Miercuri 10. Semiliteratură despre și pentru semisinucigași

Sunt George Bonea, am 24 de ani şi sunt comediant. M-am responsabilizat în a-i amuza pe oameni, dar în viață nu-i totul distractiv. Așa am ajuns să scriu Miercuri 10. Fiecare a spus o dată, mai în glumă mai în serios: „Până aici, vreau să mor!”. Despre asta-i cartea. Un jurnal de întâmplări care erodează psihicul și-n unele cazuri fizicul: probleme de familie, concedieri, slujbe de rahat, relații care te consumă și nu se consumă etc. Nu e biografie și nici ficțiune. Aveți mai jos un fragment. E un best ofde gânduri negre, cele mai nasoale scenarii ale propriilor întâmplări.

În timpul celor doi ani cât am scris la carte am descoperit că România are nevoie de-un cabinet psihologic care să ofere consiliere gratuită, la fel cum are nevoie de-o școală sau de-un spital. Șapte români se sinucid zilnic și 2 700 anual. Tot atâția ar putea fi salvați dacă nu ne-am împiedica de idei preconcepute cum că la psiholog ajunge un nebun, dacă ședințele n-ar fi atât de scumpe, dacă ar fi avut curajul să ceară ajutor. Miercuri 10 este un cabinet de consiliere gratuită pentru oricine are nevoie de ajutor.

Când va apărea, fondurile din vânzarea cărții sunt destinate înființării unui cabinet psihologic în București, cu medici specializați în problemele adolescenților, care să discute în fiecare miercuri cu cei cu tendințe suicidale și cu familiile acestora și să le ofere consiliere gratuită pentru o perioadă de timp.Proiectul a început în iunie şi va dura cât timp este nevoie, pentru a susține acea zi gratuită de consiliere.

O carte cu ilustrații de Dragoș Petrache

… SIDA. Cum altfel să o spun, ca să nu fie aşa dur? În ce cuvinte să îmbrac cele patru caractere mari şi dure? Cum să îmi ascund ruşinea şi neliniştea, frica şi teroarea? Dar mai ales, cum să îmi ascund prostia?

„Am SIDA! Am SIDA! O să mor…”. Asta îmi repetam obsesiv, în timp ce mă legănam pe gresia din baie. Întins cu tâmpla pe podea şi picioarele strânse la piept îmi repetam în şoaptă că „am să mor”. „Nu am să apuc să am copii, soţie, părinţi bătrâni, linişte. Am să mor ca un fruct putred, mâncat de viermi”. „Am să mor!”. Uşa de la baie era întredeschisă şi intra puţină lumină din dormitor. Nu era nimeni acasă, dar nu îmi venea să urlu. Plângeam înfundat şi ştergeam podeaua băii aşa cum ştergea Hobi podeaua după 20 de Tussine. Mă târam prin cameră ca un muribund şi mă prindeam de marginile patului, dar nu aveam forţă să mă trag în ele. „SIDA” îmi mâncase picioarele. Mai aveam doar mâini, puţin suflet cât să mă roadă şi lacrimi.

Internetul îmi întuneca şi mai rău mintea. Simptom de SIDA: „conştientizarea că eşti bolnav”. Eram pe moarte clar, doar eram conştient că o să mor. Şi acesta era printre primele simptome. Ameţeli, stări de vomă, oboseală, pete pe mâini, zgârieturi, ochi palizi, cearcăne, albeaţă pe unghii, cuticule rupte. Toate erau semne că aveam SIDA. M-am închis în casă şi am refuzat să mai vorbesc cu cineva. Mi-am făcut programare prin telefon la un cabinet particular şi am închis orice portiţă de comunicare cu omenirea. Să mor în anonimat, dacă tot mor de SIDA.

Doctorul care mi-a făcut analiza de sânge nu avea niciun stres. De ce să aibă, doar nu e el prostul care a făcut sex cu toate nebunele, fără prezervativ. Şi de unde să am SIDA? A, da. Am făcut dragoste pe încredere cu o nebună care mă înşela cu şeful meu. Şi alţii. Şi mi-a spus că e gravidă. Că apoi a avortat. Mi se face greaţă peste tot, oricând îmi amintesc. Am dat două eprubete de sânge, dar mi-aş fi oferit tot sângele din corp pentru a afla dacă am să mor de dezintegrare interioară. Îmi venea să bag acul mai adânc în venă, numai ca eprubeta să-mi afişeze pe loc sentinţa: „MORI!”. Nu. A trebuit să aştept trei zile. Trei zile de plânsete, priviri în gol, mâncat în pat, scris testamente emoţionale sub plapumă.

După doar o zi, n-am mai rezistat şi m-am dus la cabinet, spre surprinderea doctorului. „Peste două zile primesc rezultatele”. „Nu se poate mai repede? Adică azi, sau mâine?”. Omul vedea că sunt disperat, dar de ce să-i pese? Nu era vina lui. M-a mințit tern că „poate mâine” şi m-a invitat afară din cabinet. Îi era frică de mine şi de expresia chipului meu. Îmi venea să-i sar de gât, să-l omor, să-l lovesc, numai să-mi spună dacă eram condamnat.

Am ieșit din cabinet şi m-am aşez pe scările din faţa lui. Mi-am pus capul în palme şi m-am uitat artistic în faţă. Spre viitor. „Mai am două zile de trăit. Ce temă bună de carte. Poate dacă nu mor…”.

A doua zi m-am trezit la șase dimineaţa. Aveam cearcăne ca un drogat şi miroseam a mort. Mama chiar credea că mă droghez, pentru că-mi analizam gaura din venă. Mă uitam rătăcit la ea, în timp ce învârteam furculiţa în farfurie. „Ionuţ? Ţi-ai făcut analizele?”. Ridicam privirea, îi zâmbeam crispat şi forţat. „Da. Mă simt obosit. Poate o cădere de calciu”… ori SIDA. Am terminat micul dejun şi m-am baricadat din nou în cameră. Am închis uşa în urma mea. Uşă care stătea mereu deschisă. M-am întins iar la picioarele patului şi mi-am numărat bubele de pe corp. Erau mai mari, mai albastre şi parcă din câteva îmi curgea sânge. Pielea îşi pierduse din elasticitate şi mâinile îmi cădeau inerte pe lângă corp. Să mor aşa repede?

Am pus mâna pe telefon şi am sunat la cabinetul medical. Ce dacă mi s-a spus că rezultatele nu or să fie gata. Eu voiam să ştiu. Am sunat şi iar am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Mi s-a prăbuşit cerul în cap şi mi-au mai apărut câteva zeci de simptome. M-am arunc din nou pe jos şi am adormit în lacrimi.

„În ultima mea noapte de viaţă am să fac asta şi asta”. Aşa spun majoritatea când le mai dai doar 24 de ore de trăit. M-am trezit din leşinul de pe podea, când au ajuns părinţii acasă, am deschis uşa dormitorului şi le-am zâmbit. Mă prefăceam bine. Am plimbat tacâmurile prin farfurie în prezenţa lor şi apoi m-am retras în dormitor, în ciuda faptului că privirile lor mă cercetau şi se întrebau dacă mă drogam sau nu.

Ultima mea noapte de viaţă a fost cea mai grea. Am stat două ore sub duş şi-mi doream ca ploaia să mă cureţe de boli şi păcate. Niciun rezultat bun. Aburul mă dărâma şi a trebuit să mă aşez pe marginea căzii. Îmi curgea apă din păr, mi se picura viaţa pe jos. Nu era sânge, dar era viu. Eram eu, care mă scurgeam pe podea. M-am întins ud pe mochetă şi-am aşteptat să mă usuc. De tot. Nu am mai rezistat. Îi era frig până şi stimabilei Morţi, aşa că m-am chircit, gol şi ud, sub plapumă. Mâine vin rezultatele. Mâine…

Tu te-ai fi grăbit? Ai fi alergat la medic să îţi spună rezultatul? Aveai putere să afli la prima oră a dimineţii, că o să mori? Eu nu.

M-am trezit târziu şi mi-am pregătit execuţia cu minuozitate. M-am spălat zece minute pe dinţi, pentru că nu vrei să-ţi pută gura când urli „NU!” şi am mâncat un prânz delicios şi consistent. Mi-am scos costumul din şifonier şi m-am îmbrăcat frumos. Voiam să cad în genunchi pe pantaloni de stofă. Să-mi rup cămaşa scumpă şi sacoul, iar şireturile de firmă să-mi fie ştreang decent. Voiam să mor decent. Ca un domn. Chiar dacă mi-o făcusem imatur.

Am ales să merg pe jos cele 17 staţii de autobuz până la cabinetul medical, dar nu am apucat să văd nimic din mediul înconjurător. Totul se derula foarte repede şi mergeam robotizat cu capul înainte. În spatele meu simţeam inchizitorii cum mă împing. Şi eşafodul se apropia.

Am tras aer în piept şi am intrat în cabinetul doctorului. Zâmbea. Nenorocitul îmi zâmbea pentru prima dată. Trei zile a stat tern ca o piatră de râu şi acum îmi zâmbea. Adică nu muream? Sau muream şi avea o plăcere sadică în a vedea oameni disperaţi?

„Domnule Ionuţ, rezultatul este negativ. Vă recomand să fiţi prudent şi în continuare”. Trăiesc. Da. Pa, Iulia.”

Strângem fonduri prin evenimente de stand-up comedy în Bucureşti şi în ţară, pe care le anunţăm pe pagina nostră de facebook, prin transfer bancar (RO18 RZBR 0000 0600 1409 4169) şi prin SMS (cu textul MIERCURI, trimis la 1351).