Știință și tehnologie

Suntem programați să murim tineri și asta e foarte bine

Teoreticienii sistemelor complexe au creat un model care dă peste cap presupunerile despre relația dintre moarte și selecția naturală.
Imagine: JuliusKielaitis/Shutterstock

De la sfârșitul secolului XIX, biologii evoluționiști au presupus că selecția naturală îi favorizează pe indivizii cu o durată mai mare a vieții. Ar avea sens: cu cât trăiești mai mult, cu atât ai mai mult timp să faci copii, ceea ce înseamnă că îți folosești la maximum potențialul reproductiv.

Cât despre ce determină durata vieții unui individ, oamenii de știință au concluzionat că e vorba de un amestec de mai mulți factori extrinseci (prădători, boli, accidente) și intrinseci (îmbătrânirea și degradarea biologică urmată de moarte).

Publicitate

Dar conform unei noi cercetări publicate anul acesta în PLOS One, aceste teorii sunt greșite: se pare că selecția naturală a făcut organismele să aibă un timp intern care le determină durata vieții. Practic, suntem programați genetic să ne autodistrugem.

„Trăim cu ideea că durata vieții e inevitabilă într-un sens fundamental", mi-a zis la telefon Yaneer Bar-Yam, președintele Institutului de Sisteme Complexe New England. „Noi susținem că nu e adevărat, că durata vieții organismelor e selectată și programată genetic."

Citește și: Un film de 20 de minute de prăjeală îți explică perfect istoria lumii

La prima vedere, ideea pare paradoxală. Teoria tradițională a evoluției e bazată pe un model egoist de organisme individuale cu durata vieții maximizată. Pare destul de intuitiv: o descendență cu o genă care să-i facă pe indivizi să moară cu mult înainte de termenul natural de expirare n-ar dura foarte mult. Dar mai multe exemple din natură par să contrazică această teorie.

De exemplu, speciile precum caracatița trăiesc până nasc și apoi mor brusc. Există mai multe teorii care încearcă să explice această contradicție, dar încă nu s-a înțeles de ce caracatița poate să trăiască mai departe și să se împerecheze dacă i se elimină chirurgical o anumită glandă hormonală după ce a născut. Dacă glanda nu e eliminată, caracatița moare. Această trăsătură curioasă indică o programare genetică a morții, în loc de o degradare biologică.

Publicitate

Bar-Yam și colegii lui argumentează că selecția naturală favorizează trăsăturile care limitează consumul și reproducerea, nu maximalismul egoist, inclusiv durata vieții care limitează mortalitatea.Cu alte cuvinte, organismele ar putea trăi mai mult decât o fac în prezent, dar selecția naturală favorizează indivizii care mor mai repede.

Citește și: De ce ar trebui să existe mai multă moarte în filmele pentru copii

Ca să ajungă la această concluzie, Bar-Yam și cei doi colegi ai lui de la Institutul de Bioinginerie Harvard au început cu o întrebare de bază: există un context ecologic în care genele autolimitează durata de viață a organismelor?

„Nu numai că răspunsul s-a dovedit a fi da, dar, într-un anumit sens, e generic valabil", a zis Bar-Yam. „E mai mult decât posibil, ba chiar e valabil în majoritatea cazurilor."

Și atunci cum de au făcut cercetătorii evoluționiști atât de greșit legătura între mortalitate și selecția naturală? În afară de August Weismann – care a argumentat, în 1882, că moartea e programată – e din cauză că atunci când au analizat efectul selecției evoluționiste, au analizat organismele și mediile lor ecologice în masă, în loc să analieze fiecare organism individual în contextul său local. Prin eliminarea individului dinntr-un anume loc și dintr-o anumită populație, această medie ignoră relația complexă dintre individul respectiv și mediul său.

Ca să aibă o perspectivă cât mai dinamică și precisă a mortalității evoluționiste, Bar-Yam și colegii lui au aplicat o tehnică pentru cercetarea sistemlor complexe numită modelare spațială. Analizând cum afectează contextul local starea de sănătate a unui individ, Bar-Yam și colegii lui au reușit să arate că trăsăturile care ar putea fi avantajoase pe termen scurt (cum ar fi longevitatea sau consumul egoist de resurse al individului) pot fi dezavantajoase pe termen lung și viceversa.

Publicitate

Citește și: Oamenii religioși se tem de moarte mult mai tare decât ateii

Conform lui Bar-Yam și colegilor lui, succesul pe termen lung al acestei paradigme de autolimitare nu se limitează doar la consumul de resurse și procreere. Guvernează și duratele de viață din cadrul unei populații, care sunt optimizate și limitate în funcție de mediul local al speciei.

Faptul că selecția naturală favorizează organismele care își auto-limitează durata vieții are niște implicații profunde. În primul rând, ne ajută să înțelegem niște probleme actuale cu care se confruntă specia umană, care sunt globale ca scop, dar hiper locale când sunt analizate în context galactic. Sistemele noastre economice nu funcționează după o paradigmă de autolimitare – capitalismul global se extinde continuu și înflorește prin comportamentul egoist. Deși asta ar putea funcționa bine pentru majoritatea indivizilor egoiști pe termen scurt, dacă Bar-Yam și colegii lui au dreptate, ar putea fi catastrofic pentru specia noastră pe termen lung.

„Acțiunile oamenilor afectează mediul și le afectează abilitatea de a supraviețui", a zis Bar-Yam. „Suntem foarte conștienți de asta în zilele noastre. Dacă îți supraexploatezi resursele, o să dai de belea."
Dar nu e dracul chiar așa de negru. După cum explică și Bar-Yam, dacă moartea e programată genetic, asta înseamnă că poate fi și oprită.

„Oamenii nu mai trăiesc în același mediu ca acum milioane de ani, când le-a fost stabilită durata vieții", a zis Bar-Yam. „Asta sugerează că am putea ajusta acest mecanism și am putea prelungi viețile oamenilor."