10 lucruri surprinzătoare pe care le-am învățat de la români, ca jurnalistă franceză

Românii ies să protesteze fără să aibă un interes material.

|
07 ianuarie 2019, 1:45pm

Autoarea. Fotografie din arhiva sa personală

M-am născut în România, dar nu am trăit deloc aici până în 2008, când facultatea de drept din Bordeaux, unde predam pe atunci, m-a trimis în București într-un schimb universitar. De atunci, m-am îndrăgostit de România, iar, ulterior, când publicația Liberation mi-a propus să reiau corespondența la București, nu am ezitat o secundă. De trei ani, observ viața politică, socială și cotidiană a românilor. În tot acest timp am învățat multe de la oamenii din România. Mai jos îți voi arăta care sunt cele mai surprinzătoare lucruri pe care le-am văzut la români.

Cum să ieși să protestezi în ger fără să ai un interes material

Ca toți colegii mei din presa străină prezenți în România la începutul protestelor din 2017, am fost surprinsă când am văzut oameni care stau mult timp în frig pentru un ideal de justiție. Nu au ieșit în stradă pentru salarii, spitale sau școli, ci pentru că niște politicieni suspectați de corupție vor să scape de justiție.

Până la urmă, codurile penale tot au fost schimbate, procurorul-șef al DNA tot a fost demis, dar românii au continuat protestele.

Pe mine și pe colegii din redacția unde lucrez ne surprinde în continuare lipsa de violență de la protestele românești, așa cum se întâmplă frecvent în Franța și cum am văzut recent la „vestele galbene”.

În plus și revendicările din Franța sunt cu totul altele: oamenii vor mai mulți bani, mai puține taxe, să-și mențină nivelul de trai și calitatea serviciilor publice, vor ca cei bogați să plătească taxe mai mari. Deci lucruri concrete.

Perseverența protestatarilor români, chiar în lipsa rezultatelor concrete, mi s-a părut întotdeauna un gen de „sacerdoce” (angajament religios), tipic românesc, pe care nu l–am mai văzut în altă parte și care m-a făcut să înțeleg că românii sunt, de fapt, niște romantici.

prieteni

Gașca de prieteni cu care ieși în oraș sau mergi în vacanță

Când am venit în România să lucrez, nu aveam nici un prieten. În prima zi, m-am trezit pe canapeaua unei fete de care auzisem, dar pe care nu o știam personal și care mi-a dat cheia de la casa ei la cinci minute după ce ne-am cunoscut. Înainte de România mai fusesem și în alte țări, unde împărțisem casa cu alți colegi, dar nu mă așteptam ca acea fată să devină cea mai bună prietenă a mea. Și nu numai asta, dar m-a integrat și în gașca ei de prieteni.

În Franța, am avut și am încă prieteni, unii din copilărie, alții mai recenți, dar niciodată, nu i-am considerat ca o gașcă cu care aș putea să împart chiar totul. În București, am descoperit un fel de Friends românesc, dar cu mai mulți prieteni, toți diferiți, cu mai multă distracție și mai mult suport reciproc.

Am descoperit că fiecare român are gașca sa de prieteni cu care iese în oraș, cu care mănâncă la prânz, cu unii dintre ei lucrează împreună, merge la munte, la mare, cu care face Revelionul, merge la nunți și la botezuri.

Gașca de prieteni mi-a devenit o a doua familie, care m-a învățat să vorbesc română mai bine, să înțeleg mentalitatea românească în toată diversitatea sa, dar și să mă distrez fără să-mi fie frică de judecată.



Amenda pentru pietoni

Prima dată când am auzit că se dă amendă în Romania dacă treci strada printr-un loc nepermis am crezut că este fake news. Ca francez, acest concept îmi este și acum foarte dificil de asimilat. La mine, chiar și la Paris, traversez pe unde vreau, doar mă asigur că nu vine vreo mașină.

Într-o dimineață, eram la Piața Unirii, unde era foarte aglomerat. Trebuia să iau metroul, așa că am trecut strada ignorând semnele polițistului care dirija circulația.

Mare greșeală!

Domnul în uniformă a început să fluiere la mine, după care și-a scos fluierul din gură și a început să strige, nu știu dacă de nervi sau din cauza zgomotului făcut de mașini. M-a cuprins frica la amintirea poveștilor despre polițiștii români cărora trebuie să le dai șpagă și toată româna mea s-a evaporat, așa că nu mai știam să-i explic situația în mod coerent.

Mi-a cerut actul de identitate, eu i-am dat cardul bancar. Agentul a crezut că fac mișto de el. Când am ajuns, într-un final, să-i dau cartea de identitate și a văzut că sunt franțuzoaică a început să râdă și mi-a spus, într-o franceză destul de bună, că există cu adevărat o lege în România care interzice traversarea străzii aiurea și că trebuie să-mi dea amendă. M-am gândit la ce am auzit despre șpagă și eram gata să-i dau pachetul de țigări din mână când, în timp ce râdea, mi-a spus că mă lasă „de data asta”, că „sunt simpatică” și, pentru prima dată în viața mea, mi-a părut bine că „sunt simpatică”.

Ghicitul în cărți

Prima dată când am întâlnit-o pe Lili, am crezut că este directoare. Am aflat ulterior ca fusese șefă de secție într-o fabrică și de acolo i-a rămas cochetaria. Era întotdeauna bine îmbrăcată, parfumată, cu părul făcut și nu-i lipsea niciodata rujul de pe buze.

Într-o zi, m-a văzut că eram mai abătută și mi-a propus să-mi dea în cărți. Credeam că este păcat, dar să ratez ocazia de a afla ceva nou mi s-ar fi părut un păcat mai mare, așa că am acceptat.

În Franța, nimeni nu mai venise pe la mine să bea o cafea cu niște cărți în geantă, gata să fie amestecate, tăiate și împărțite. Nu mai știu exact ce mi-a spus Lili atunci dar, de fiecare dată când mi-a dat în cărți la cafea, mi-a spus că voi face o călătorie și că voi întâlni pe cineva cu care mă voi mărita.

De atunci, am făcut multe călătorii, am întâlnit o grămadă de oamenii, dar tot nu m-am măritat. După ce mi s-au spulberat primele speranțe de a-l întâlni pe Făt-Frumos, care părea să se ascundă la infinit, mi-am dat seama că „ritualul” datului în cărți este mai mult o modalitate de a crea o legătură socială. Se creează o intimitate între cel care ghicește și celălalt.

Acest ritual, mai mult feminin, creează solidaritate și astfel se transmit sfaturile și experiențele de viață. Mai mult decât răspunsurile la întrebările firești ale vieții (muncă, dragoste, bani), este această ieșire din singuratate.

În acele momente, când bucătaria se umple de mirosul de cafea, iar pe masă sunt cărți înșirate, apare empatia. Greutățile nu mai sunt apăsătoare, ci plutesc în aer și sunt înlocuite de râsete atunci când auzi de un anumit bărbat, „bine făcut și cu funcție”, dar „nu e nimic de capul lui, de asta să fugi când îl vei vedea”.

Cum să ieși din casă doar în pijama fără să fii suspect de depresie

Când stăteam în Doamna Ghica, la parterul blocului exista un non stop la care treceam de multe ori noaptea, când ajungeam acasă târziu de la emisiuni, ca să-mi cumpăr o doză de cola. Într-o zi eram bolnavă, aveam de terminat un articol urgent și, pentru că-mi era greu să mă schimb, am coborât la magazin îmbrăcată în pijama, peste care mi-am pus un pardesiu.

În lift, m-am aranjat puțin, ca să nu se vadă că sunt ieșită din pat. La non stop, mi-am luat doza de cola și am fost surprinsă să constat că nimeni nu s-a uitat ciudat la mine, nici măcar băiatul drăguț de la casă. Atunci am realizat că oamenii erau obișnuiți să vadă femei în pijamale sau îmbăcate în halate de pluș colorate.

La mine, în Franța, dacă ieșeam așa din casă, aș fi fost suspectată de depresie și m-ar fi întrebat vânzătorul dacă totul este în regulă. Sigur ar fi fost cineva în magazin care să se uite suspect și să-mi ureze: „ca va aller, bon courage!” (totul va fi bine, curaj!), ca și cum aș fi fost pe punctul de a sări de la etaj.

sapanta
La Săpânța cu doamna Irina Pop (stânga), sora sa (la dreapta mea)

Viața ca o certitudine, o lecție de la doamna Irina Pop din Săpânța

Acum un an și ceva, am ajuns la Săpânța pentru un film documentar. Toate femeile pe care le-am întâlnit atunci m-au impresionat și mi-au plăcut. Cred că am povestit la toată lumea cât sunt de fantastice, dar am rămas cu o legătură specială față de doamna Irina Pop care mi-a dat cea mai faină lecție de viață.

Doamna Irina Pop mi-a povestit despre viața sa, drumurile făcute, dragostea față de soțul său, reușitele și decepțiile avute. Mi-am dat seama că doamna Irina avea o încredere atât de mare în Dumnezeu și în destin încât singurătatea, greutățile vieții erau de neconceput pentru dânsa.

În mentalitatea franceză, orice nimic se transformă într-o fatalitate. Dar la Săpânța, viața se vedea altfel: totul era scris undeva și trebuia doar să ai răbdare ca să se îndeplinească. Aș fi vrut să fiu și eu ca doamna Irina și să rămân la Săpânța, unde viața părea mai simplă.

Mândria națională: cum să te întorci de trei ori pe an într-o țară pe care o înjuri în restul timpului

De trei ori pe an- Paște, Crăciun și 15 august- România se umple de mașinile cu numere străine ale celor care trăiesc în afară. În datele astea, mii de români se întorc în țara lor natală care, brusc, se transformă în raiul pe pământ și cel mai frumos colț din Europa.

Vara trecută, în timp ce eram la Nadlac, l-am întâlnit pe John (nu voia să i se spună Ion). John venea din Anglia, cu prietena sa pentru a-și vedea familia și prietenii rămași în țară.

La coadă la Nadlac, John părea cel mai mare iubitor al României. Mi-a explicat totuși că românii sunt prost văzuți în afară, că trebuie să muncești ca să câștigi bani, dar, cu toate astea, tot nu s-ar întoarce definitiv în România.

John suferea de un sindrom comun multor români pe care i-am întâlnit în Franța și în alte țări occidentale. Atunci când sunt în țara de adopție, mulți își inventează altă naționalitate, de frică să nu fie asimilați cu romii și spun că România este oribilă, ca să justifice de ce au plecat. Dar în drum spre țară, unde își petrec toate vacanțele și își cheltuiesc banii, devin amnezici și iubitori de România.

Acest fenomen misterios m-a fascinat de când am venit prima oară să lucrez în Romania și nici acum nu-l înteleg în totalitate.

Românii au un complex care îi face, în ochii străinilor, agresivi și susceptibili. Orice glumă despre naționalitatea lor este interpretată ca o jignire, dar ei nu fac nimic să schimbe imaginea țării pe care, de regulă, o prezintă ca „un loc nașpa”.

Nu am mai întâlnit la nimeni excesul ăsta de rușine față de apartenența națională, spre exemplu la italieni, francezi sau nemți. Celor din urmă, deși au devastat Europa în al Doilea Război Mondial și au exterminat oameni în lagăre de concentrare, nu le este totuși rușine că sunt nemți.

Coada la moaște sau cum să te calci în picioare fără să fie păcat

Într-un an, când am auzit că au ajuns moaștele Sfântului X la Patriahia București, am vrut și eu să mă duc. M-am instalat la coadă ca toată lumea și am așteptat să-mi vină rândul. După ore întregi de așteptare, timp în care îmi murise și bateria de la telefon, am observat că oamenii încep să se agite. În față, la câțiva metri, multe femei cu flori în mână și bărbați cu pungi se călcau literalmente în picioare. Vecinii mei de coadă, foarte calmi și evlavioși până atunci, începeau să se agite.

Scena mi se părea suprarealistă: oameni care au așteptat liniștiți, ore întregi la coadă, au fost apucați de o isterie colectivă atunci când și-au atins scopul. Am auzit multe cuvinte mai puțin ortodoxe care ieșeau din aceleași guri din care ascultasem doar cuvinte evlavioase și acatiste.

Mi-am dat seama că toată evlavia dispărea în fața instinctului egoist de a ajunge înaintea vecinului. Dintr-o dată, a te călca în picioare și a înjura nu mai era păcat. Păcatul era o chestie relativă.

Umorul românesc sau cum să faci „haz de necaz”

De mică am auzit că românii au umor. Când am venit să stau în România, nu am înțeles mult timp umorul local. Prietenii mei se străduiau să-mi explice realitatea imaginilor și referințele care se ascundeau în spatele glumelor. Cu timpul, am început să înțeleg o parte dintre ele, iar preferatele mele sunt cele legate de politică, poate și din cauza deformației profesionale.

La fiecare eveniment politic major sau cu ocazia declarației prostești a unui politician, rețelele sociale explodează de umorul românesc. Îmi place această capacitate a românilor de a face „haz de necaz” și „mișto” de situații și politicieni.

Mă gândesc la lozincile scrise pe pancartele protestatarilor din Piața Victoriei care m-au delectat în timpul mitingurilor și m-au încălzit în gerul iernii. Am râs cu lacrimi la meme-urile făcute atunci când liderul PSD, Liviu Dragnea, a anunțat la televizor că era să fie omorât de niște ucigași veniți din străinătate.

Afirmația era gravă și în Franța oamenii ar fi luat-o în serios. În mod sigur nu ar fi apărut atâtea glume într-un timp atât de scurt după declarație.

Astăzi, cu mișcarea vestelor galbene, nimeni nu face bancuri despre atitudinea președintelui Macron, cu toate că irită pe toată lumea.

Trebuie să admit că, de când trăiesc în România, am început să aștept cu nerăbdare să se mai întâmple ceva ca să pot râde apoi de glumele și imaginile trimise de prieteni sau răspândite pe rețelele sociale.

Să moară capra vecinului sau invidia ca stil de viață

Prima dată când am auzit expresia „să moară capra vecinului”, nu am înțeles despre ce este vorba. Deși prietenii mi-au explicat, tot nu reușeam să integrez ideea că cineva ar putea să se bucure de necazul altuia.

În Franța, este admis social să spui că ești gelos, dar nu ți-ar trece prin cap să dorești răul altuia pentru ca tu să ieși astfel în evidență. La noi, reușita este de multe ori colectivă, reușești mulțumită celor din jur.

De când am auzit expresia, am fost atentă la implicațiile sale psihologice și mi s-au părut contradictorii cu solidaritatea pe care am văzut-o de multe ori între vecini sau pe stradă. Dacă cineva are un necaz, vecinul îl ajută, în bloc sau la țară, solidaritatea funcționează. Atunci de ce dacă el reușește primul să nu te bucuri? Nu știu. Rămâne un mister total pentru mine, ca și expresia care continuă să mă amuze. Săraca capră… De ce o capră?

Irene Costelian este jurnalistă franceză și colaborează cu Liberation, France Culture și Arte.

Editor. Gabriel Bejan

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE