Pictorul român care folosește arta ca să stea departe de dependența de droguri

Așa cum a povestit Laurențiu și a consemnat Florentina Iana

Laurențiu are o poveste de viață cu dependența care începe cu alcool, când nici nu terminase școala generală. A continuat cu droguri și asta l-a dus în extreme: devenise paranoic, obsesiv-compulsiv și nu mai simțea nicio emoție. S-a caracterizat „handicapat social" și „falimentat spiritual". A renunțat când și-a dat seama că nu găsea niciun moment de liniște în consum. Acum s-a orientat spre artă. Am discutat cu el, și am consemnat, despre perioada de dependență, despre cum a ajuns să picteze, dar și ce sfaturi are pentru cei care trec prin momente care l-au marcat și pe el.

Mă numesc Laurenţiu Zloteanu, am 27 de ani și sunt artist vizual interdisciplinar, fost consumator de droguri. Experienţa proprie m-a făcut să înţeleg cum poate dependenţa de droguri să-i conducă pe oameni, după vindecare, către o transformare spirituală. Anul acesta împlinesc şase ani de când am consumat ultima oară droguri sau alcool şi cinci ani de când am vândut primul meu desen.

Asta se întâmpla prin 2012 şi a fost vorba despre două lucrări făcute pe hârtie de bloc de desen, vândute cu 100 de lei fiecare. Cu banii ăia mi-am plătit asigurarea de sănătate.

Pentru a mă descrie ca artist ar însemna să îmi denumesc talentul pe care îl utilizez într-un domeniu pre-definit al artei. Mă consider un artist ignorant şi, prin urmare, îmi asum responsabilitatea şi renunţ la orice formă de exprimare impusă de canoanele artei clasice, de regulile legate de compoziţie ș.a.m.d. Principala calitate a creaţiei, care renaşte în mine cu fiecare ocazie în care mă aflu deasupra unei suprafeţe plane şi albe, e că îmi permite să proiectez pe pânză legătura mea cu Universul (recunoscut prin intermediul sateliţilor sau telescopului).

Poate că nu sunt artist. Poate că sunt om plecat în căutarea a ceva superior mie, iar tablourile create reprezintă dovezi ale legăturii mele cu această existenţa superioare mie, inefabilă, universală, non-duală, indescriptibilă. Poate că sunt plecat în căutarea unui dumnezeu, aşa cum îl înţeleg eu. Poate că eu sunt acest dumnezeu, doar că încă mă joc de-a v-aţi ascunselea.

Dr. Gabor Maté, medic psihiatru din Vancouver, Canada, spunea: „A hurt is at the centre of all addictive behaviours."

Durerea este magnetul din viaţa oricărei fiinţe care, pe fundalul unui mediu proxim instabil, conduce un tânăr către o prima injecţie pregătitoare, ca prim pas în evoluţia sa naturală, de a-şi recupera identitatea.

Vorbesc despre mine şi experienţa mea pentru care sunt profund recunoscător că în urma unui consum abuziv, 10 ani de dependenţă activă, am reuşit să mă reîntâlnesc cu mine. Chiar şi în prezent, relaţiile semnficative din viaţa mea mă readuc în contact cu suferinţa existenţială inoculată în timpul istoricului meu îmbibat de abuzuri de tot felul şi fiecare relaţie este un învăţător suprem înspre auto-vindecare.

În prima zi în care am consumat, aveam 11 ani şi am intrat în comă alcoolică. Tot ce îmi amintesc e că mi-am dorit să fiu superior celorlalţi, arătându-le cât de rezistent pot fi eu când dau peste cap vreo cinci-șase pahare de coniac combinat cu ouă crude. Îmi amintesc că am jurat că în viaţă mea nu voi mai face aşa ceva.

La 16 ani, când m-am injectat prima oară, nu ştiam ce înseamnă „să ajungi dependent". Era o seară de primăvară, mi-o amintesc şi acum, eram 12 tineri cu vârste apropiate, iar un „băiat mai mare" adusese heroină din Ferentari. Îmi amintesc şi acum vocea lui când ne-a spus că nu e OK, că implică anumite riscuri. Dar ce ştiam noi, atunci?

Instalarea dependenţei implică o perioadă constantă de consum. Pentru a face rost de bani şi de substanţe îţi trebuie o imensă răbdare şi o forţă creatoare demnă „de admirat" îndreptate către o nouă doză. Când îţi asumi responsabilitatea pentru consumul propriu, nu există nimic care să te oprească în demersurile necesare pentru a face rost de bani şi substanţe.

Totuși, când a început să se instaleze dependența, drogurile mi-au oferit o putere pe care n-o bănuiam: pierdeam contactul cu durerea interioară. Eckhart Tolle, o figură spirituală contemporană, spunea că dependența începe din cauza durerii și sfârșește datorită durerii. În cazul ăsta pot să zic că baza dependenței e o durere extrem de personală.

Devenisem o gaură neagră pentru tot ce înseamnă viaţă, atât cea dinăuntrul meu, cât şi cea din afara mea. Doar că la vârstă de 20 de ani am avut un moment de claritate asupra situaţiei mele. Aş numi-o inspiraţie, dar nu era una divină sau religioasă. A fost o frântură de inspiraţie – de trezire – în care am realizat că eu nu mai pot consuma indiferent de orice.

Asta m-a străfulgerat într-o dimineaţă în care consumasem vreo 10 ore încontinuu şi după ce „materialul" se terminase, am început să mă simt foarte rău. Am realizat atunci că indiferent dacă voi continua să consum sau nu, răul acela fizic nu mai avea cum să mă părăsească. Atunci am ales responsabil pentru prima oară în viaţă mea.

Dr. Eugen Hriscu, specialist al clinicii ALIAT- căruia îi mulţumesc, cu această ocazie, pentru suportul şi sprijinul psihoterapeutic oferit timp de patru ani - o spune cel mai bine: „[…] felul în care mintea este luată ostatică de drog, cum mecanismele neurofiziologice care alimentează motivaţiile umane fundamentale (hrană, adăpost, contactul cu ceilalţi, recunoaşterea pentru muncă depusă, sexualitate, sănătatea corpului) sunt rând pe rând deturnate şi orientate spre un singur scop – şi anume căutarea mijloacelor de a procura şi a consuma substanţa, pentru cineva care vede forţa uriaşă a drogului de a accesa panoul central de comandă al creierului şi a deturna mecanismele naturale de auto-control şi auto-conducere, recuperarea unui dependent nu poate fi decât un eveniment cu totul extraordinar."

Eu, în cei 10 ani de dependenţă activă, am fost internat o singură dată pentru dexintoxicare. Mi-am dorit un fel de concediu de la consum, dar în a treia sau a patra zi de internare, m-am injectat în toaletă secţiei. Deşi am stat internat patru săptămâni, când am ieşit, am alergat să-mi cumpăr droguri. Ce a funcţionat, în cele din urmă, în cazul meu, a fost adoptarea unui proces psihoterapeutic timp de patru ani şi relaţia cu membrii naţionali şi internaţionali ai comunităţii Narcoticilor Anonimi, prin intermediul grupurilor de suport.

Aşa am ajuns să iau în serios pictura. I-am plătit psihoterapeutului o parte din şedinţe în sistem de barter, adică printr-un desen. După trei ani şi jumătate, am strâns peste 200 de lucrări. Atunci am realizat că eu, aşa cum sunt, fac artă şi, fără a avea niciun studiu în domeniu, am organizat prima mea expoziţie.

În România există două centre principale de recuperare a consumatorilor de droguri, în afara spaţiilor din spitalele de psihiatrie destinate perioadei de detoxifiere. Prin prisma experienţei mele, recomand clinica ALIAT cu o serie extinsă de clinici în cele mai importante oraşe din ţară şi Casă Olarului din oraşul Sura Mică, judeţul Sibiu. În plus, gratuite şi anonime sunt grupurile cu 12 paşi de la Narcoticii Anonimi (Bucureşti şi Cluj) şi Alcoolicii Anonimi (în mai multe oraşe din ţară).

Diferenţa dintre mine şi un dependent activ este că eu am învăţat să nu mai consum, la început pentru cinci minute, apoi pentru 20 de minute, apoi pentru o oră, o zi, o lună, două, trei, un an, până când am împlinit cinci ani fără să consum nicio substanţă.

Nu ştiu să existe vreun prim pas pentru cineva care vrea să se lase. Poate cineva recomandă programarea la un specialist, altcineva recomandă o voinţă de fier, altcineva recomandă internarea. Personal, habar n-am!

Cum aş putea să ştiu care e primul pas din procesul unei alte fiinţe umane care vrea chiar în această clipă să renunţe la consum, dar este în drum spre dealer? Poate că, într-o zi, pe drumul acesta îşi va da voie ca lucrurile să se desfăşoare firesc, fără să se străduiască să îşi controleze fiecare gând, emoţie, acţiune.

Poate că, într-o zi, va renunţa, recunoscându-şi neputinţa. Poate că pentru o clipă va rămâne cu acea durere care îl conduce către consum, va deveni una cu ea. Şi abia apoi orice recomandare din cele enumerate mai sus este binevenită.

Nu cred în terapie prin artă, cum nu cred nici în art-terapie. Cred, în schimb, în efectul terapeutic al relaţiei cu propensiune spre sănătate mentală, nu în giumbuşlucuri şi iepuraşi scoşi din pălării magice. Relaţia mea cu arta se desfăşoară într-o dimensiune asemănătoare cu cea a relaţiei cu partenera mea. Efectul terapeutic al artei, precum şi efectul terapeutic al intimităţii a doi oameni, constă în trăirea tumultului interior, fără a da curs vreunui impuls de a modifică în vreun fel ceea ce simţi şi ceea ce trăieşti.

Acesta este efectul terapeutic al oricărei relaţii sănătoase. E relaţia în care îţi poţi da voie să fii. Actul de a desena sau picta nu vindecă propriu-zis. Ceea ce simţi şi gândeşti în timpul actului, fără a interveni asupra a ceea ce gândeşti şi simţi, asta vindecă!