Quantcast
Insula Cuirasat

Singurele chestii care mai debarcă pe insula japoneză Hashima sunt rahaţii pescăruşilor.

Singurele chestii care mai debarcă pe insula japoneză Hashima sunt rahaţii pescăruşilor. La distanţă de o oră şi ceva pe mare faţă de portul Nagasaki, insula abandonată se fărâmiţează pe nesimţite. Pe vremuri, construcţia a fost folosită de Mitsubishi Motors pentru minerit şi la un moment dat a fost chiar cel mai dens populat loc din lume, înghesuind 13.000 de oameni pe fiecare kilometru pătrat al zonelor ei rezidenţiale. A fost funcţională din 1887 până în 1974, după care industria mineritului pentru cărbunea căzut în declin, iar minele au fost închise definitiv. Rămaşi fără joburi şi fără vreun alt motiv să rămână în acest coşmar urbanistic, iar peste noapte aproape întreaga populaţie s-a cărat înapoi pe insulele mari, lăsând aproape totul în urmă, pradă ruinei.

Azi e ilegal să te apropii de acest loc, care e dincolo de orice tentativă de restaurare şi chiar periculos. Nici guvernul japonez nu e prea încântat să atragă atenţia asupra moştenirii greutăţilor prin care ţara a trecut pe parcursul revoluţiei industriale de după război.

Dacă eşti prins vizitând insula Hashima pedeapsa este de 30 de zile în închisoare, urmate imediat de deportare. Dar săptămâna trecută, după ce m-am sculat cu noaptea în cap şi m-am înţeles cu pescarii locali, eu şi cu nişte prieteni am am debarcat pe Hashima.

Portul Nagasaki este o destinaţie internaţională unde e mai probabil să dai peste nave de croazieră pline de bunicuţe şi tancuri petroliere care umplu docurile, decât de pescari dornici să facă un ban şi dispuşi să încalce legea pentru câţiva gologani în plus. Aşa că am luat feribotul de la prima oră către Takashima, insula cea mai apropiată de Hashima şi încă locuită. După ce am întrebat peste tot – şi am fost politicos refuzat de toţi japonezii cărora le-am spus despre ce e vorba – ne-am găsit în sfârşit omul potrivit. Regulile japoneze de politeţe dictează că nu trebuie să spui niciodată direct ce vrei, aşa că chiar după ce ne-am îmbarcat nu eram siguri că chiar o să ajungem pe Hashima – ne înţelesesem doar ca pescarul nostru să ne ducă suficient de aproape cât să o vedem.

Ivindu-se în depărtare, unghiul pe care peretele artificial al insulei o face să semene cu o navă de război, ceea ce în mitologia japoneză i-a adus porecla “Gunkanjima”, Insula Cuirasat (Battleship Island).

Pe măsură ce ne apropiam, discuţiile cu pescarul au înaintat puţin, dar doar după ce am pus piciorul efectiv pe pontonul de debarcare a fost de acord să ne lase vreo două ore să explorăm înainte de a se întoarce să ne ridice.

Pe alocuri, faţade întregi de clădiri se prăbuşiseră, dezvelind alveolele apartamentelor, în care se vedeau televizoare din anii ’70 căzute de pe mesele erodate. Nu prea puteai să-ţi imaginezi cum fusese viaţa în locul ăla, deşi lipsa completă a spaţiului deschis şi zidul ca de puşcărie al insulei mă fac să cred că nu putea fi decât claustrofobic, inconfortabil, ca şi cum ai locui într-un muşuroi de furnici.

Artefactele personale zac efectiv peste tot – pantofi vechi, sticle de şampon, ziare şi chiar posterele de pe pereţii camerelor adolescenţilor – astea erau cele mai vii indicii că odată acolo au locuit nişte oameni.

Am explorat clasele goale ale uriaşului liceu de pe insulă. Carcasele ruginite ale birourilor şi scaunele zăceau în faţa tablelor pe care se vedeau încă urmele de cretă ale ultimelor lecţii, care avuseseră loc în urmă cu 30 de ani.

De pe acoperişul liceului puteam vedea înăuntrul amfiteatrului, al cărui acoperiş se prăbuşise. Întreaga structură era evident instabilă, iar noi mergeam pe grinzile masive căzute din tavan.

Cam pe la etajul nouă al unui bloc, am intrat în una din camere pentru a admira peisajul de la fereastră. Pardoseala tradiţională împletită tatami de sub picioare mele, neatinsă de atâta timp, ceda cu un pârâit care răsuna în toată clădirea. Am căzut…

…cam un metru, dar a fost destul cât să mă sperii şi de atunci înainte am fost şi mai atenţi pe unde călcăm.

Cu o suprafaţă de numai 1.2 km pătraţi, insula este minusculă, dar nu realizezi prea bine asta când te învârţi printre blocurile care deformează perspectiva. Pentru a avea o imagine de ansamblu mai bună am scalat turnul central – destul de precar, pentru că vechile căi de acces nu mai puteau fi utilizate.

Nu ne-a trecut nici un moment prin cap că pescarul nu se va mai întoarce. Eram mai preocupaţi de faptul că avem doar două ore să explorăm insula, o perioadă de timp complet arbitrară pe care prietenul meu o spusese din entuziasm atunci când ne-a fost permis să debarcăm. Erau suficiente chestii acolo cât să ne ţină ocupaţi o zi întreagă.

Iar apoi, la două zile după ce am scris articolul ăsta, guvernul a redeschis insula.