FYI.

This story is over 5 years old.

18+

Dragostea timpurie ne transformă în distruşi emoțional

În acea perioadă căpătăm traume care nu ne permit să ne găsim o iubire acum care să ne facă fericiți.
14.4.14

Dragostea timpurie e o afacere. Femeilor adulte li se vinde în filme precum „Twilight", „The Notebook" și „Romeo + Juliet" al lui Luhrmann, iar ele cumpără povestea care li se oferă. Vor să fie Kristen Stewart, Rachel McAdams, Claire Danes, să fie tipa aia care se îndrăgostește atât de profund de băiatul care le promite totul și în niciun moment nu le oripilează ruptura dintre ceea ce se întâmplă pe ecran și ceea ce li se întâmplă lor în viața reală. Bărbații sunt la fel. Deși adesea fac pe cinicii și se prefac că dragostea timpurie nici nu există, negarea lor este identică: nu suportă să privească înapoi și să recunoască adevărul.

Tocmai în acea perioadă de dragoste timpurie căpătăm traume, care nu ne permit să ne găsim o iubire acum care să ne facă fericiți. Poate dacă ne-am uita cu mai multă detașare înapoi, ne-am vindeca mai uşor de acele răni și am merge mai departe cu viețile noastre. Dar nu o facem pentru că ne este teamă. Dar de ce? E amintirea în care ne-a făcut ceva un băiat sau o fată? Sau e amintirea că am fost cândva atât de zeloși, că le-am promis lumea nu doar acestor băieți și fete, ci și nouă înșine, înainte ca munca, banii și obligațiile adevărate să ne strivească?

Publicitate

Ne temem de dragostea timpurie sau de faptul c-am fost tineri? Am decis să-mi redescopăr cu abnegație primii pași stângaci pe cărările romantismului într-o tentativă de a afla răspunsul.

K – 1997-99, 10-12 ANI

1997. Irlanda e un căcat. Serviciile sociale sunt pe moarte, 10,3 la sută din oameni sunt șomeri, iar abuzurile Bisericii Catolice domină media. La alegerile generale, liderul Fianna Fáil, Bertie Ahern, este făcut prim-ministru pe spinarea promisiunilor de reducere a impozitelor și abolire totală a impozitului pe locuinţe. Dintr-odată, costurile de deținere a pământului și caselor devin mult mai mici.

Sunt un grăsan de zece ani care, în ciuda faptului că primește cele mai bune note din clasă, nu poate obține poziția dominantă social de care are nevoie. Clasa noastră e hormonală. Fiecare băiat caută o pereche şi doreşte doar o fată pe care toți ceilalți o vor, iar K este una din aceste fete. Prin noroc, stau alături de ea. Sunt retardat conversațional, un răvășit transpirat și bâlbâit, dar, când se aliniază astrele, pot face o glumă care să o facă să râdă.

Ceea ce îmi oferă râsul ei este un sentiment de poziționare socială după care tânjesc. Privesc în jur, văd toți ceilalți băieți se holbează la ea și îmi place. Ceea ce îmi oferă ea e un sentiment de speranță, că viitorul va fi diferit de prezent și că nu voi mai fi batjocorit pentru că-s gras. Și din cauza asta, îmi spun că o iubesc. Atât ca act de apreciere, cât și ca jurământ că nu voi lăsa ceea ce îmi oferă ea să se sfârșească.

Publicitate

O stalk-uiesc vreo doi ani. Apoi, în ultima zi de școală primară, întreaga clasă merge la cinema pentru a sărbători. I-am oferit tot ceea ce-mi permisese propria timiditate și simt că e timpul să fiu răsplătit cu un sărut. Evident, nu mă aleg cu unul. Îl pupă pe unul dintre colegii mei de clasă mai slabi în loc, iar eu stau acolo, în bezna din sală, complet distrus.

Era, până la acel punct, cel mai rău moment al vieții mele.

M – 2001, 14 ANI

Încă de la o vârstă fragedă, tânjim după iubire nu doar pentru puterile ei transformatoare, ci și ca o extensie a chimiei noastre, ca un înlocuitor pentru atașamentul fizic pe care l-am avut cu mamele noastre. Acesta se numește „confort prin contact". La naștere căutăm contactul fizic cu mama noastră pentru a declanșa eliberarea hormonului plăcerii, oxitocina, iar pe măsură ce creștem în vârstă căutăm să înlocuim acest declanșator cu altcineva. Și doar dragostea o va face. Sexul fără obligații, de exemplu, nu duce la eliberarea hormonului, pe când sexul „romantic", cu multe îmbrățișări și mângâieri, o face.

La 14 ani, M este o fată care începe să umble în cercul meu, care trece prin trei sau patru din prietenii mei înainte de a ajunge la mine. De ce ajunge măcar la mine, nu știu. Nu am devenit mai slab, încă sunt incapabil de conversație. Dar ne trimitem mesaje constant. Mesajele îmi permit să mă exprim fără ca lucrurile să fie strivite de timiditatea mea. Dar când ne întâlnim sunt în continuare același fraier bâlbâit. Asta îmi provoacă frustrări interminabile. Mă pot vizualiza cu mai multă încredere de sine, dar ceva, nu pot înțelege ce, mă trage înapoi.

Publicitate

În fiecare săptămână, mama îmi dă zece lire, pe care le cheltuiesc imediat pe credit pentru telefon. Cum SMS-urile erau atât de îndrăgite în 2001, ardeam tot creditul în câteva ore. M e o fată drăguță, dar știe ce putere are asupra mea și o folosește pentru a mă face s-o complimentez ca să se simtă astfel validată. Ea nu mă complimentează niciodată. În plus, fiindcă nici nu insistă ca noi să ne întâlnim, trebuie să presupun că, în adâncul sufletului, se simte rușinată de greutatea mea.

Îi spun că o iubesc, dar o simt mai mult ca pe șantaj, ceva ce spun pentru a o împiedica să mă înșele. Dar tot mă înșală, iar apoi mă învinuiește tot pe mine pentru că sunt atât de ciudat și „nu un iubit normal". Sunt ușurat că s-a sfârșit dar, după o vreme, pentru a mă cruța pe mine însumi, îmi construiesc o poveste diferită în cap: ea e fără suflet, am fost un iubit grozav și ea mi-a tras-o pur și simplu fiindcă sunt drăguț.

Încep să mă întreb dacă toate fetele sunt atât de crude, fiindcă așa începe să pară. Tot ce vreau de la ele este ca dragostea pe care o ofer să fie returnată.

S – 2002-2006, 15-19 ANI

S și-o trage cu mulți bărbați. Mă înspăimântă să fiu pus în fața cuiva atât de sexual, dar în același timp nu pot să nu mă simt atras. E tot ce mă sperie și totuși, fiindcă se fute cu toți, nevoia mea de validare cere să se fută și cu mine.

Începem o prietenie și chiar după cinci sau șase respingeri, deschiderea ei față de mine nu elimină niciodată posibilitatea din mintea mea că se va întâmpla. Dar anii trec și nimic nu are loc în afara dezamăgirilor. Cresc în vârstă și o doresc tot mai mult, dar nimic. În realitate, e una din singurele fete pe care le știu și ocupă o poziție exagerată în mintea mea fiindcă se pare că sunt singurul tip pe care-l respinge. Mă înnebunește. Spune adevărul când spune că nu vrea să distrugă o prietenie grozavă sau chiar sunt atât de defect?

Publicitate

În această perioadă, Irlanda este în creștere. Piața imobiliară înflorește sub conducerea lui Ahern, dezvoltatorii împrumută miliarde pentru a construi ansambluri de locuințe în fiecare oraș, orășel și sat și, deși serviciile sociale rămân de căcat, nimeni nu se îngrijorează fiindcă valoarea proprietăților lor a crescut cu 266 la sută. Chiar și oamenii de rând, eliberați de creditele ieftine și impozitele scăzute, încep să scoată a doua sau a treia ipotecă pentru ca să mai vândă proprietăți și să facă un ban rapid. Cumperi una, aștepți o zi și va fi inevitabil mai valoroasă. Viitorul este pavat cu aur.

Cum n-am fost niciodată unul care să se lase în voia curentului, renunț înainte de termen la școală din cauza a ceea ce era, la acea vreme, o cădere nervoasă nediagnosticată. Îmi petrec zilele scriindu-i mesaje lui S, în care îmi dezvălui nu doar dragostea față de ea, ci și depresia, de parcă ar fi un act de martiriu făcut pentru binele ei. Arunc totul pe spinarea ei. Deși sunt un tip fără liceu sau interese, cred că voi fi în regulă fiindcă dragostea ei, când o voi primi, mă va ghida.

S, ce-i drept, ascultă întotdeauna, dar nu poate face nimic cu dragostea și depresia mea. Chiar și la 19 ani, este mult prea tânără să înțeleagă, cum sunt și eu, iar apăsarea traumelor mele devine prea mare pentru ea. Începe deriva: eu către posibila sinucidere, iar ea, din cauza promiscuității, către o viață de mizerie care, oricât de proastă ar fi, tot nu are nevoie de mine pentru a o salva.

F – 2007, 20 DE ANI

Pierd greutate, alerg prin oraș noaptea cu iPodul pornit, mă pierd în beaturi 4/4 cu răcoarea vântului pe față și transpirație groasă pe spate. O întâlnesc pe F printr-un prieten. E antidotul lui S: un membru respectabil al societății care merge la universitate.

Publicitate

Cum e la facultate în cealaltă parte a țării, o văd numai la final de săptămână și ajung să o cunosc lent și de-a lungul mai multor luni. Îi intru în grații cum pot mai bine pentru cineva încă foarte ciudat social. Apoi mă duc să o văd, o călătorie făcută în Honda maică-mii cu tot romantismul amăgit al eroului meu de atunci, Jack Kerouac. Simt că mă îndrept spre destin în acea zi de mai fierbinte.

Începem să bem imediat ce ajung, ne explorăm personalitățile unul celuilalt în profunzime, iar spre rușinea mea mint în legătură cu multe lucruri. Simt că trebuie. Eram un ratat care pe atunci nu avea decât o ambiție mică și forțată de a scrie, iar ea se îndreaptă către înălțimi la care eu nu voi ajunge niciodată. Suntem praștie până se lasă noaptea. Plecăm din apartamentul ei și ne târâm în vale, în orașul de dedesubt și într-un club de noapte unde stăm și căscăm, dar dorim cu disperare să ne întoarcem la ea. În acea noapte, ne-o tragem, iar în soarele aspru și mahmur al dimineții mă trezesc și mă plimb prin apartamentul ei într-un tur de onoare, plin de orice-ar fi senzația pe care o simt acum. Când se trezește, ne facem planuri, planuri să ne vedem iar curând, iar apoi sunt din nou în Honda şi gonesc spre casă cu un zâmbet pe față.

F se dovedește o distragere bună de la diagnosticul recent al mamei mele. E bolnavă de cancer în stadiu terminal și se așteaptă să moară curând, dar când doctorii îi repară șoldul rupt și îi distrug tumorile de pe coloană cu radiații, pare ca nouă. E încântată când îi povestesc de F. Nu-i spusesem niciodată de o fată și se gândea, presupun, că încă mai există speranță și pentru mine. Făcea glume legate de cum mă voi „așeza la casa mea" curând.

Publicitate

Dar nu se întâmplă nimic. F încetează să-mi mai răspundă la mesaje și, deși continuă să vină acasă, nu o face ca să mă vadă. Aud de la prietenul meu de un fost iubit. Mă prefac că iau bine vestea, dar nu-i spun nimic mamei, care continuă să facă glume care mă omoară. Știu că e pe moarte, dar că orice speranță de a o face mândră e deja moartă.

Citesc mai vorace ca oricând, savurez perioada întunecată a lui Keroua, în patetica autoafirmare din „Big Sur" și „Satori in Paris," înainte de a deveni profund cu Zola, Celine și Dostoievski. Sunt cernit, plictisit și la marginea suicidului. Între timp, Irlanda și-a atins apogeul. Slujbe se găsesc din plin în fiecare sector, un număr record de oameni merg la facultate, pentru o vreme, Irlanda are al șaselea cel mai mare procent de absolvenți din lume (44 la sută). Dar, pentru mine, ar putea la fel de bine să fie 1982. Nu am o slujbă, nu am poftă de educație superioară și îmi petrec zilele într-o beţie constantă, scriind chestii pe hârtii înainte de a le rupe și arunca.

În fiecare noapte însă, orice ar fi, alerg. Părăsesc casa și o iau la pas prin oraș kilometri la rând, apucând strada de pe lângă casa lui F în speranța că va fi acolo, mă va vedea și se va răzgândi. Alerg chiar și beat, cu inima bătând să-mi sară din piept, uneori plângând și lăsând lacrimile să se amestece cu sudoarea. Sunt îndrăgostit de F? Nu mai mult sau mai puțin decât eram de celelalte. Sunt îndrăgostit de viitorul pe care îl promiteau.

Publicitate

Apoi, în toamna lui 2007, lovesc fundul. Mama mea moare.

B – 2008-PREZENT, 21 DE ANI-ACUM

Chiar și eu, delăsător infect ce sunt, trebuie să recunosc că e timpul de schimbare. Refuz să continui cum sunt. Trebuie fie să mă omor odată pentru totdeauna, fie să merg dracului mai departe. Încep să agăț femei prin baruri și, deși mă fac de râs și nu ajung nicăieri, mă simt bine că ies din zona mea de confort și încerc ceva constructiv.

Irlanda, între timp, o ia din nou la vale, înapoi în toaleta din care a venit. După unsprezece ani nebuni, bula imobiliară explodează în sfârșit. Șomajul în masă domină iar, 11,82 la sută, iar acele ansambluri imobiliare construite în fiecare oraș, orășel și sat trebuie demolate, altfel vor sta goale cu iarba crescându-le la ferestre. Centrele orașelor sunt pline de vitrine închise și anunțuri de închirieri, sute de mii de oameni fug în Australia și Canada, iar Shane din Westlife pierde mai bine de 20 de milioane de euro și este batjocorit pentru că pur și simplu făcuse tot ce făcuseră ceilalți la o scară mai mare.

Bertie Ahern demisionează ca prim-ministru și e înlocuit, cel puțin temporar, de unul din acoliții lui. În 2010, recunoaște că, dacă ar „avea vreun regret", ar fi abolirea impozitului pe locuinţe în 1997. Dar oamenii nu au timp de regrete, datoria lor a devenit brusc reală, FMI-ul bate la ușă, iar starea generală este de tristețe și panică. Singurele lucruri rămase neschimbate sunt serviciile sociale groaznice.

Publicitate

Și totuși dorm prin căderea țării mele tot așa cum dormisem prin urcarea ei. Nu vreau nimic și nu am vrut niciodată nimic, în afară de ceea ce banii nu pot cumpăra. O cunosc pe B pe 23 decembrie 2008. Este ca F, doar că și mai și, cineva care va ajunge departe, însă eu sunt atât de avariat de respingerea lui F și a celorlalte că, într-o schimbare ridicolă, mă opun ei acolo unde nu are nevoie de opoziție și joc jocuri acolo unde nu e nevoie de ele. Cred că știu ce se va întâmpla: mă va abandona și mă va lăsa să sufăr ca orice altă femeie din viața mea, inclusiv mama.

Dovada divinității ei e că ea rămâne. Vede ceva la mine și stă prin preajmă să-l convingă să iasă. Mă face să vorbesc despre trecut, despre mama mea, dezamăgirile mele, depresia și după luni întregi de rezistență, cedez în sfârșit. Îi dezvălui mai multe despre mine decât credeam că ar fi posibil și ea îmi face la fel, iar iubirea pe care o căutasem toată viața este dintr-odată acolo, chiar în fața mea.

Pătrund în viață, cunosc noi prieteni și pe familia ei, la un moment dat o urmez chiar într-o țară nouă pentru a lucra pe un post pe care îl detest. Știu că tot ce am de oferit sunt gândurile mele, dacă măcar pe acelea le am, așa că în fiecare oră liberă scriu, adun pagini după pagini de căcaturi penibile, dar de care știu, fiindcă așa îmi spune B, că într-o zi vor duce undeva. Și există luptă în continuare, viața ne trage uneori atât de jos, încât nici măcar mâna celuilalt nu ne mai poate ridica, dar pe relația noastră se poate pune mereu baza, celălalt e mereu acolo ca să ne împingă ne împinge înainte, dincolo de rahaturile transparente și mercantile atât de intrinseci vieții.

Să spun că sunt mai sigur astăzi de ceea ce este dragostea, de ceea ce este dragostea adevărată, ar putea fi ușor încrezut. Dar scopurile șa care servește prin comparație cu trecutul sunt în mod cert diferite. Înainte, evident în perioade de mare durere ale vieții mele, când eram supraponderal, batjocorit, deprimat, cu mama pe moarte, am devenit obsedat de fete de care știam că mă vor disprețui. Ce altceva să facă dacă eram atât de stricat și ciudat? Așa că le-am folosit pe ele și respingerea lor drept magneți pentru durerea mea. Eram disprețuit și astfel intram în doliu pentru fete pe care abia le cunoșteam fiindcă știam că durerea de acolo, indiferent cât de rea, era aproape menajabilă comparativ cu ce m-ar fi așteptat dacă m-aș fi gândit serios la, și aș fi înfruntat, starea dezolantă a vieții mele.

Mă pedepseam singur cu aceste fete, din lene, pentru că mi se potrivea să nu merg înainte, dar şi fiindcă nu eram băiatul, și mai apoi bărbatul, care îmi doream să fiu. Știam că puteam pierde greutate și să fiu mai încrezător. Şi, cel mai important, deşi eram eliberat de obsesiile mele stupide, tot nu puteam să fac efortul și pasul final pentru a transforma aceste credințe în fapte. Uram acele fete fiindcă mă respinseseră dar, în realitate, mă uram mai mult pe mine însumi fiindcă respingeam viața.

A afectat moartea mamei mele ideea mea legată de dragoste? Probabil. Fiindcă atunci când a murit, părea că fusese deja moartă de ceva vreme. Eram atât de prins în propria mea suferință minoră că nu i-am dat atenția corespunzătoare. Moartea sa m-a făcut să realizez, deși nu de la început, că oamenii din viața mea care îmi dădeau iubire, chiar și familia și prietenii, nu trebuiau neglijați pur și simplu fiindcă dragostea lor nu servea egoului meu. E un clișeu, dar am învățat că, într-o zi, ei și dragostea lor vor dispărea.

A fi romantic sau a fi cinic cu dragostea timpurie e o formă de autoprotecție. Ne protejăm de adevărul oribil (și uneori extaziat) a ceea ce s-a petrecut pentru că, în adâncul nostru, credem că nu merităm să învățăm din această perioadă și să ne eliberăm de rănile și nesiguranțele noastre. Ne pedepsim fiindcă credem că ne-am ratat potențialul și ne-am încălcat promisiunile făcute când eram mai mici. Cum am putut crede că aș fi putut găsi dragostea atunci când nici măcar nu știam ce înseamnă? Cum ne putem aștepta la orice în afară de nemulțumire de la iubirea noastră prezentă când ne negăm suferințele trecute și ce am învățat din ele?

Am suferit fiindcă a trebuit, dar m-am eliberat pentru că am dorit. Aș fi putut continua cum am fost, i-aș fi putut rezista mereu lui B și aș fi putut strica lucrurile cu ea, apoi le-aș fi putut strica cu alte femei și tot așa până aș fi fost atât de obosit, încât fie m-aș fi resemnat să fiu singur, fie m-aș fi mulțumit cu cineva cu care să nu fiu complet satisfăcut. Mă întreb dacă asta vă sună cunoscut?

Dacă da, încercați să țineți minte. Forțați-vă să vă amintiți cât de patetic și jalnic a fost să fiți îndrăgostiți atunci și vedeți dacă viața nu vi se îmbunătățește. Până la urmă ce e mai rău? Durerea de a te uita înapoi în timp ce mergi înainte sau durerea de a sta pe loc?

Urmărește-l pe James pe Twitter: @0jnolan

Urmărește VICE pe Facebook

Vezi și:
Mi-am pavat cu căcat drumul spre dragoste în Kashmir
Știința demonstrează că dragostea nu există
Scrisori de dragoste cu stickere cu fotbaliști