Am vorbit cu fotograful care a călcat pe o mină în Afganistan și s-a întors

FYI.

This story is over 5 years old.

Călătorii

Am vorbit cu fotograful care a călcat pe o mină în Afganistan și s-a întors

Deși și-a pierdut picioarele și un braț în urma unei explozii, Giles Duley s-a întors în statul devastat de război pentru a continua să spună poveștile oamenilor de acolo.
13 Martie 2013, 11:00am

Giles Duley a fost înconjurat de atenție în ultima vreme, fiind fotograful care și-a pierdut ambele picioare și un braț după ce a călcat pe o mină anti-personal în Kabul în timp ce documenta trupele americane din Afganistan. Lui Giles nu-i place ca interviurile să se concentreze asupra lui și a accidentului prin care a trecut, așa că nu am vorbit cu el despre cât de mahmur era când ne-am întâlnit într-o galerie de artă din Hoxton, ci despre munca pe care a făcut-o timp de zece ani.

VICE: Povestea ta e cunoscută de foarte multă lume. Dar se știe că preferi ca lumea să știe despre problemele umanitare din lume pe care le-ai documentat înainte de accident. Îmi poți spune despre călătoria pe care ai făcut-o la granița dintre Burma și Bangladesh pentru a vizita refugiații?

Giles Duley: Era exact genul de poveste la care îmi place să lucrez – și știu că VICE face lucruri foarte  similare. Refugiații veneau din Burma și birmanezii spuneau că sunt din Bangladesh în timp ce oamenii din Bangladesh spuneau că sunt birmanezi. Nimeni nu-i voia, așa că și-i pasau unii altora. Era o nebunie. Oamenii mureau de foame și din cauza mai multor boli tratabile, dar nici măcar ONU nu erau pregătiți să-i ajute. Era ciudat – stăteam în Bazarul Cox, care e centrul de surfing din Bangladesh, și la câțiva kilometri distanță erau taberele de refugiați.

Portret de Jake Lewis.

În fotografiile tale, taberele seamănă cu niște favelas.

Da. Există și o tabără oficială, dar poate găzdui doar 25 000 de oameni. Așa că refugiații care nu mai încap sunt obligați să locuiască dedesubt, unde toată mizeria din țevile de scurgere le intră în barăci.

Isuse. Și fotografiile tale ilustrează efectele unor boli urâte cauzate de acele condiții de trai, nu?

Da. Aici, cele mai mici greșeli îi pot costa pe unii oameni viața. O fetiță se zgâriase la ochi, s-a infectat și cum nu existau acolo antibiotice sau acces la doctor, fața i s-a umflat până când era să se sufoce. Au fost uitați aici timp de 20 de ani, fără niciun ajutor. Povestea lor vreau s-o spun. Unul dintre bătrânii satului a dus vorba că eram acolo să fac fotografii și a doua zi toată lumea și-a adus rudele bolnave și pe moarte. La început m-am speriat: „Căcat, au impresia că sunt doctor.” Dar apoi mi-am dat seama că voiau doar ca cineva să le spună povestea. Așa am aflat că o fotografie le poate da o fărâmă de speranță celor deznădăjduiți.

Ai mai vorbit la un moment dat despre o bătălie morală care s-a dat în tine atunci când ai făcut fotografii provocatoare. Îmi poți descrie ce ai simțit când ai fotografiat băiatul din Sudan care își pierduse dorința de supraviețuire?

Îmi amintesc când am simțit asta prima oară: acum zece ani când eram în Angola și fotografiam oameni aflați în situații groaznice. De atunci nu m-a părăsit senzația. Cazul din Sudan era al unui băiețel de 12 ani, care fusese împușcat în stomac și în braț. Era singur și nu părea că va supraviețui. Era doar un băiețel speriat și singur. Așa că da, e incredibil de greu să iei decizia asta: să faci fotografia? Îți spui că ești acolo din motive oneste și că e important să-i spui povestea. Dar, ca ființă umană, dacă nu simți și remușcare în momentul acela, atunci e ceva fundamental greșit la tine. Pe unii fotografi, lucrurile astea nu par să-i deranjeze deloc, totuși.

Ai spus că intenția ta nu e doar de a șoca oamenii cu fotografiile tale; vrei întotdeauna să te concentrezi pe un anumit unghi sau pe modul în care lumina afectează scena.

Când l-am fotografiat pe băiețelul sudanez, am hotărât să nu-i arăt rănile, ceea ce e mai dificil cumva, pentru că trebuie să te conectezi cu persoana respectivă. Un băiețel de 12 ani moare în fața ta și tu îl fotografiezi. Oamenii îmi spun uneori că sunt un vultur. Dar într-o astfel de situație, fac doar una-două fotografii. Tot ce am putut face după asta a fost să stau cu el tot restul zilei. Poți să faci ceea ce trebuie, dar nu e niciodată ușor.

S-a schimbat dinamica relației dintre tine și subiecții fotografiilor tale când te-ai întors în Afganistan? Te-ai simțit mai puțin intrus? Au avut oamenii mai multă încredere în tine pentru că erai ca ei?

E amuzant – probabil sunt singurul fotograf care fotografiază oameni răniți grav care a fost și el fotografiat în aceeași situație. Deci cred că situația mea e unică din perspectiva asta. Când a ieșit documentarul, a fost opțiunea mea să includ în el filmări cu mine și doctorii imediat după accident. Deci relația mea cu subiecții s-a schimbat în mod clar acum că știu că am trecut prin aceleași probleme ca și ei. E ciudat, mi se pare mai ușor să fac fotografii în Afganistan decât pe străzile Londrei. Oamenii de acolo au foarte des reacții de genul: „Ce dracu' faci? De ce mă fotografiezi?”

Emergency e ONG-ul care te-a inspirat să mergi în Afganistan și a devenit motivul pentru care te-ai întors. Îmi poți spune mai multe despre ei?

Multe organizații umanitare cheltuie banii pe salariile directorilor sau pe departamentele media. Emergency face lucrurile să se miște. A fost înființat de doctori care lucrează pe teren și au vrut să facă mai mult de atât. Sunt politici, dar nu le pasă pe cine ofensează. Dacă văd o problemă, se străduiesc s-o rezolve. Au ridicat spitale în Afganistan pe vremea talibanilor, înainte să sosească forțele noastre armate. Doctorii și asistentele de aici iau în mod conștient decizia de a trăi în locurile astea periculoase – și pentru ce? Nu poți să nu te întrebi. Sunt plătiți prost, nu primesc recunoștință și glorie pentru ceea ce fac. Și totuși, ei sunt cei care schimbă viața oamenilor de aici.

Ai spus că te-ai simțit în spitalele Emergency ca într-o oază de calm. Cât de mult te ajută asta să capturezi subiecții lucrărilor tale cât mai onest posibil?

Spitalul ăsta din Kabul e incredibil. Când ești rănit, nu e important doar tratamentul de urgență, ci și recuperarea într-un mediu în care să te simți în siguranță. E chiar în centrul orașului, înconjurat de toată nebunia – e haos peste tot – dar liniștea și pacea din spital sunt ciudate. Aici era o grădiniță înainte ca talibanii să le-o încredințeze celor de la Emergency, pentru a o transforma în spital.

 Dacă te plimbi prin grădină, observi o plăcuță care marchează locul în care nouă copii au fost uciși când o rachetă rusească a lovit locul acum 30 de ani. Oamenii din Afganistan sunt resemnați, dar total epuizați de traiul pe timp de război. Cred că sunt calmi din cauză că au văzut deja tot ce era mai rău. N-are ce să-i mai surprindă.

Unde ai de gând să pleci acum?

Plec spre granița dintre Iordan și Siria în două săptămâni pentru a fotografia refugiați. Probabil ar trebui să-mi iau o vacanță, dar mă bucur să mă reîntorc, mă simt bine făcând asta.

Dacă vreți să vedeți mai multe lucrări de-ale lui Giles, vizitați-i site-ul.

Traducere: Oana Maria Zaharia