În 1995, Daniel Hostic, când avea 12 ani, a fost trimis la spital, unde i-a fost extirpat un rinichi. Nimeni de la orfelinat nu și-a dat acordul. Băiatul a fost o victimă a traficanților de organe. Daniel locuiește într-o casă dintr-un sat, pentru care plătește chirie. A lucrat mulți ani la orfelinat, transformat între timp în centru pentru adulți cu dizabilități. Și-a pierdut slujba în 2014. Fotografii de Elisabeth Blanchet
Elisabeth Blanchet: În anii '90, am creat, împreună cu un prieten, un ONG denumit Action Orphelins. Obișnuiam să mergem la aceeași casă de copii din Popricani, aproape de Iași. Din 1993 până în 1998, am mers de trei-patru ori pe an, pentru a-i ajuta pe copii orfani de acolo să aibă parte de condiții mai bune: dormitoare, apă caldă, dușuri. Am și plătit oameni ca să le găsim rudele în alte instituții de tipul acesta. Am făcut în anii aceia o mulțime de fotografii, multe portrete copiilor, în special de dragul lor. Erau, cele mai multe, în alb și negru și pe film, camerele digitale nu existau.Apoi, în 2006, lucram pentru revista Time Out și, împreună cu redactorii de acolo, am ajuns la ideea să facem un material pozitiv despre România, care se pregătea să adere la Uniunea Europeană, urmărind povestea cuiva care venea la muncă în Marea Britanie. Imediat mi-am adus aminte de legăturile mele cu România și am vorbit cu prietenul meu Dan, care lucra ca îngrijitor la orfelinatul din Popricani. Cu ocazia asta, am aflat că încă era angajat acolo.
Gemenii aveau 13 ani în 1997. În 2006, B. a fost victima proxeneților. A fost forțată să se prostitueze în Italia. În urma unui raid al poliției a fost arestată și deportată în România, unde sora sa A. încă locuiește. În 2009, ambele au plecat în Suedia pentru a lucra ca bone. În prezent sunt căsătorite cu elvețieni și trăiesc acolo.
Emoționantă. Se-ntâmpla în decembrie 2006, la șapte-opt ani de la ultima întâlnire. Mi-a arătat un dicționar pe care i-l adusesem cu ani în urmă și pe care încă îl avea. Și-a reamintit că i-am plătit studiile - a ajuns la facultate, unde a studiat agronomia - și din această reîntâlnire m-am gândit ce s-a întâmplat cu toți ceilalți. Pe câțiva i-am revăzut în Popricani și emoția a fost la fel de mare de ambele părți. Acești copii au fost parte din viața mea la un moment dat. Așa am ajuns să fiu curioasă ce s-a întâmplat cu ceilalți și am început să le fac poze, acum adulți.
Ei bine, aici trebuie să-i mulțumesc mai ales lui Dan, apoi ne-am bazat pe căutări din aproape în aproape, pe răspândirea veștii. Copiii din orfelinat, aproape toți, au păstrat legătura de-a lungul anilor. Și chiar dacă n-ar fi fost cazul, tot ar fi știut pe cineva care știa pe cineva.Cum a fost când i-ai văzut pentru prima oară, la orfelinat, pe vremea când erau doar niște copii?
Greu de tot. Eu veneam dintr-o țară privilegiată și aici am fost șocată de lipsa de afecțiune de care acești copii sufereau. Acele dormitoare imense erau oribile, murdare și miroseau a urină. Uneori, trebuiau să doarmă câte trei în același pat. Ba chiar unii copii erau și agresați de colegii lor mai mari din orfelinat. Era dificil.
Carmen Bobocel avea zece ani în 1995. A decedat în urmă cu un an. A fost trimisă la Iași pentru o infecție pulmonară. A murit la câteva săptămâni. În poza astea este Dan, îngrijitorul de la orfelinat, lângă mormântul ei.
Erau fericiți să întâlnească străini. Când i-am întrebat, mai târziu, mi-au spus că vizitele noastre erau o deconectare de la viața lor de zi cu zi. De exemplu, obișnuiam să le organizăm petreceri pentru aniversările lor, o premieră pentru ei, nimeni nu mai făcuse asta pentru acești copii. Și-au adus aminte și de excursia pe care am făcut-o în munții Carpați.
Cum ți s-au părut relațiile cu instituțiile din România acelor ani?Citește și: Fotografii cu mamele adolescente din România
Relația cu aceste instituții era complexă. Oameni din instituții diferite nu se înțelegeau și nici nu se implicau. Era multă invidie, bazată, în special, și pe banii mai mulți pe care alte instituții îi primeau. Era dificil să faci lucrurile să meargă și pentru că nivelul politizării era ridicat. Dar nimeni nu m-a acuzat niciodată că aș vrea să fac bani de pe urma acestor copii.
Gheorghe „Dodo" Stîngaciu avea cinci ani în prima poză, din 1995. El este cel din centru. În 2011, la 20 de ani, a fost din nou fotografiat, într-un bar din Popricani. Dodo este muncitor în construcții. O vreme a lucrat cu tatăl său într-un sat de pe lângă Iași, dar nu s-au înțeles prea bine și n-au continuat.
În special pozitive. Oamenii au fost emoționați de poveștile copiilor, de imaginile cu ei atunci și acum. Cred că munca mea cu acest proiect este foarte importantă pentru actualele generații care s-ar putea să nu știe de regimul lui Ceaușescu și câte vieți a afectat. Că tot vorbeam de schimbare mai devreme, cred că ceea ce am reușit prin acest proiect a fost să atrag atenția asupra nebuniei lui Ceaușescu cu creșterea natalității. Și să-i ajut atât pe străini, cât și pe români să privească acest trecut, foarte întunecat.Ce crezi că i-ar fi ajutat pe copiii din orfelinate în anii '90?
Poate că i-ar fi ajutat foarte mult dacă fiecare ar fi avut partea lui de grijă, de afecțiune, pe termen lung, fără să fie puși la grămadă, ci în grupuri mici.
Prima poză a fost realizată în 1995, la orfelinatul din Popricani. Adriana Lica avea 12 ani. A doua poză e în Iași, în 2008, într-o casă în care locuiește cu alți orfani din Popricani. Ea are acum un apartament foarte mic în care își crește cei trei copii. Nu muncește și primește ajutor social.
Corina Darabană avea 11 ani în 1997. În octombrie 2011 este în casa ei, aflată la 40 de kilometri de Iași. Este căsătorită și are trei copii.
În prima poză, din 1997, sunt Daniela și Daniel, fratele său geamăn. Daniela locuiește astăzi cu chirie la Iași, lucrează într-o fabrică de confecții. Alături de fratele ei, au aflat recent că sunt dintr-o familie cu nouă frați și surori, pe care i-au și întâlnit.
Dragoș avea opt ani, în 1993. În 2011, când i s-a făcut poza, era la Mănăstirea Sihla din Bucovina. Dragoș a fost încă de mic foarte credincios și a ales să devină călugăr la 19 ani. Locuiește la Sihla încă din 2005. Treburile sale sunt în bucătărie, mai ales. „Sunt fericit aici. Mi-am găsit locul", i-a spus el lui Elisabeth când s-au întâlnit.
Ioana avea 12 ani în 1993 (este a doua din dreapta). A doua fotografie este din 2011, în Popricani, cu soțul său Mirel și cei trei din patru copii ai lor. Locuiesc în casa familiei lui Mirel. El lucrează pe șantier în Franța și vine acasă de două-trei ori pe an.
Liliana Condrea avea 16 ani în 1997 (prima din stânga). În prezent are trei copii și locuiește cu partenerul ei de viață la socri, în Popricani.
M avea 12 ani în 1997. Locuiește încă din 2009 în Elveția, unde lucrează ca bonă. Vine în Popricani în concediile de vară.
Maria Juverdeanu avea 16 ani în 1997 (este cel de sus). A doua poză este realizată la un bar din Popricani, unde s-a întâlnit cu prieteni de la orfelinat. Marian lucrează agent de curățenie la mall-ul din Iași și locuiește într-un apartament închiriat împreună cu alți colegi.
Radu Esanu avea 15 ani în 1993 (este primul din stânga). A doua poză este realizată în Scoția, în 2007. A lucrat timp de trei luni, în fiecare vară până în 2013, într-o fermă din Marea Britanie. S-a căsătorit cu Andreea în 2008 și au o fiică născută în 2009. Locuiesc în Botoșani. S-a specializat în agronomie la facultate, dar nu a găsit o slujbă în domeniu.
Ramona Stănică avea 12 ani în 1997. A doua poză este din 2009 și a fost făcută în fața orfelinatului. A revenit în vizită, ca să-l vadă pe Dan, fostul ei îngrijitor, și pe unii dintre prieteni. Lucrează într-o brutărie într-o oraș de lângă Iași.
Fotografii cu drumeții montane din România comunistă
Fotografii cu decadența stațiunii Băile Herculane
Fotografii cu viața de noapte din România, cândva cel mai frumos lucru din țara asta