Sunt tipul care mănâncă toate prostiile făcute de participanți la emisiunile TV de gătit

Dacă îți plac competițiile de gătit, cum e MasterChef cu Gordon Ramsey sau emisiunea recent anulată a lui Anthony Bourdain, The Taste, atunci probabil ai salivat când te-ai uitat la creațiile culinare pe care le încearcau diversele gazde ale emisiunilor. Însă înainte ca bucătarii amatori să aibă o șansă să-l impresioneze pe Gordon Ramsey, ei trebuie să impresioneze un alt critic: pe mine.

Eu lucrez în juriul de preselecție pentru emisiunile de gătit, faza de audiții. Eu chiar le încerc pe toate și călătoresc prin toată țara ca să gust tot felul de mâncăruri gătite în casă, bucătari chef cu abilități diverse și speciale. Am ingerat creveți făcuți de o bunicuță din Nashville, un platou „surf & turf" prezentat de un bucătar cu o stea Michelin, care conținea sepie umplută cu chorizo. Ambele au fost delicioase.

Înainte să-mi invidiezi jobul ideal, trebuie să te avertizez că trebuie să-ți asumi riscul de a face intoxicație alimentară.

Din fericire eu nu am alergii alimentare. Câteodată glumesc că ăsta e singurul motiv pentru care am fost angajat. Desigur, nu e adevărat. De asemenea, posed multe cunoștințe culinare, iar bolta mea palatină e destul de sofisticată și bine antrenată. Asta se datorează parțial jobului meu de zi, la o publicație culinară destul de respectată din Los Angeles, dar și mamei, care m-a hrănit cu tot felul de mâncăruri provocatoare de la o vârstă fragedă.

Acestea fiind spuse, asta nu înseamnă că sunt imun la mâncare gătită necorespunzător sau alimente transportate ore în șir.

Juriu de la audițiile We TV au un simț al umorului morbid. Câteodată jucăm piatră-foarfecă-hârtie ca să decidem cine trebuie să guste stridiile crude care au intrat pe ușă sau salata de ouă care a călătorit șase ore din New York. De obicei, eu ajung să fac asta și d-aia m-au poreclit „Stomacul de Fier". Din fericire nu am suferit de nicio boală indusă de alimente dubioase.

Deși am scăpat de intoxicație alimentară, am vomitat de mai multe ori în timpul audițiilor.

Din moment ce unele audiții sunt deschise publicului larg și asta înseamnă că poate veni oricine, nu putem să știm cu exactitate câți oameni plini de speranță o să ne prezinte mâncăruri, deci e foarte important să ai o măsură. Ca un atlet, această cursă e de rezistență. Eu am învățat asta la început, pe calea cea grea.

Pe vremuri nu aveam o strategie când abordam farfuria unui pretendent. Dacă mâncarea arăta bine, gustam din plin. Dacă avea un gust bun, mai luam o gură, chiar două. Mâncam ca de obicei, lucru deloc înțelept dacă te gândești la coada de la audițiile pentru American Idol de la hotelul din centrul cartierului Manhattan. M-am simțit plin doar după o oră de audiții și mai aveam încă șapte ore de îndurat. Nu am avut de ales.

Dacă voiam să-mi păstrez jobul, trebuia să trec prin o sută de concurenți, așa că m-am dus la baie și mi-am vomat mațele, cât de silențios am putut. Am vomat de două ori în ziua aia. Voma, ăsta e prețul pe care-l plătești în meseria asta.

Însă mâncarea nu era singura amenințare. Câteodată chiar concurenții de la audiții devin periculoși. Mi-am învățat lecția să nu le spun verde ce cred eu despre mâncarea lor, mai ales bucătarilor profesioniști.

Un anume „bucătar profesionist" a venit și a început să-și asambleze sandwich-ul cu brânză și șuncă în cele trei minute alocate pentru plating. M-am uitat atent cum scotea pâine cumpărată de la magazin, cum a decojit felii de șuncă de la aprozar și brânză, cu maioneză de duzină și muștar, apoi a tăiat sandwich-ul pe diagonală și a aranjat bucățile suprapuse într-un unghi.

Tipul nu a gătit sau făcut niciunul dintre componenții sandvișului, doar l-a asamblat. Când i-am spus asta, el m-a contrazis argumentând că a vrut să demonstreze că mâncarea bună poate fi obținută din ingrediente bune. „Da, dar asta e o competiție de gătit. Tu nu ai gătit nimic", i-am răspuns eu. El a luat-o razna. I-am mulțumit sarcastic pentru timpul acordat, dar tot bodogănea pe seama mea chiar și când i s-a luat interviu pentru casting, unde nu a răspuns la nicio întrebare, doar m-a atacat pe mine. „Tipul ăla e un nesimțit. Cine se crede să pună la îndoială abilitățile mele de bucătar?" Câteodată plătim polițiști în afara serviciului ca securitate, fix din motivul ăsta.

În timpul unei audiții deschise am fost provocat de cineva care m-a întrebat sub ce formă sunt eu calificat să jurizez gătitul lui. Tipul ăsta era extrem de îngâmfat, un bucătar amator cu un costum de chef și mult prea parfumat, cel mai probabil era din Long Island. Un măgar de bucătărie în totalitate. Cu siguranță nu i-a căzut bine când cineva din Hollywood i-a criticat mâncarea. Eu i-am răspuns că mă calific prin capacitatea de a gusta orice, inclusiv platoul lui patetic care pretinde că e comestibil. El a tăcut din gură în timp ce eu notam calificative și comentarii, iar restul concurenților râdeau pe înfundate.

Am auzit de la mai mulți concurenți de pasiunea pentru Paula Deen și sperau să ajungă la fel ca ea într-o zi. Practic, toți fanii ăștia ai lui Deen mi-au distrus papilele gustative, care au rămas tencuite de prăjeală. Sunt și ocazii rare când cineva vine la audiție și eu mă gândesc „Ce dracu'?".

Un domn homosexual și mândru mi-a prezentat voios o chiftea tradițională din Wales, din resturi de carne, care se numea faggot. Eu chiar am mai auzit de rețeta asta veche britanică, înainte de audiții. El nu mi-a zis ce era și aștepta cu nerăbdare să mănânc. Atunci când am mușcat, el a anunțat că tocmai mâncasem un faggot. Nu am putut decât să zâmbesc, ca să evit să mă înec.

Apoi mai sunt orașele alea unde 90% din locuitori gătesc la fel. Așa a fost în Nashville. Nu sunt hater cu locul sau cu oamenii prietenoși, dar aproape orice fel de mâncare era prăjit, în general cu ulei, unt sau Crisco, sau câteodată toate la un loc. Am auzit de la mai mulți concurenți că o venerau pe Paula Deen și sperau să ajungă la fel ca ea într-o zi. Toți pretendenții ăștia la titlul de Paula Deen mi-au distrus palatul bucal cu grăsimea de prăjeală specifică Sudului. Mai aveam un pic și-l pupam pe concurentul care mi-a adus salata aia fadă.

Chiar și cu toate potențialele capcane, jobul meu ca juriu pentru competiții de gătit televizate e un vis devenit realitate. Îmi plac emisiunile de gătit la TV și astfel pot face parte într-o mică măsură din lumea asta. Apuc să cunosc oameni de tot felul,  care-mi împărtășesc rețete de familie, mâncăruri preferate și indulgențe private. Mi s-a oferit orez jollof nigerian, rețetă moștenită de la o bunică, și învăț mai multe lucruri despre mâncare cu fiecare audiție.

Cineva mi-a adus „mâncare sănătoasă pentru suflet", gătită cu mai puțin colesterol pentru un tată încăpățânat. Descopăr cum oamenii se îndrăgostesc de mâncare, cum au învățat să gătească din nevoie, pentru că nu a avut nimeni grijă de ei când erau mici, cum a trebuit să-și schimbe dieta din motive de sănătate de la diabet la cancer sau cum a fost când au văzut Ratatouille și și-au dat demisia ca să aprofundeze arta culinară.

Dar, în mare parte, atunci când îi întreb de ce sunt pasionați de gătit, majoritatea concurenților spun că pentru bucuria unei persoane atunci când gustă din ceva ce au creat. E acțiunea de a oferi ceva bun, făcut cu drag.

Atunci când mă gândesc profund la asta, ce mă califică pe mine pentru acest job nu e capacitatea mea de a gusta, ci de a asculta. E ca și cum ai mânca cu urechile. Ar trebui să încerci.

Traducere: Diana Pintilie