la mine, când schimbam metroul din cartierul 8 Mile către zona mai plină de albi, din nordul orașului meu nativ, Detroit, sau când mergeam pe stradă în fostul meu cartier Bed-Stuy.

Suntem în grădina unei cafenele trendy din București și tânărul manager cu eșarfă îmi spune că știe că nu sunt Kanye West. „Barmanul de acolo credea că ești Ye! A trebuit să-l opresc să nu fugă până aici pentru un selfie", spune omul, care știe că n-am cum să fiu West, pentru că West e în Norvegia unde are un concert în fața unei mulțimi extaziate chiar în acest moment (și sigur nu în Paris cu nevastă-sa care încă nu fusese jefuită).

În timp ce dădeam să ieșim cu cafelele noastre cu lapte și croissantele, omul tot încerca să afle ce părere am eu despre evoluția artistică a lui West.

„Nu l-am mai urmărit de câțiva ani", i-am zis spășit.

Tipul pare încântat, așa că vorbim, ca doi bătrâni, despre zilele alea bune ale lui Kanye West, care par acum atât de departe.

„Albumul College Dropout, da, ăla a fost bun", spune bărbatul. „Dar Late Registration însă…"

România a fost închisă unora ca West, Tyson și genului meu de oameni până în 1989 - anul în care asasinarea liderului tiran a adus și sfârșitul comunismului și a redeschis granițele României celor născuți în afara lor.

Negrii sunt încă ceva neobișnuit aici, poate chiar o noutate cu totul. Ambasadorul Tyson a vizitat Bucureștiul în carne și oase la o săptămână după ce am plecat noi, și a stat la bârfe cu o parte din elita țării (a fost în Parlament). Omul a avut parte de un harem de românce frumușele care s-au dat de mama focului să prindă șansa să-i audă, personal, sâsâiala și cât mai de aproape. Pe de altă parte, Tyson a avut onoarea să dea cu ciocănelul într-una dintre ședintele din Senat ținute în Parlamentul mamut din București. Probabil că s-a bucurat și de alte plăceri mai focoase care n-au fost transmise de televiziuni.

Bucureștiul nu este cu siguranță vreo utopie. E o tristețe generală, arhitectura comunistă îți ustură ochii, iar valorile înfricoșător de conservatoare (în care iarba, ciudații și gayii egal ceva rău) fac ca locul ăsta să nu se mai ridice (dacă a făcut-o vreodată) la nivelul reputației de „Parisul din Est" sau „Micul Paris".

Sau poate că da? Discreția asta, la limita fetișizării, cu care mă tratează pe mine ca un negru din SUA, avea ceva reconfortant, cu iz de pedigree parizian. Nu pot decât să mă identific în confortul resimțit de scriitori americani negri ca James Baldwin și Ta-Nehisi Coates, cărora le-a fost dat „darul de a fi ignorați" în Orașul luminilor. La fel si cu sentimentele lui Thomas Chatterton Williams sau ale lui Jake Lamar, care trăiesc în Paris, și spun că se bucură că atunci când intră într-un lift nimeni în jur nu-și mai trage geanta de teamă că i s-ar fura din ea.

Egalitatea poate fi amețitoare.

Am decis să privesc faptul că România a primit cu atâta entuziasm o fostă vedetă de tip playboy, deja expirată, din perspectiva asta pozitivă. Vreau să cred că e mai puțin un lucru stupid sau ieftin, ci mai degrabă o invitație deschisă către alții care arată ca mine și ca Tyson, să vină în România și să fie tratați, poate chiar, regește sau, cine știe, să dea unul-două autografe false de vedetă.

Cine știe pentru cât timp negrii or să mai fie priviți aici atât de bine, chiar „în vogă", dar cum oamenii de culoare, mai ales cei din SUA, caută paradisuri, azil și nițel răgaz de la atâta luptă pentru dreptate pe frontul de acasă, astfel de locuri neumblate și chiar necunoscute merită toată atenția noastră.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește și despre alți străini:
Întrebarea zilei: Ce i-a surprins pe studenții străini în Cluj?
M-am prefăcut că-s turist străin în București și mi-a trecut viața prin fața ochilor
Viețile groaznice ale studenților străini care lucrează în America pe timpul verii