Am înșelat fără regrete în toate relațiile mele și cred c-am înțeles de ce tot fac asta

Infidelitatea a fost o resursă incredibilă de inspirație pentru muzică, filme, glume și povești de viață. Ca multe alte lucruri care se schimbă în societate, nici înșelatul nu mai e ce-a fost. Cum sexul înainte de căsătorie sau operațiile estetice de rutină au fost normalizate, asta s-a întâmplat și se întâmplă constant cu infidelitatea.

Înșelatul este însă independent de gen. Și femeile, și bărbații pot recurge la așa ceva, ce diferă e bagajul de prejudecăți. În România, cei mai mulți pun infidelitatea pe seama amantei. Și se ridică natural întrebarea: ce are ea și nu am eu? Răspunsul nu e însă niciodată simplu.

Poți privi infidelitatea în funcție de act: flirt, atingeri, săruturi până la sex. Dincolo de filosofie și evoluția lucrurilor, de ce înșală oamenii? Sunt predispuși? E ceva în ADN, pe lângă setul de informații despre păr, înălțime și ochi, care ne împinge la așa ceva? Nu e un răspuns care să acopere toate dilemele. Aici vine și cazul de acum.

Am vorbit cu Aniah a cărei poveste e despre înșelat. Nu a fost fidelă niciunuia dintre partenerii ei, de când primul ei iubit mai serios i-a frânt inima la 16 ani.

M-am combinat cu primul meu prieten serios la 16 ani. Era în vara de după examene și eram entuziasmată de viață; mă gândeam că acum c-am terminat școala, sunt femeie în toată firea. Mi se părea că sunt adultă. Ne-am cunoscut la un concert pe care n-aveai cum să-l ratezi ca adolescent. Am fost împreună trei ani.

Eram tâmpită, obsedată, complet îndrăgostită de băiatul ăsta. În ultimul an am fost și n-am fost împreună; eu îi eram complet devotată și tot ce-am primit la schimb au fost mizerii. M-a făcut în toate felurile, m-a făcut să mă simt mică și insignifiantă. Eram dependentă, iar el s-a despărțit de mine.

Eram o epavă și mai eram și-n timpul sesiunii de examene. Dar m-am descurcat binișor; am intrat la facultate. Apoi, a început ăsta să mă sune din nou, să-mi spună că a dat-o-n bară și că mă iubește. Cum spuneam, eram și nu eram împreună. Dar când zic că nu l-am înșelat, zic adevărul.

La 19 ani, am auzit niște zvonuri că are pe altcineva, dar în tot acest timp el mă suna, îmi spunea vorbe dulci. Am primit și telefoane la caterincă de la o tipă care-mi spunea să-l las în pace pe prietenul ei, dar de fiecare dată când l-am întrebat, zicea că nu-i adevărat. N-aveam nicio dovadă. S-a despărțit de mine de tot în anul ăla.

M-a distrus emoțional, mai ales când am început să văd poze cu el și cu prietena lui pe Facebook. Toată treaba cu el m-a futut în cap, n-o să mint, așa că m-am hotărât să fiu eu aia care-i fute pe alții.

Îmi place să dețin controlul. Îmi place să fiu eu la volan. Îmi dă multă putere, mai ales ținând cont de ce s-a întâmplat în prima mea relație și cum am crescut. Tata e pastor, deci eu și frații mei am crescut într-o familie cu reguli foarte stricte. Eu sunt cea mai mare, deci practic aveam cătușe la mâini – n-aveam voie să fac nimic. De îndată ce-am reușit să scap și să mint, ca să fac ce vreau fără să am probleme cu ai mei, asta am făcut. Mint super bine. Nu-i ceva cu care să te mândrești, dar e o aptitudine utilă.

În ce privește relațiile mele cu bărbații, nevoia mea de control este – aș spune – unul dintre principalele motive pentru care mi-e ușor să înșel.

Îmi place să dețin controlul în relații, îmi place să fiu stăpână pe situație, să dețin eu frâiele situației, ca să-mi pot gestiona așteptările și emoțiile. Nu las asta în seama nimănui, pentru că nu se poate avea încredere în marea majoritate a bărbaților, așa că dețin 100 la sută controlul când mă bag într-o relație și știu că pot, la urma urmei, să-l părăsesc pe tipul ăsta de-aici și să-mi găsesc altul dincolo, când mi se pune mie pata.

Eu dictez totul. Eu controlez situația. N-o să mai fiu niciodată tipa aia tâmpită după un bărbat. Niciodată.

Am avut patru relații serioase. Prietenii doi și trei erau tipi de treabă. Pe al doilea l-am cunoscut la facultate, în anul II. Înainte de el, mă combinam oricum și cu oricine-mi doream. Trăiam viața la maximum, aveam aventuri de-o noapte, experimentam. Dar apoi l-am cunoscut pe el și m-am îndrăgostit rău de tot, iar asta m-a speriat. Simțeam că mă îndrăgostesc, așa că am început să văd probleme acolo unde nu existau.

M-am concentrat pe o presupusă lipsă de comunicare: dacă nu-mi răspundea la mesaje într-o anumită marjă de timp sau nu-mi spunea că iese cu prietenii, foloseam asta drept scuză ca să-l înșel – de multe, multe ori.

Știi cum e viața în campus – toată lumea știe ce face toată lumea. El n-a dat crezare zvonurilor, dar oricum m-am despărțit de el și m-am combinat cu unul dintre tipii cu care-l înșelasem. Chestia asta a ținut vreo șase luni simpatice, dar el se ducea la facultate în alt oraș, așa că mi-o trăgeam în altă parte când nu puteam să ne vedem.

E mult mai ușor să înșeli când nu trăiești în proximitatea fizică a unei persoane. Nu trebuie să te ascunzi, să minți. OK, poate minți un pic, dar înțelegi ce vreau să zic.

Cred că e posibil să am o ușoară fobie împotriva angajamentelor. A existat un moment în toate relațiile în care am avut sentimentul ăsta, de „eu îl super iubesc pe omul ăsta și țin la el”, dar dup-aia mă cam panichez și încep să mă agit. Simt că mi se duce determinarea, se prăbușesc zidurile pe care le-am construit, controlul de care am nevoie își pierde din forță – dar asta-i faza cu iubirea: nu poți s-o controlezi. Așa că dup-aia îmi creez senzația de singurătate sau sentimentul că nu sunt înțeleasă. Însă uneori sexul e nașpa sau nu primesc cât îmi trebuie. Asta nu-i o scuză inventată.

Ar trebui să le spun, nu? Sau să mă despart de ei. Nu știu de ce nu fac asta; ar trebui să-ntreb un psihoterapeut. Dar când te atașezi de cineva, când ajungi să te obișnuiești cu cineva, speri c-o să meargă lucrurile mai bine pe viitor – dar, sincer, nu e cazul.

Uite cazul cu ultimul meu prieten: l-am înșelat mult în primele șapte luni. A aflat, dar am rămas împreună încă trei ani. Ne-am hotărât să lăsăm lucrurile astea în urmă – să dăm refresh – dar el n-a fost niciodată în stare să facă asta. Am fost fraieri c-am crezut c-o să meargă. De fiecare dată când ne certam îmi scotea ochii că l-am înșelat, așa că-l înșelam din nou. Nu că el ar fi știut. Ne-am pierdut timpul reciproc cu ăia trei ani.

Îmi pare, totuși, rău că a aflat. L-a schimbat, a schimbat relația: a devenit mai puțin afectuos – alt motiv pentru care l-am înșelat din nou. Nu sunt genul ăla de om care înșală cu cunoscuți de-ai partenerului – e sinistru. Închipuie-ți că stau băieții lui la masă, dar mai înainte tu deja i-ai halit pe câțiva dintre ei. Nu-i în regulă.

E lista mea, dar poate te ajută și pe tine: niciodată cu vreo rudă, prieteni sau colegi. Nimic pe rețelele sociale.

Mi-e destul de rușine să recunosc că înșel – sau că înșel atât de des. Unii or să zică că-s o împielițată, dar dacă mă mărit vreodată, o să mă opresc. Sunt o persoană sexuală, dar cred că ar trebui să te îmblânzești când te măriți. Există ceva sfânt în jurămintele alea, mai ales dacă te și cununi religios.

Totuși, o căsnicie deschisă mi se pare o abordare interesantă. N-aș exclude-o – nu de tot, în orice caz. Dar să mă ascund pe la spatele soțului meu? Asta nu cred c-aș face. Înșelatul se face fără inel pe deget.

Ana Toma, doctorandă în psihologie cu formare în psihoterapie cognitiv-comportamentală, a explicat pentru podcastul Pătratul Roșu că e în natura noastră să ne atragă ideea asta de a vrea fără să putem avea de fiecare dată când ne dorim.

„Asta a ajutat specia noastră să supraviețuiască, că a tins către lucruri — mâncare, un partener cu care să se reproducă și tot așa. Această căutare continuă a menținut specia umană de-a lungul timpului. Și căutarea asta vine la pachet cu un soi de satisfacție și intensitate pe care mulți dintre noi reușesc să le găsească numai într-o aventură”, a nuanțat ea. „S-ar putea ca ea să se mențină atât timp cât aventura rămâne aventură. Și asta să facă tocmai pasiunea aia, obstacolele alea care stau în calea atracției.”

Înșelatul vine, firesc și cu persoana din relație. Dacă chiar ai vrea, ai mai putea duce mai departe cuplul? Da, pe scurt. După cum a explicat Ana, ce e mai surprinzător e că de multe ori o relație renaște mai puternică și mai vie după o infidelitate. E poate cumva contraintuitiv, însă o astfel de experiență poate să semnaleze niște lipsuri sau niște nemulțumiri, insatisfacții care s-au instalat, care au apărut în relația respectivă și care au erodat-o și poate au dus la infidelitate într-un fel sau altul.

Poți rămâne și cu gândul ăsta, la final: infidelitatea este o oportunitate foarte bună, că activează oamenii emoțional foarte intens, ca ei să-și pună emoțiile pe masă după o perioadă foarte lungă în care foarte probabil n-au mai făcut-o. „E important ca cine a înșelat să-și asume responsabilitatea și să lase spațiu celuilalt să sufere. E foarte important să nu se grăbească de multe ori vindecarea sau recuperarea după o astfel de experiență și s-ar putea ca în timp lucrurile să se regleze.”

Articolul a fost publicat inițial pe 8 noiembrie 2017. A fost actualizat cu un plus de claritate adus subiectului.