Trupa Azur mi-a povestit cum a cântat manele-n munți în ciuda regimului Ceaușescu

Probabil că te-ai surprins măcar o dată, la duș, pe stradă sau într-un tramvai aglomerat, că fredonezi versuri din „Mona" sau „Mai întoarce, Doamne, roata". În caz că nu știai, piesele astea au fost compuse de formația Azur, care rupea norii în România anilor '80. Fondata în 1977, la Brăila, Azur aborda un stil pe care azi unii îl numesc manele pop, alții „proto-manele" sau lăutărească cu ritmuri balcanice, dar cea mai bună descriere a muzicii lor e: „ceva să placă la toată lumea".

„Aoleu, ce să mă fac, Doamne, eu?"

Spre deosebire de muzicienii care visează din copilărie să cânte, Nelu Vlad, fondatorul și solistul trupei, a ajuns artist din întâmplare. A fost exmatriculat de la Școala Militară de Ofițeri de la București, din cauză că sora soției lui era condamnată, și s-a întors la Brăila. N-avea serviciu, nu știa încotro s-o apuce, dar la o nuntă a văzut niște băieți care cântau pe scenă. Când a aflat câți bani fac, a rămas uimit și s-a hotărât să se apuce și el de muzică. Nu urmase studii muzicale, dar avea voce și a fost autodidact toată cariera lui. Din banii pe care-i strânsese ca student bursier și-a cumpărat tobe, chitară, orgă și acordeon, după care a căutat oameni și a înființat formația.

Am stat de vorbă cu el, despre manele și cum era să fii vedetă în anii ăia. Dintr-una într-alta, am ajuns să discutăm despre bani, nunți sau problemele pe care trupa le-a avut cu Partidul Comunist și-am aflat care-i povestea din spatele uneia dintre cele mai cunoscute piese ale lor.

VICE: De ce Azur?
Nelu Vlad, solist Azur: De la senin, culoarea cerului, relaxare. Așa mi-a plăcut mie. Trebuia să fie un nume scurt, sonor și ușor de reținut. Să nu fie ceva din șapte cuvinte și să nu dea naștere la interpretări.

Lumea vă consideră promotorii manelelor din România.
Ce-am prelucrat noi din muzica balcanică și-am pus pe texte românești e diferit de manelele de azi. Pe atunci, nici nu se numeau „manele". Noi le ziceam ritmuri balcanice, turcești sau grecești. De fapt, de la turci și greci am luat ritmurile muzicale și le-am adus aici, la noi.

Maneliștii ăștia de azi, care sunt foarte talentați, au făcut un lucru extraordinar. Dacă aveau mai multă grijă la versuri, nu se lega nimeni de ei. Pentru că e adevărat, unele manele au versuri nepotrivite. Dar calitățile lor vocale și instrumentale sunt fantastice. Oricum, muzica asta s-a impregnat în subconștientul oamenilor și va fi de interes sute de ani de acum încolo.

Ați cântat cu vreunul din maneliștii cunoscuți?
După '90, am fost în concerte cu Jean de la Craiova, Adrian Minune, Ștefan de la Bărbulești sau Dan Bursuc. De colaborat cu ei pentru vreo piesă, însă, nu. Fiecare era cu repertoriul lui. Dar mulți dintre maneliștii de azi mi-au spus că, pe vremea când noi cântam la Polivalentă cu 10-12 mii de oameni în sală, veneau să ne vadă. „Noi eram în primul rând, nea Nelu", îmi ziceau. Le plăcea ce cântam.

Unde ați început să cântați?
După ce-am cooptat băieții, ne-am decis să cântăm mai serios decât o făceau lăutarii vremii. Pe atunci, lăutarii mergeau la nunți să cânte, să se îmbete, să mănânce gratis și să umble după gagici. Noi am lucrat la repertoriu, am prelucrat piese din folclor, ne-am scris singuri textele. Cântam doar în limba română, spre deosebire de alți lăutari, care se chinuiau în engleză sau în italiană.

Apoi, ne-am dus la un concurs, la Rubin Bar, un restaurant din Brăila. Deși erau multe trupe bune, ne-au ales pe noi să fim rezidenți. Șeful de unitate ne-a spus: „Nu e trupă mai slabă decât a voastră, dar eu văd ceva la voi și vă iau, pe riscul meu. Știu c-o să faceți ceva." După vreo șase luni de zile de cântat acolo, am reușit să facem ca toate mesele să fie rezervate încă de joi.

Ce a urmat?
Un impresar a simțit că avem potențial pentru industria spectacolelor și ne-a angajat la Ansamblul Consiliului Județean al Sindicatelor. În șase luni, am făcut planul financiar pentru doi ani al ansamblului, pentru că veneau mii de oameni la concertele noastre. După succesul ăsta, am fost chemați la ei, ne-au fost mărite salariile. În 1985 am scos prima casetă cu piesele noastre și de acolo a venit succesul fulminant.

Cum a fost primul spectacol pe care l-ați avut?
Primul concert a fost la Brăila, în 1986. Când am plecat de acasă, i-am zis soției: „Dacă n-o veni nimeni la spectacol, mă fac de tot râsul în orașul ăsta!" M-am dus pe jos, că stăteam aproape de Arena de Vară, unde urma să cântăm. Nu mă cunoștea nimeni, că n-avea de unde. Oamenii ne auziseră pe casete, dar nu ne știau la față. Când m-am apropiat de locul concertului, am văzut multă lume, polițiști și intersecția blocată. Erau trei mii de locuri înăuntru, dar au fost cinci mii de oameni prezenți. Plus vreo 15 mii afară, la intrare, care nu apucaseră să prindă loc.

Și cum ați reacționat?
Eu nu știam ce se întâmplase. Am întrebat pe cineva: „De ce se adună lumea?" „Păi, e spectacol cu formația Azur", mi-a răspuns. Am intrat abia după ce impresarul a trimis pe cineva după mine. Am cântat, a fost frumos, dar a doua zi am citit prin ziare că „trupa Azur a tulburat liniștea publică". Partidul Comunist ne luase în vizor.

Câți bani se câștigau din muzică pe vremea aia?
Noi nu vindeam casete, pentru că nu era legal, toate se dădeau pe sub mână. Aveam salariu la Sindicat și cântam în jur de șapte-opt nunți pe lună, de unde făceam în jur de 10-15 mii de lei. Pe deasupra, la spectacole vindeam fotografii. Oamenii care nu reușeau să intre la spectacole, luau poze. Țineau fotografiile în portofel sau le agățau pe pereți, prin case. Ca să-ți faci o idee, odată, la Iași, am cântat 12 spectacole în patru zile și am câștigat 125 de mii de lei doar din fotografii.

Le dădeam oamenilor care ne cărau instrumentele să le vândă prin public. La fiecare 500 de bucăți. Le ziceam să le dea cu zece lei, iar ei păstrau doi lei. Spre sfârșit, când nu prea mai aveau, le dădeau cu 25. Când plecam acasă, după turnee, n-aveam loc de televizoare. Își cumpărau televizor doar din banii rămași de la fotografii.

Cum erau nunțile din anii '80?
Pentru românii de atunci, nunțile erau relaxarea supremă. Oamenii veneau la restaurant la 15:30 și dansau până dimineața la șapte. Când șeful scotea instalațiile noastre din priză, ei le puneau la loc, că voiau să mai cântăm. Erau fericiți, cu toate că beau vinul ăla prost de pe piața românească și erau tracasați de condițiile de la uzine, fabrici sau șantiere. Azi, nunțile sunt un calvar, atât pentru invitați, cât și pentru artiștii care cântă. S-au schimbat regulile.

Se arunca cu bani în artiști?
Se mai arunca, dar oamenii erau ceva mai retrași. Când dădeau dedicații, trimiteau chelnerul să transmită mesajele. Bine, asta poate și pentru că noi eram mai sobri. Stăteam la locul nostru și ne făceam programul. Poate-n alte părți era altfel, nu știu.

Vă alergau fanii să vă ceară autografe?
Fanii erau extraordinari, deși erau tipul ăla de spectatori din școala comunistă. Sobri, îmbrăcați curat, bărbieriți. Dar, sincer, nu mă prea duceam printre ei. O singură dată am făcut greșeala asta, după un concert. Am ieșit afară, să iau autobuzul, și cineva m-a recunoscut. M-a strigat, iar în momentul următor un puhoi de oameni a luat-o la fugă spre mine. Am fugit și eu când i-am văzut și m-am urcat în primul taxi care mi-a ieșit în cale. Ăla a demarat și-am scăpat.

Fugeați și de fane?
Noi nu agățam, dacă la asta te referi. Ne agățau ele pe noi. După fiecare spectacol, ne așteptau la hotel 20-30 de fete frumoase, cu buchete de flori. Dar noi aveam întotdeauna cu noi un supraveghetor sever, reprezentant al Consiliului Județean. Stătea pe capul nostru la sală, la hotel. Îmi zicea: „Nelu, fii atent, să nu se dea naștere la interpretări. Vorbești cu fiecare fată, iei florile, dar să nu te prind că duci vreuna în cameră." Eu ce să fac? Stăteam cu fiecare cinci-zece minute, vorbeam, făceam fotografii. Ăsta era tot succesul nostru.

După ce terminam sesiunea cu fanele, ne duceam în camerele noastre. În restaurante și baruri nu mergeam. Luam în cameră câteva platouri și sticle de vin, ne așezam pe covor, râdeam și povesteam ce se întâmplase la spectacol. Asta făceam. Am fost cam cuminței.

Cum vă alegeați hainele de scenă?
Ne îmbrăcam după cum eram educați, dar aveam grijă la vestimentația noastră. Mergeam la croitorii, că erau multe pe vremea aia, și ne făceam cămăși albastre și pantaloni albi. Toți membrii formației se îmbrăcau la fel. Lucrul ăsta dădea un aer de organizare pe scenă.

Tot timpul m-am întrebat cine e Mona.
Versurile n-au corespondent în realitate. Dacă auzeam o vorbă, în tramvai sau pe stradă, îmi venea o idee și o cântam. Cu Mona asta, știu că eram pe la Băile Felix și-a strigat cineva după o fată: „Aoleu, Mona, Mona!" Eu am început să fredonez, iar seara, la restaurant, am cântat piesa pentru prima dată. A fost belea mare cu ea încă de atunci.

Cum erau relațiile cu PCR și cu Securitatea?
În 1989, șeful Culturii din Brăila, unul Budeș Ion, ne-a chemat și ne-a cerut să-i dăm o sută de mii de lei. Ne-a spus fix așa: „Eu și nașul meu fumăm Assos, bem cafea Ness, bem whiskey, jucăm poker și avem și amante. Nu ne ajung banii și trebuie să ne dai o sută de mii de lei." Ca să-nțelegi ce înseamnă asta, o mașină românească nouă costa 70 de mii de lei, iar un apartament era 80 de mii.

M-am dus imediat la președinta Consiliului Județean și i-am povestit. „Să nu faceți vreo prostie, că ăsta e în stare să vă-ntindă o cursă și să vă bage-n pușcărie pentru dare de mită." Nu i-am dat, așa că Budeș ăsta a făcut un dosar mincinos și l-a trimis la Ministerul Culturii. În scurt timp, ne-a venit acasă o înștiințare că suntem suspendați pe viață din activitatea artistică.

Și ce-ați făcut?
Am ajuns în audiență la secretarul de stat. S-a ridicat în picioare și m-a întrebat: „Cine te-a învățat pe tine să cânți în halul ăsta?" A dat drumul la o casetă și m-a întrebat: „Ce-i asta?" I-am zis: „Sunt fericit că am ajuns la dumneavoastră, că nu sunt eu ăla care cântă pe casetă. Cine v-a trimis-o a adunat ce-a fost mai vulgar din muzica de pe piață, a scris pe ea Azur și v-a dezinformat". Erau melodii cu SIDA, cucul și pupăza, cioara. Numai panarame. Mi-a zis că, dacă e adevărat, după 30 de zile ne dă voie să cântăm din nou.

După 30 de zile, a venit și ne-a dat atestatul care ridica suspendarea. Comisia de la minister votase așa: 29 de voturi împotrivă, unu pentru. Ăla pentru era al lui, iar omul își folosise dreptul de veto, deci cele 29 de voturi contra n-au mai contat.Asta era în august 1989. Secretarul de stat ne-a spus: „Mai așteptați până la sfârșitul anului, să se liniștească apele. Dacă vă duceți la Brăila, or să vă ia la puricat și vă găsesc ei cu ceva. Nu cântați, stați patru-cinci luni."

Ați rezistat fără să cântați?
Nu. Am fugit la Botoșani și ne-am angajat la cabana Stejarul, undeva într-o pădure. Am cântat, am primit apartamente, lumea ne aprecia. Acolo ne-a prins căderea regimului Ceaușescu.

De ce n-a mai avut formația succes după Revoluție?
A mai mers un an. După aceea, a fost o luptă între impresari. Noi eram mină de bani, dar nu puteam lucra cu toate hienele care apăruseră după Revoluție. Știi ce le-a trecut unora prin cap? Să mai facă vreo trei-patru formații Azur. Fiecare-și făcea Azur-ul lui. Ba în Ploiești, ba în Cisnădie, și-n toată țara apăreau afișe cu noi.

Impresarii făceau afișe de genul „Melodii din repertoriul formației Azur", dar scriau cu litere mici prima parte a mesajului. Lumea se ducea, dar era dezamăgită la concert, că nu eram noi. Ieșea scandal, dar ăia erau acoperiți de afiș. Era și starea aia tulbure din România, n-aveai cum să îi dai în judecată. Din '91, numărul de spectatori de la concertele noastre a scăzut, lumea nu mai era interesată. Oricât ai fi de bun, după șase-șapte ani de zile, oamenii se satură de tine. Vor lucruri noi.

Dar ați revenit și acum cântați în vechea formulă.
Da, de patru ani ne-am reunit. Cântăm în formula în care am debutat acum aproape 40 de ani, la Brăila. Lumea s-a săturat și de ăilalți, care au venit după noi, și s-a întors la muzica noastră. Oamenii aud piesele noastre și își aduc aminte de momentele frumoase din vremurile alea. Dar ce mă bucură e că nu ne ascultă doar cei mai în vârstă, ci și tineri de 19 sau 20 de ani.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre muzica românească:
Am vorbit cu Nelu Ploieșteanu despre nunțile românești din anii '60-'70
Ce am învățat din revistele românești de adolescenți din anii '90, de la muzică la educație sexuală
Craiovenii ascultau punk dinainte de Revoluţie