Fotografii cu viața dură din Ferentari și Bucureștiul așa cum nu l-ai văzut până acum

Laura Petre este o femeie romă de 39 de ani, mamă a șase copii, pe care-i crește singură în ghetourile din Ferentari. Soțul ei a părăsit-o la scurt timp după ce a născut ultimul copil. Laura a lucrat ca măturătoare de stradă, dar și-a pierdut slujba când a rămas gravidă. Momentan trăiește din cele șase sute de lei pe care-i primește ca alocație pentru copii. Fiul ei cel mai mare, Dorel, a terminat opt clase și lucrează în construcții. Ea îl ajută cu mâncare din când în când. Situația Laurei e una destul de comună în cartierul Ferentari.

Când am întrebat-o ce vise are pentru copiii ei, mi-a spus că ar vrea ca ei să termine măcar 4-8 clase. „Nu am învățat niciodată cum să scriu sau să citesc și mi-e rușine de asta”, mi-a explicat Laura. „Când copiii mei vin să-mi ceară ajutorul la teme singura mea alternativă e să-i trimit la Clubul de Educație Alternativă din Ferentari.

Videos by VICE

Clubul e un proiect finanțat de ambasada Olandei, Uniunea Europeană și de fundația Soros. A fost inițiat de ONG-ul Fundația Roma Policy Center for Roma and Minorities (PCRM) prin 2010 în Ferentari, ca să-i ajute pe cei care se confruntă cu sărăcie să primească o formă de ecuație alternativă. Copiii au acces gratuit la cursuri de teatru, dans, fotbal și artă, dacă participă la niște ore obligatorii după școală în care sunt ajutați să-și facă temele.

Scopul clubului e să ajute copiii rămași în urmă în cadrul sistemului de învățământ să recupereze ce au pierdut ca să treacă clasa în care s-au înscris. Momentan participă 120 de copii acolo, majoritatea de etnie romă, și sunt ajutați de 20 de voluntari aleși dintre părinți, rude și prieteni. Tot aceste cursuri îi învață pe copii să-și respecte unii altora identitatea culturală și să nu se discrimineze reciproc.

Cercetările Advocacy and Human Rights Center din 2016 arată că segregarea rasială încă persistă în școlile din nord-estul României. Conform informațiilor lor, 81 din 394 de școli incluse în cercetare au manifestat o formă de segregare a copiilor romi. În jumătate din cele 112 de municipii verificate au descoperit cel puțin o școală unde avea loc o formă sau alta de segregare.

Cea mai comună practică este diagnosticarea copiilor cu boli mintale și plasarea lor în școli speciale. Copiii romi cu vârste cuprinse între șase și zece ani au o șansă de 27 de ori mai mare să fie diagnosticați cu boli mintale de către statul român, față de colegii lor albi și sunt trimiși în școli speciale cu o curriculă sub media vârstei lor.

Doi dintre copiii Laurei Petre au fost înrolați într-o astfel de școală. Ea mi-a explicat cum asta este o practică des întâlnită în cazul copiilor din gheoturi. Pe de altă parte, și alocația pentru cei înscriși acolo este mai mare, deci mulți părinți preferă să ignore condițiile pentru bani.

Studiile arată că tinerii romi segregați au condiții mult mai proaste de educație decât colegii lor – clădiri în paragină, fără sisteme de încălzire sau acces la electricitate și toalete. De multe ori profesorii lor nu aveau calificările cerute de lege și sufereau de lipsă de interes. Condițiile astea au dus la o rată mare de abandon școlar.

În ciuda stereotipului rasist că puștii romi au o problemă de personalitate sau o capacitate de a învăța mai scăzută, profesorii de la proiectul cu Educația Alternativă au observat că nu e o diferență atât de mare între ei și elevii normali.

„Majoritatea copiilor care locuiesc în ghetou trăiesc în condiții oribile”, mi-a explicat un educator al centrului. „Uneori vin murdari la școală, pentru că nu au acces la apă caldă și electricitate. De asemenea, părinții lor lucrează zi și noapte și nu au timp să-i ajute cu temele, să-i hrănească sau să monitorizeze ce fac după școală”.

Abia prin 2007 s-a dat un ordin ministerial împotriva segregării romilor, iar Ministerul Educației e obligat să monitorizeze și să facă rapoarte despre acest proces. Evident, nu a făcut-o. Iar ONG-urile ajung rar peste tot ca să obțină cifre concrete despre segregare pe plan național. Fără aceste informații este imposibil să dovedești că politicile antidiscriminare sunt promovate cum trebuie.

Singura rază de lumină pentru acești copii sunt proiectele pilot care au loc doar în zonele urbane. Totuși, e păcat ca astfel de proiecte sunt niște excepții și nu regula când vine vorba de modul în care sunt tratați acești copii, când se termină finanțările din afara țării. Astfel de programe ajung să acopere găurile sistemului de educație, dar reușesc să facă asta doar în trei școli din ghetourile din Ferentari.