E ora două după-amiaza și sunt printre oameni. Ne uităm unii la alții. Tragem din țigări, manevrăm pahare de plastic pline de cafea și ne analizăm plictisiți unii pe alții. E sâmbătă după amiază și o parte a clasei de mijloc, puștani și oameni fără vreun plan concret sunt la mall-ul din Berceni.

Unii își cumpără haine, alții asediază fast-food-urile de la ultimul etaj, alții se plimbă. Un tată urlă la copilul său, că de ce mai vrea înghețată, abia i-a promis că mănâncă una singură. Apoi se apucă să-i explice ce importantă e aia o promisiune, în general, în viață, și că dacă promite, ar face bine să se țină de chestia aia. Puștiul se uită atent la el. Eu aștept și mă uit la oameni în continuare.

Când apar, nici nu apuc să-i număr, că intrăm cu toții de-a valma în mall. Mă uit la ei și-mi dau seama cât de diferiți sunt față de restul oamenilor din jur. Cât de tare vorbesc, cum se îmbracă, cum evită privirile și caută companie în ochii colegului de lângă, de parcă ceilalți i-ar speria, de parcă n-ar vrea ca oamenii ăia să găsească vreun pretext să-i întrebe ceva, de parcă ar fi numai ei și restul, ăștia care-și cumpără blugi cu trei milioane perechea.

Urcăm pe scara rulantă. Unul dintre ei îmi rânjește. Mă simt de parcă mi-ar fi rămas niște boabe de mac printre dinți. „Salut‟, îi zic, și-i întind mâna. „Mergem la KFC‟, îmi spune el.

Altul îmi cere bani. Un milion. Îi spun că n-am, și chiar așa e, dar se uită în ochii mei și-n privirea aia nu vezi nici răutate, nici neîncredere, nici nimic negativ, doar pe unul care așteaptă parcă să treacă minutele necesare până când istoria, mersul lucrurilor și raporturile interplanetare se vor modifica, încât să-i spun: „Uite, mă, ia un milion‟.

Dar n-am cum să-i spun asta.

Ne învârtim câteva minute, până găsim o masă liberă. E full locul. Până la urmă, o familie se ridică și copiii ăștia care sunt cu mine o ocupă, urlând. Unul dintre ei începe să caute printre ambalejele lăsate pe masă. Găsește niște cartofi prăjiți. Îi mănâncă și pare mulțumit de ei.

Unul dintre ei, cel mai mare, care pare și liderul grupului, se duce să ia de mâncare. Ceilalți stau așezați aproape în cerc și se uită la mine. Mă întreabă despre ce vreau să vorbim. Le zic că despre cum sunt bătuți la orfelinat. Mă rog, la Centrul de Plasament „Robin Hood‟ din București, cum se numește oficial. Își lasă toți privirile în jos.

Printre ei e și o fată. Ea începe. Mă întreabă dacă discuția asta o să schimbe ceva, să plece de acolo ăla care pune să fie bătuți. Mă gândesc la discuția de afară, dintre tată și fiu, despre promisiune. Le zic că nu știu dacă o să schimbe lucrurile, dar că e posibil să se-ntâmple și asta. „Bine‟, îmi spune fata.

„Acu' vreo două seri am ieșit cu toții afară, am întârziat. Vreo 10-20 de minute. A venit domnul Răzvan, șeful de parter (n.r. - Răzvan Giura, directorul Centrului de Primire Urgență pentru copii abuzați, aflat la parterul clădirii unde se află și Centrul de Plasament „Robin Hood‟), care nu are absolut nicio treabă cu chestiile astea. L-a luat pe unul dintre băieți și a început să dea în el cu bulanul. Luase bulanul de la portar. Unul dintre noi l-a întrebat că de ce bate copiii. L-a înjurat de mamă, de tată, de familie, și l-a dat afară, fără mustrare, fără nimic. Iar nouă ne-a zis că dacă vorbim cu cineva, se pune pe spart capete‟.

Altul îmi pune mâna pe umăr. Încearcă să-mi spună ceva încet, la ureche, dar din cauza vacarmului din jur iese un fel de șoptit strigat:

Vine mâncarea. Câteva tăvi cu aripioare și pulpe picate sunt răspândite pe toată suprafața mesei. Mă uit la ei și-mi dau seama că n-am văzut pe nimeni care să mănânce atât de repede. Îi întreb dacă ăia de la centru le dau să mănânce destul. Îmi spun că da, mănâncă, dar mâncarea e de rahat. „Diluată, așa. Nu te saturi. Oală de ciorbă cu un kil de cartofi, o oală enormă, nici nu vezi cartofii. Mănânci, dar simți că nu mănânci. La felul doi e mâncare de fasole verde. Cartofi prăjiți odată la zece ani‟.

Dar chestia asta la care iau parte n-are legătură cu foamea, ci cu noțiunea de ieșit de acolo, de mâncat la fast food, în mall. Vreau să știu dacă au program de ieșire din centru. Sau care e regula.

D-astea.

Unul dintre copii îmi arată niște poze. Sunt cearșafuri. Îl întreb ce-s cu astea.

„Lenjeriile astea au doi ani: le spală, le pune, le dă jos. Le spală, le pune, le dă jos‟. Dau să-i zic că-i bine că măcar le spală, dar nu apuc. Un altul îmi bagă în ochi ecranul telefonului. Acolo, pixelii colorați construiesc imaginea unui copil cu o ureche incompletă. Lipsește o parte din ea.

Înjur ca prostul, după aia îmi pare rău că am făcut asta în fața unor copii. Cel care îmi băgase telefonul în ochi înjură și el, dintr-un fel de caramaderie masculină. Îmi spune ce de căcat e să ai o jumătate dintr-o ureche și să mai și trebuiască să locuiești într-un centru de plasament.

Dau din cap, îl aprob. Chiar e un mare căcat.

Între timp, mâncarea s-a terminat. Unul are ideea să mai cumpere o porție, dar se votează că mai bine nu. Să se țină de bani. Se mai aud doar foșnetul pungilor și al ambalajelor goale și zgomotul ăla pe care-l auzi când tragi printr-un pai dintr-un pahar de Pepsi gol.

Un grup mai mare de oameni din mall intră la film. Îi urmăresc absent și când revin cu ochii pe copii îi văd cum își lasă toți privirile în jos. De parcă s-ar fi rușinat că i-am văzut cum se uitau la mine.

Le zic să nu le fie frică. Să-mi zică, dacă ei cred că mai au de zis. Îmi zic:

Altul:

Unul a mai descoperit câțiva cartofi prăjiți care, din motive necunoscute, au scăpat asaltului. Se discută dacă să se mai cumpere o porție de usturoi. Se respinge, din nou. Băiatul ia un cartof gol, mușcă din el și-și ridică tricoul:

Mă uit la el și mă gândesc la ce văd. Un băiat tânăr care mușcă dintr-un cartof prăjit și-mi arată bubele cauzate de o toxiinfecție alimentară. Îl întreb dacă și-a dat seama de la ce i se trage.

Îmi zice că nu, putea fi orice.

Mai e unul printre ei care nu vorbește nimic. Îi întreb pe ceilalți dacă și el a fost bătut. Băiatul vizat ridică ochii spre mine.

Altul scoate iarăși telefonul și-mi arată o poză.

Îi văd vânătăile în poză. Zic: „Vai de capul meu‟.

„L-au bătut în curte‟, îmi spune băiatul cu telefonul.

Copiii îmi spun că pe un alt copil autist l-au bătut că nu voia să stea în pat. Aseară, ca să nu dea nimeni în el, unul dintre ei l-a luat la el în cameră.

Băiatul tăcut de până atunci ridică ochii spre mine. Îi văd buzele mișcându-se de câteva ori, de parcă s-ar antrena ca să scoată primele sunete, și îi aud vocea:

Îl întreb ce tratament primește pentru autism. Dă să răspundă, dar i-o ia altul înainte: „Ia un tratament care-l face să doarmă, să stea liniştiţi cu el. Îi dau Romparkin (n.r. - utilizat în tratamentul bolii Parkinson).

Îl întreb ce efect au pastilele astea. „Mă ia somnul când mă pun în pat‟, îmi spune el.

Singura metodă prin care copiii pot trece peste bătaia zilnică este să aibă încredere unii-n alții. Și să rămână uniți.

Pe reportofon se aude un copil care urlă la tac-su să-i mai dea cartofi prăjiţi.

Apoi se aude vocea cuiva: „Mergem?‟. Ne ridicăm. Pe scara rulantă nimeresc lângă cel mai mic dintre ei. Puștiul n-a scos un cuvânt până acum. Îl întreb cum îl cheamă. Nu-mi răspunde la întrebare, în schimb îmi zice:

„Pe mine nu prea m-au bătut‟.

„Ești mai cuminte sau cum?‟

„Eee, stă el numai în cameră‟, râde altul din grup.

În drum spre ieșire din mall îmi povestesc ce fac ei, zi de zi, la Centru.

În timpul ăsta, fata îmi spune cât de uniți sunt ei și că asta-i ajută să treacă peste toate. „Suntem educaţi să stăm cu privirea în jos, să ne fie teamă, să nu cerem nimic. Suntem uniți, așa reușim. Nu ne pârâm niciodată.‟ Se întoarce cu fața spre mine: „Și toți vrem copii când o fi‟.

Ieșim din magazin. Cineva mă apucă de o mână. Mă întorc, e același tip care-mi ceruse un milion la intrare. Mă întreabă același lucru, dacă nu-l pot ajuta. Îi zic: „Nu, tot n-au apărut banii‟.

Se uită atent la mine, mă măsoară din ochi, ca o femeie care te întreabă dacă ai înșelat-o.

„Bine‟, îmi zice.

Faptele, așa cum au fost. În octombrie 2015, Fundația Hopes & Homes for Children România trimitea o sesizare către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA). Printre faptele sesizate erau și presupuse violențe la adresa copiilor găzduiți acolo, din partea personalului din clădire.

În urma controlului oficial, cei de la ANPDCA au trimis un răspuns în care apărea următoarea frază:

În plus, ANPDCA-ul trimitea o serie de recomandări către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 4, în subordinea căreia se află și Centrul de Plasament „Robin Hood". Printre propunerile de la acel moment se numărau:

Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliției Capitalei, Bogdan Ghebaur, la instituția unde lucrează există o singură plângere penală provenită dinspre Centrul de Plasament „Robin Hood", plângere în urma căreia există și o anchetă în desfășurare. Singura problemă ar fi că plângerea respectivă aparține „mamei unui locatar al centrului". Adică este plângerea unui copil, la adresa unui alt copil de acolo. În rest, nimic despre bătaia copiilor de către personalul angajat la „Robin Hood".

În schimb, în urma recomandărilor ANPDCA, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 4 a luat următoarele măsuri:

În caz că nu știi la ce se referă articolul din Codul Muncii la care se face referire, ai aici răspunsul:

În traducere: șeful Centrului de Plasament „Robin Hood" a avut o mică reducere salarială, vreme de maximum trei luni. Numele persoanei respective este Maria Andreescu. Niciun cuvânt depsre Răzvan Giura, cel pe care copiii îl incriminează prin declarații, directorul Centrului de Primire Urgență pentru copii abuzați, de la parterul clădirii unde se află „Robin Hood".

Deși am încercat să dau de el, zile la rând, telefonic și prin SMS, Răzvan Giura a refuzat orice discuție pe marginea subiectului.

În prezent, atât el, cât și Maria Andreescu sunt pe vechile poziții de conducere, directori ale celor două centre din sectorul 4, dovadă că statul nu se spetește foarte tare când viitorul său este călcat în picioare.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre bătaie:
Satul în care oamenii se stâlcesc în bătaie de Paște
Întrebarea zilei: Care e cea mai mare bătaie pe care ai luat-o?
Un șofer vrea să ia la bătaie un biciclist și ajunge să dea cu fața de asfalt