Bolnavă pe toate părţile

Scot Sothern e un fotograf din Los Angeles și un mare fan al prostituatelor. În ultimele două decenii, Scot a fotografiat/s-a culcat cu o grămadă de prostituate din Los Angeles. Fotografiile lui au fost expuse în galerii de artă din Canada, America și Europa. Imaginile lui Scot trezesc privitorului o reacție viscerală și ridică atâtea întrebări, încât am hotărât să-i dăm lui Scot o rubrică regulată în care să ne spună povestea din spatele fotografiilor. Ideea e simplă: Luăm o imagine din arhiva lui Scot și-l rugăm să ne povestească exact ce s-a întâmplat atunci când a făcut-o. Bine ați venit la rubrica „Păsări de noapte.”

Când fac dreapta pe Strada Wilde de pe Bulevardul South Central suprafaţa străzii e plină de crăpături ca nişte vene mici şi roşii de pe nasul unui alcoolic. Deşi e o străduţă lungă cât un bloc, Wilde pare mult mai banală în imaginile de pe Google Maps, decât în lumina slabă a farurilor mele cu faza scurtă, la cinci dimineaţa, când e plină de siluete disperate, care par într-o continuă decădere. Câţiva derbedei fără creier se pun în faţa maşinii mele şi mă provoacă să dau peste ei. Când aproape că fac asta unul dintre ei îmi dă o palmă-n caroserie de parcă mi-ar da o lecţie. Opresc la colţ, vizavi de clădirea American Fish şi ascult sunetul camionetelor cu motoarele pornite. O femeie care face trotuarul trage ultimul fum dintr-o ţigară înainte să vină la mine cu speranţă-n ochi. Dau din cap şi ea se urcă-n maşină. Are o faţă care cere să fie pocnită. Îi lipsesc majoritatea dinţilor, iar cei care i-au rămas par făcuţi din bitum. Nu strânge bani de chirie şi nici n-are peşte, ea vrea doar să se spargă şi e dispusă să facă orice pentru asta.

Îi spun că-i dau 15 dolari ca să-i fac o poză.

Mă întreabă dacă vreau poze bolnave şi apoi râde ca o vrăjitoare. Îi spun că da şi o întreb dacă are un loc bun unde să mergem. Îmi spune că aici e la fel de bine ca în orice altă parte şi-mi cere 20 în loc de 15. Nu mă simţeam în largul meu acolo, aşa că i-am spus că-i dau 20, dar să dăm câteva ture înainte să găsesc un fundal potrivit. „Eu sunt Scot, pe tine cum te cheamă?”

„Gwendolyn, dar toată lumea-mi zice Gwen. Am fost prin San Pedro şi acum am venit aici. Toţi p-acolo bagă heroină nonstop, aşa c-am venit aici.”

„Nu-ţi plac drogaţii?”

„Bă, eu n-am nimic cu nimeni. Să fie sănătăşi, ce căcat, aşa sunt eu. Eu fix cum spune eu mereu ce-am în cap. Mie îmi plac metamfetaminele. Ţie?”

„N-am mai luat de mult timp. Cred că m-ar apuca durerea de gât şi umeri de la ele.”

„Îţi place heroina?”

„Da, dar o bag rar.”

„Nu face bine, mereu am crezut asta.”

„Mda, bine.”

Caut o parcare în spatele unei fabrici. Dau de un zid de două tone de lângă port. O parchez la întuneric şi închid motorul. Ieşim din maşină şi-i dau banii.

„Poze bolnave rău,” chicoteşte ea. „Dacă-mi mai dai cinci dolari o să fie mai bolnave ca moartea.” Îi dau încă cinci, ultimii mei bani, şi-mi verific setările de pe cameră. O ghidez spre perete şi ea îşi scoate ţâţele p-afară şi dă din limbă în timp ce trag câteva cadre cu bliţ. Mă ţin de baston cu ambele mâini ca să prin stând în genunchi unghiul perfect şi-i spun să stea pe vine.

Atunci îmi spune: „Aşa, aşa. Acum poţi să fii cât de bolnav vrei.”

Se aşează pe vine şi ridică tivul fustei scurte pe care o purta şi am văzut că nu purta chiloţi. Era beznă şi plin de umbre, dar bliţul i-a expus genitalele epilate. Fofoloanca ei arăta ca şi cum cineva ar fi mestecat vreo 20 de gume Turbo şi le-ar fi lipit între cracii ei. Am prins cadrul, dar nu-mi place. Cumva e prea scârbos chiar şi pentru mine. La câţiva metri de Gwen se deschide o uşă de metal şi iese unul afară. Era cam de vârsta mea şi ieşise să arunce gunoiul. Ne-a văzut şi urlă de parcă a văzut o fantomă.

Şi eu mă sperii şi mă dezechilibrez. Mă rotesc ca o ţestoasă răsturnată. Gwen se uită la tip, căruia păreau să-i fi ieşit peri albi, apoi se uită la mine cum îmi ţineam camera de parcă picasem cu ea în apă şi mă zbăteam s-o menţin uscată. Rade iar ca o vrăjitoare şi eu mmă bucur că i se părea amuzant, mă gândesc că avea nevoia de puţină veselie. Tipul inspiră adânc, apoi ne spune că n-avem ce căuta acolo şi urlă să plecăm. Ia un guguloi de pământ şi buruieni de pe jos şi-l aruncă în mine, de parcă ar speria un câine înfometat. Se întoarce, închide uşa şi trage zăvorul.

Gwen comentează: „Sugaciul ăla bătrân nu ştie pic de respect.”

Îi răspund: „Ei bine, nu mă deranjează.”

Anterior – Drum bun, căcănarule.

Traducere: Mihai Popescu