Sănătate

Drama copiilor din România care se sinucid pentru că părinții au plecat în străinătate

20 de mii de copii din România au în acest moment ambii părinți plecați la muncă în altă țară și sunt lăsați în grija rudelor.

de Ștefania Matache; fotografii de Sorin Vidis
19 Martie 2018, 8:33am

Tatăl lui Răzvan ne arată poze cu copilul său

Un gospodar trebăluiește prin casă, pregătește mâncarea pentru câini. E sfârșitul lui martie 2006 și băiatul lui de zece ani, Răzvan, meșterește cu un ciocan prin curte. Lui Răzvan îi place să se joace cu uneltele și bate cuie în garduri, pomi, magazii, așa că tatăl nu se gândește de două ori la bocăniturile care vin de afară.

Când iese cu mâncarea la câini, vede mai întâi vârfurile picioarelor lui Răzvan atârnate în mica magazie de lemne din fața casei. Primul gând e că băiatul exersează ca să facă mușchi și se apropie să-l vadă. Când urcă privirea spre fața lui, scoate un răcnet de disperare. Copilul e spânzurat cu un șiret, legat de un cui proaspăt bătut într-o grindă.

„Era cald când l-am găsit acolo”, îmi spune tatăl lui Răzvan, un bărbat de 47 de ani, muncitor în construcții, în timp ce ne invită în casa din Ciortești, județul Iași, să stăm de vorbă despre tragedia din viața lui.

Răzvan a fost printre primii copii care s-au sinucis de dorul unui părinte plecat la muncă în străinătate. Mama lui a făcut parte din valul de români care au plecat la muncă în Italia de la începutul anilor 2000.

Tatăl lui Răzvan

Un raport ONU arată că populația României a scăzut cu 3,4 milioane între 2007 și 2015. Astfel, România a ajuns pe locul doi în topul țărilor care au înregistrat cea mai mare creștere a numărului migranților în perioada respectivă, după Siria.

20 de mii de copii din România au rămas exclusiv în grija bunicilor sau a altor rude

Am mers prin mai multe localități din estul țării, de unde pleacă cei mai mulți români, ca să vedem cum se schimbă viețile copiilor lăsați în urmă de părinții care muncesc în străinătate, în căutarea unui trai mai bun.

În urma emigranților rămân aproximativ o sută de mii de copii, dintre care aproape 20 de mii au ambii părinți plecați la muncă în străinătate, conform datelor furnizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție în iunie 2017. Oamenii care pleacă nu-și pot lua copiii cu ei din cauza programelor de muncă încărcate, care uneori depășesc 12 ore pe zi. Copiii rămân în grija bunicilor sau a rudelor din familia extinsă, în timp ce părinții își trimit salariile în țară.

Motivele plecării sunt aproape întotdeauna economice. În Italia, țara în care au plecat cei mai mulți români, un salariu minim pe economie ajunge la 900 de euro, în timp ce în România este de doar 321 euro, al doilea cel mai mic din Uniunea Europeană, după Bulgaria. Alte țări în care românii emigrează masiv sunt Spania, Marea Britanie și Germania.

Cei mai mulți români pleacă din estul țării. Pe primul loc la rata emigrării se află județul Bacău, urmat de Neamț, Suceava, Iași și Galați.

În general, românii plecați lucrează în domeniul agriculturii, construcțiilor și îngrijirii de bătrâni sau invalizi. Pentru femeile care emigrează în Italia, una dintre cele mai căutate ocupații este cea de badantă, adică de îngrijitoare pentru bătrâni. Cu acest lucru se ocupa și mama lui Răzvan.

Femeia era plecată de aproape o lună și urma să se întoarcă în scurt timp, cu un calculator cadou pentru Răzvan. Îi ținea locul surorii ei la îngrijirea unei bătrâne, cât timp sora își reînnoia actele în România. Răzvan a rămas cu tatăl lui în casa din Ciortești în care trăiau împreună.

„Eu i-am zis: nu te duci, nu te duci, dar sor-sa s-o rugat de mine. Până la urmă am zis hai, du-te o lună de zile, că n-oi muri, am eu grijă de băiet, că doar ce, nu-i mititel, îi dau de mâncare, știu să fac mâncare…”, îmi spune tatăl copilului.

Răzvan a plâns când a condus-o pe mama la autocarul spre Italia și îi aștepta cu nerăbdare întoarcerea. Tatăl lui spune că n-ar fi dat niciun semn că ar plănui să-și ia viața. Nu se purta neobișnuit, nu dădea semne că ar suferi. Învăța în continuare bine, chiar dacă avea probleme cu vederea și uneori primea note proaste la scris.

Cu câteva zile înainte să se sinucidă, însă, Răzvan le-ar fi spus colegilor de la școala din sat că o va aduce acasă pe mama.

Tatăl lui bănuiește că ideea i-ar fi venit dintr-un articol pe care l-a citit într-un ziar lăsat prin casă, despre un băiat din Botoșani care s-a spânzurat. Crede că Răzvan n-a vrut să se omoare, ci doar să-și sperie părinții, ca să grăbească întoarcerea mamei.

„Probabil s-a gândit că îl găsesc eu... L-am găsit, dar târziu”, îmi spune cu amărăciune în glas. Ține în mâinile mari și aspre, murdare de glet, singurele două poze pe care le are cu Răzvan. Una din ele e făcută cu doar câteva săptămâni înainte de moartea băiatului. E o poză de grup în fața școlii, cu învățătoarea și colegii, toți cu mărțișoare în piept.

Medicii legiști i-au spus că băiatul a murit pe loc. Inima i s-a oprit înainte să apuce să-și ridice picioarele într-un punct de sprijin.

Mama lui Răzvan s-a întors, într-adevăr, după câteva zile, însă fără să știe adevăratul motiv pentru care familia i-a cerut să vină.

În autocar, l-a auzit pe șofer vorbind despre știrea că un copil s-a spânzurat de dorul mamei, dar nu i-a trecut prin minte că ar putea să fie vorba despre fiul ei. Nici când a ajuns în Iași, la sora ei, și a găsit-o în doliu, nu și-a dat seama ce s-a întâmplat.

Femeia mi-a povestit prin telefon, din Italia, despre șocul pe care l-a avut.

„Eu mă gândeam la mama, la tata, dar nicidecum la Răzvan. Mi s-au tăiat picioarele, sora mea a fost pregătită cu pastile să-mi dea.”

Gura satului a dat vina pe mamă pentru moartea copilului.

„Eu nu pot s-o acuz pe ea. Cine să fie de vină? Străinătatea e de vină. Nu e din cauza ei, e din nevoia de a pleca”, crede tatăl lui Răzvan. Plănuia să-și ia nevasta și copilul și să plece din țară.

„Nu voiam să mai stăm aici că nu e de stat. Casa era neterminată, mai aveam împrumuturi”.

Se descurcau cu greu din salariul ei de vânzătoare la magazinul din sat și din munca lui în construcții. Dar la doi ani după moartea lui Răzvan și nașterea celui de-al doilea copil, familia s-a destrămat și femeia și mezinul s-au mutat definitiv în Italia.

„Trebuie să fii atent când pleci”, îmi spune tatăl lui Răzvan din fața casei, după ce îmi arată magazia de lemne în care l-a găsit pe băiat.

„Nu înlocuiește nimeni familia și rămân copiii vai de capul lor, marcați pe viață”.

Magazia în care s-a spânzurat Răzvan.

Din 2006 până în prezent am descoperit cel puțin 10 cazuri de copii care s-au sinucis

La fel ca tatăl lui Răzvan crede și Nelu Ivănușcă, asistent social la Salvați Copiii Iași. ONG-urile de profil desfășoară programe de consiliere psihologică pentru copiii rămași în țară, conștiente de riscurile la care aceștia sunt supuși.

Salvați Copiii a organizat întâlniri cu părinții în toate cele 98 de comune din județul Iași. Unii dintre ei pleacă noaptea, pe ascuns, ca să-și protejeze copiii de o despărțire dureroasă, fără să-și dea seama că fac mai mult rău și că sentimentul abandonului devine și mai acut pentru copii.

„Românii n-au fost pregătiți pentru procesul ăsta. Ei s-au bucurat: plecăm în afară, lucrăm și ne rezolvăm niște probleme - să ne construim o cameră, să punem gresie, faianță. Problemele alea le rezolvi, dar apar alte probleme psihologice, cu copiii.”

Ne-am întâlnit la sediul din Iași al ONG-ului, acolo unde copiilor și părinților li se oferă ședințe gratuite de consiliere psihologică.

„Le spunem părinților să țină legătura cu ei pe Skype, să le dea repere de timp când se întorc, cât stau, care e scopul. Le spunem că înțelegem că nimeni nu pleacă de fericire. Avem și noi colege cu soți plecați în străinătate, se întâmplă la toată lumea, deci haideți să vedem ce putem face mai bine pentru copii, că de-asta se duc acolo. Practic, toți se duc acolo pentru copii”, îmi explică Corina Mighiu, psiholog la Salvați Copiii.

„Trebuie să fii atent și la copilul care e tăcut, care nu spune nimic, stă cu capul în pământ și cu părul peste față. E un semn că ceva nu funcționează bine.”

În cadrul întâlnirilor, specialiștii stau de vorbă atât cu părinții care urmează să plece, cât și cu cei care rămân acasă cu copiii. Părinții învață cum să le vorbească despre plecare, că e important să se și vadă pe Skype, nu doar să vorbească la telefon, ce să facă și la cine să apeleze dacă observă schimbări în comportamentul copiilor, ca să evite situațiile tragice cum a fost cea a lui Răzvan. Și profesorii și asistenții sociali din comune participă la discuții.

„Trebuie să le deschidem ochii ca să înțeleagă semnele și să pună informația într-un context, să vadă ce s-a întâmplat în spatele comportamentului, de ce s-a schimbat. Ies în evidență copii care au comportamente agresive, care se bat. Dar de ce? Pentru că ne deranjează. Dar trebuie să fii atent și la copilul care e tăcut, care nu spune nimic, stă cu capul în pământ și cu părul peste față. Cei care sunt agresivi au mai mult șanse să fie văzuți, dar cei care stau uitați într-un colț au nevoie de multă atenție. E un semn că ceva nu funcționează bine”, subliniază Ivănușcă.

Dovada e că sinuciderea băiatului din Ciortești nu a fost un caz singular. Nu se știe câți copii din România și-au luat viața din cauza plecării părinților în străinătate. Din 2006 până în prezent au apărut în presă cel puțin 10 cazuri. Trei dintre ele s-au întâmplat în 2017. În realitate, sunt mult mai multe.

Am întâlnit o poveste similară într-o comună din județul Bacău, unde un copil de nouă ani s-a sinucis în vara lui 2015.

„Vino și ia-ți copilu, că ți-l iei în patru scânduri”

„Cartierul nou” din Faraoani este format din casele făcute din banii celor care muncesc în străinătate

Comuna Faraoani din Bacău se întinde pe două dealuri, de-a dreapta drumului E85, care leagă România de sudul Europei. E o așezare înstărită, care se mărește de la an la an, pe măsură ce banii veniți din străinătate se transformă în case nefinisate, cu două-trei etaje, și formează „cartierul nou”, așa cum îl numesc sătenii.

La marginea cartierului nou, în livada din spatele unei case cu porți de fier forjat, Andrei s-a spânzurat într-un cireș, la câteva ore după ce și-a luat rămas bun de la mama lui. Femeia se întorcea în Germania, unde lucra pe un șantier.

„Vino și ia-ți copilu, că ți-l iei în patru scânduri”, i-a zis la telefon mătușa care l-a găsit.

Andrei crescuse alături de bunici de la doi ani, după ce mama a plecat din țară ca să-l întrețină, iar tatăl l-a părăsit. Băiatul își vedea mama o dată pe an, în vacanțe.

„De plâns, o plâns, de ce să zic. I-am zis - mama, doar pentru tine mă duc”, îmi povestește mama lui Andrei, o femeie de 31 de ani.

Casa unde s-a spânzurat Andrei

Suntem în căsuța modestă pe care o împarte cu soțul ei, lucrător la ferma de vaci din Faraoani, și cu cei doi copii, unul de doi ani și celălalt de câteva luni. Toți patru trăiesc din salariul de 800 de lei al bărbatului.

Sinuciderea lui Andrei a afectat-o pe mama lui atât de tare că și ea a încercat să-și ia viața. A treia oară când a înghițit un pumn de pastile, era însărcinată în șase luni.

„Pentru mine nu mai conta nimic, conta să nu-mi las copilul singur acolo.”

Familia ei a internat-o într-un centru pentru boli mintale, de unde a ieșit când copilul avea patru luni.

De atunci, femeia nu a mai plecat din țară. Chiar dacă se descurcă cu greu din cei 800 de lei, spune că nu și-ar mai lăsa copiii.

„Sub poduri stau, dar de lângă mine nu-i las.”

Mama lui Andrei

Statul român, complet depășit de problema copiilor rămași singuri

Un studiu al Open Society Foundation arată că semnele depresiei sunt mai prezente la copii cu un părinte sau ambii plecați din țară, în comparație cu cei care trăiesc împreună cu părinții. 35% dintre copiii cu mamă migrantă sau ambii părinți migranți raportează că se simt singuri, 37% plâng frecvent, se simt neglijați, nefericiți sau cred că nimeni nu-i iubește.

În România nu există niciun serviciu public de consiliere psihologică gratuită, necesară atât copiilor, cât și părinților.

„Când părintele nu e acolo emoțional, e clar că copiii au de suferit. Serviciile de consiliere sunt relativ scumpe, și nu le oferă, mai ales în mediul rural, nimeni”, spune Corina Mighiu de la Salvați Copiii.

Legea îi obligă pe părinți să anunțe autoritățile că pleacă din țară și să aleagă o persoană care să devină reprezentantul legal al copilului pe durata absenței lor. Copiii cu ambii părinți plecați au nevoie de un reprezentant legal care să-și dea acordul pentru unele servicii medicale, pentru plecările în tabere sau excursii și pentru înscrierea la unele examene.

Transferul responsabilității legale este însă o procedură complicată, despre care părinții nu știu că există sau pe care nu înțeleg cum să o parcurgă. Ajutorul ar trebui să vină de la asistența socială din cadrul primăriilor, care este depășită de volumul de muncă, așa cum explică Mighiu:

„În comune se găsește un singur asistent social, maxim doi, dacă comuna este foarte mare. Ei lucrează și pe violență domestică, și pe venitul minim garantat, ceea ce înseamnă că fac dosarele cu tot ce înseamnă familiile fără venituri, copiii cu părinții plecați în străinătate, venit minim garantat, mame minore”, explică Mighiu.

Psihologul Corina Mighiu, Salvați Copiii

Implicarea autorităților e minimală în ceea ce îi privește pe copiii cu părinți plecați în străinătate.

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție pune supravegherea copiilor în cârca serviciilor de asistență socială de la nivel local, care însă nu dispun de suficienți angajați și sunt îngropate în birocrație.

În teorie, asistenții sociali ar trebui să facă vizite la locuințele copiilor, să se asigure că sunt bine îngrijiți și că mențin contactul cu părinții plecați, dar și să organizeze sesiuni de informare pentru părinți. În realitate, însă, oamenii din satele prin care am fost nu-și aminteau să fi primit vizite de la asistentul social.

Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului care există în fiecare județ se implică în cazurile copiilor rămași în țară doar dacă primesc o sesizare că aceștia se află în pericol: dacă trăiesc în condiții necorespunzătoare, dacă sunt bătuți, neglijați sau abuzați.

Nu furnizează servicii de prevenție sau de asistență psihologică, așa că mulți copii nu ajung în atenția lor, chiar dacă se confruntă cu probleme psihice grave, dar mai puțin vizibile.

Am stat de vorbă cu Tiberiu Bantaș, asistent social la Direcția pentru Protecția Copilului Iași, care mi-a spus că aproximativ 20% dintre copiii cu părinți plecați ajung în sistemul de stat, fie în centrele de plasament, fie la asistenții maternali.

Mi-a povestit că mulți dintre copiii care ajung în atenția Direcției au fost abandonați de părinții plecați de ani buni, care nu mai dau niciun semn de întoarcere. Spune că apar probleme mai ales cu fetele care ajung la vârsta adolescenței și se mută de la sat la oraș, ca să meargă la liceu. Acolo iau contact cu tot felul de anturaje dubioase și se apucă de droguri sau sunt atrase în rețele de prostituție.

La fel se întâmplă și cu unele fete din centrele de plasament: „știi cum e povestea loverului, peștele care se îndrăgostește de ele, le promite o viață mai bună, lasă că o să faci chestia asta numai o lună-două-trei, după care o aruncă în vâltoarea asta a prostituției și noi o pierdem.” Când astfel de rețele de prostituție sunt destrămate de poliție, o parte din fete se întorc în grija autorităților, dar „din zece cazuri nu mai recuperezi decât două care să devină fete măritate, cinstite și la locul lor.”

În alte cazuri, fetele cu mame plecate în străinătate rămân în grija tatălui. Pe măsură ce cresc, unele dintre ele preiau rolurile mamei absente, inclusiv în patul tatălui.

„Am avut cazuri când a trebuit să scoatem toți copiii din familie din cauza asta. Ea făcea și de mâncare, spăla și rufe, avea grijă de frățiorii ei mai mici, și era și cu tatăl.” În cazurile descoperite de poliție, tații ajung la pușcărie, iar copiii „în sistem”.

ONG-urile care fac treaba statului

Copiii de la centrul de zi al organizației Salvați Copiii

În lipsa asistenței oferite de autorități, ONG-urile precum Salvați Copiii se ocupă de educația care lipsește la școală și în familie. Copiii lăsați în grija unui singur părinte sau a bunicilor au nevoie de abilități sociale și emoționale pe care nu și le pot dezvolta la școală, unde accentul cade pe memorare și mai puțin pe ce trebuie să știe un copil ca să se descurce în viață.

Am fost la un centru de zi al Salvați Copiii, unde vreo 20 de puștani de 7-10 ani vin zilnic să petreacă timp împreună și să învețe să relaționeze, să fie disciplinați și să-și gestioneze emoțiile. Toți au un părinte sau ambii plecați din țară și sunt în grija rudelor, de obicei bunicii. Centrul se află într-o școală de cartier din Iași, într-o sală de clasă cu ferestre mari și bănci puse cap la cap în centru.

Am nimerit într-o joi în care copiii așteptau cu nerăbdare masa de prânz și apoi tortul pentru aniversarea celor născuți în ianuarie și februarie. M-am împrietenit imediat cu Maria, o fetiță de 8 ani, cu ochi verzi și mari pe care și-i dă peste cap cu subînțeles când mi-l prezintă pe colegul ei de bancă.

Maria

„Dacă o să-l cunoști mai bine, o să vezi că e cam enervant”. E energică și inteligentă, face fețe-fețe când spune glume și îmi povestește cum se va transforma în vampir de la fructele de pădure din tort. Când o întreb de familia ei, însă, își lasă capul în pământ și îmi spune cu tristețe că tata e plecat la muncă în Italia, că îl vede o dată pe an și că locuiește cu bunica.

În situații asemănătoare sunt și Georgi, prietena ei cea mai bună, care vrea să-mi arate la tablă că știe adunări cu numere mari, și Teodora, o puștoaică cu cozi lungi și negre care îi ajung până în talie.

Când le spun că vin din București, mă întreabă dacă am cunoscut vreo vedetă și se topesc pe picioare când le povestesc că Smiley e înalt și foarte prietenos și în realitate.

Mihaela Dumitriu, supraveghetoarea lor, e psiholog și face consiliere de grup prin joacă. Îi învață pe copii cum să-și exteriorizeze și gestioneze emoțiile, cum să comunice cu cei din jur, cum să se autodisciplineze.

Psihologul Mihaela Dumitriu

„Acasă rămân cu un bunic care poate nu mai face față cu treburile gospodăriei sau nu se pricepe să-l învețe pe copil. Mai ales pe partea emoțională, și bunicii și părinții au nevoie de consiliere, să-i învățăm și pe ei cum să-și gestioneze emoțiile, cum să reacționeze în anumite situații.”

Copiii învață să respecte un set de reguli - să nu vorbească unii peste alții, să se asculte reciproc, să nu fie violenți, dar și cum să păstreze curățenia, despre igiena personală și despre gestionarea banilor. Pentru fiecare zi în care se poartă frumos, își desenează o bulină colorată în dreptul numelui dintr-un tabel agățat pe perete.

„Mi-e dor de bărbatul meu. Și la copii la fel”

Casa Lenuței din Lungani

Sunt unele cazuri în care plecarea unuia dintre părinți nu înseamnă o situație materială mai bună pentru familie. Chiar dacă unul din părinții plecați în străinătate trimite constant bani acasă, nu e suficient ca cei rămași în țară să iasă din sărăcie. Am descoperit o astfel de familie în comuna Lungani, la 40 de km de Iași.

Acolo locuiesc Lenuța și cei doi copii ai ei, într-o casă bătrânescă, cu fundația roasă de timp și de lipsuri. Femeia ne invită în casă și își cere iertare „că n-am luxul de pe lume”.

Casa de lut are câteva camere cu tavan jos. Intrăm în singura cameră încălzită, acolo unde doarme cu cei doi copii. Tatăl copiilor e plecat în Germania de aproape trei ani, dar „de când o plecat nu se cunoaște nimica.”

Lenuța și-a cunoscut bărbatul acum 10 ani, în tren. A fost dragoste la prima vedere, așa că s-au luat repede și ea s-a mutat cu el la țară, în casa rămasă moștenire de la bunicii lui. A rămas însărcinată și a renunțat la munca ei de croitoreasă, ca să aibă grijă de copil. El lucra cu ziua prin sat și prin împrejurimi, dar se descurcau cu greu.

„Am avut multe lipsuri. Erau zile când poate n-aveam de o bucată de pâine”.

Lenuța împreună cu cei doi copii.

Așa că bărbatul a plecat mai întâi sezonier, în Italia și Cehia, iar în 2015 și-a găsit un loc de muncă permanent în Germania, în construcții. Trimite lunar în țară trei-patru sute de euro. Banii se duc pe mâncare, pe lemne și pe hainele și rechizitele copiilor, dar nu ajung și pentru o casă nouă sau pentru reparații la cea veche.

„De-asta nu reușim, că n-ajung banii. Sunt toate scumpe.”

Lăcrimează și se scuză rușinată.

„Dacă nu plâng oleacă să mă descarc, că n-am mai plâns de mult, mă mănâncă ochii.”

Femeia scoate un telefon Samsung vechi și îmi arată că are ca imagine de fundal o poză cu soțul ei, un bărbat înalt, cu ochi albaștri și trăsături aspre.

„Ne vedem așa pe cameră, ne sunăm pe messenger, pe telefon. Am vorbit ieri și mi-a făcut mai mult rău. Mi-e dor de el. Și la copii la fel.”

Dacă știi vreun copil rămas singur acasă care are nevoie de ajutor, ia legătura cu Salvați Copiii la numărul 0800 070 040. Pentru detalii intră pe copiisinguriacasa.ro.