Ce am înțeles din filmele românești în care Sergiu Nicolaescu a falsificat istoria

Pentru cei care au crescut cu filme românești făcute de Sergiu Nicolaescu și alții din vremea lui acestea par veritabile creații ca de Hollywood. E și de înțeles. Altele n-aveau, iar acestea aveau susținerea statului să stea oricât în cinema și oamenii să fie împinși spre a le vedea.

Oarecum îl poți înțelege și pe Nicolaescu. A vrut să facă filme, iar partidul a fost dispus să-i pună la dispoziție — se poate spune — o țară întreagă pentru asta. De la armată și muncitori din fabrici la recuzită și echipe uriașe de producție, astfel de filme românești nu mai pot fi făcute în ziua de azi. Nu pentru că nu s-ar putea, ci pentru că vorbim de niște costuri imense.

Acum, mai trebuie făcută o mențiune. Le zicem filme istorice, dar ele au o legătură destul de mică cu faptul istoric sau adevărul istoric, așa cum a fost consemnat. Asta și pentru că e greu să pui într-un film capitole lungi și destul de plictisitoare din istorie. În realitatea, liderii nu sunt chiar neînfricați, nu se aruncă în luptă doar cu speranță și orgoliu și nu înarmează mii de țărani care mai mult ar fi victime sigure decât bravi luptători.

Astfel de filme românești, dar și cele străine, pornesc de la un trecut și construiesc pe el. Creatorii se pot folosi considerabil de faptul istoric, dar fac și compromisuri care să ducă produsul final într-o zonă mai bună din punct de vedere priză la public. Filmele istorice se folosesc de personaje, dialoguri și situații fictive pe care le plasează cât mai plauzibil în contextul unei epoci. În lipsa licențelor artistice, astfel de producții cinematografice ar eșua în niște reprezentări muzeistice populate cu figuri de ceară.

Ăsta e un adevăr. Nasol e când încep propagandiștii să le vândă drept absolut și sută la sută și mie-n mie reale. Alt adevăr e că oricând vorbești de filme românești, cineva va pune o față serioasă și se va gândi la Însuși Creatorul: Sergiu Nicolaescu.

Sunt unul din ăia cărora nu le-a păsat de moartea lui Sergiu Nicolaescu. Singurul lui film pe care-l văzusem era Nea Mărin Milardar, la care nici măcar în copilărie nu cred c-am râs. Iar eu râdeam la multe mizerii pe vremuri, gen filme cu Adam Sandler și Jim Carrey.

Din fericire, am fost scutit de marile drame istorice ale maestrului și am copilărit frumos, cu Lord of The Rings și Braveheart în loc de filme istorice false ca Mihai Viteazul sau Dacii.

Oricât am încercat să evit până acum, am simțit că a sosit timpul să trec prin câteva dintre filmele românești istorice ale regizorului. Ca amator de istorie care se laudă că a citit măcar o carte de Boia și a văzut cel puțin un interviu cu Neagu Djuvara, am vrut să văd ce pot învăța în plus despre înaintașii noștri, de la Sergiu Nicolaescu, Amza Pellea și alți răposați. Ca să n-o faci tu, că altceva n-a fost, așa că uite cu ce-am rămas.

Filmul Dacii începe promițător, cu Decebal cocoțat pe un zid în postură de supererou Marvel. Niște oștiri romane se apropie de zid și urmează un schimb de replici sforăitoare între Decebal și un general sau împărat roman. Apoi, dacul se supără și își cheamă ostașii, care se teleportează de undeva, nu știu exact de unde. Asta pentru că maestrul Nicolaescu n-a învățat cum se execută un establishing shot la școala de partid.

Pe parcursul filmului, dacii sunt portretizați drept niște elfi egalitariști. Bărbatul vânează cot la cot cu femeia, ba mai mult, femeia pare mai îndemânatică și vicleană decât purtătorul de penis. Sergiu Nicolaescu era un progresist, deci. Dacii trăiau idilic, în munți, în case rustice, cu femei frumoase, flăcăi frumoși și cai frumoși. Mai toți erau lumbersexuali cu bărbi glorioase și perfect aranjate.

Nimeni nu părea atins de blestemul bărbilor inegale, cu goluri, și nimeni nu umbla cu mustăcioare feciorelnice, de puf.

Romanii erau niște domni bine, cu datini de război care includeau răpirea de femei, doctori, istorici, artiști, memari, bucătari și foarte mulți contabili care să numere vestitul tezaur dac. Iar ca să-ți bată inima-n piept de mândrie, Nicolaescu strecoară și-o scenă în care cineva susține că însuși Cezar credea că războiul cu dacii va fi mai dificil decât cel împotriva galilor.

Scenele de luptă sunt cu mulți figuranți care mărșăluiesc precum niște elevi spășiți, mânați de profesori către careul școlii. Romanii au costume fancy și mașinării de război impresionante, dacii se apără cu bolovani și expresii faciale ridicole. Printre zgomotele aprigei bătălii, cea mai tare e o jignire dacică la adresa unui asupritor roman: „om nespălat pe față”. Badumtss!

Nici dacii și nici romanii nu știau să discute natural, ca oamenii, ci doar prin aforisme și proverbe sforăitoare. Probabil că scenariul a fost scris de Oana Pellea în colaborare cu Oreste, altfel nu-mi explic situația asta. Spre exemplu, Decebal îi explică unui roman că aurul și bogățiile sunt blestemul nostru, al românilor, pentru că aprind ura sau dragostea prea mare a străinilor față de noi.

Circulați, circulați, că nu-i niciun fel de propagandă în vorbele lui Decebal!

Preoții lui Zalmoxes erau niște Gandalfi mai de la coada vacii care vorbeau și ei doar în aforisme, că așa era moda p-atunci, să fii cât mai criptic și profund când discuți cu cineva.

În plus, Zalmoxes ăsta era străin de omnisciența altor zei și primea mesaje doar prin aruncarea unui nefericit în sulițe. Cum altfel nu puteai să iei legătura cu el, Decebal îl aruncă-n suliță pe feciorul său, pentru că așa-i în vremuri grele, trebuie să faci sacrificii în numele binelui comun. Nu mă întreba ce mesaj trebuia să transmită dacul, că n-am reținut.

Hei, asta e o discuție între doi generali romani, din care-ți dai seama că băieții ăștia nu erau prea ageri la minte. Cum era de așteptat, oamenii au atacat, în cele din urmă, și au căzut în capcana dacilor, bineînțeles.

Băieții lui Decebal aruncau în ei cu bolovani și copaci care, printr-o taină nemaivăzută, știau să pice fix pe invadatori, așa că legiunile romane au fost încolonate precum masele de proletari la o manifestare sindicală din provincie.

După încă o serie de întâmplări penibile, urmează bătălia finală din film. Mai întâi Decebal se ia la trântă cu un general roman, îl învinge, apoi intră în luptă cele două oștiri. Nicolaescu nu arată lupta pân' la capăt, probabil că i se terminaseră banii. Așa că filmul se încheie glorios, cu o porțiune a Columnei lui Traian.

Filmul Mircea începe cu Mircea cel Bătrân care visează că se luptă cu fratele său, Dan, pe care-l acuză că i-a furat tronul și a vândut țara turcilor. Dan miorlăie ceva despre cum valahii sunt mărunți și trebuie să stea cuminți, sub porunca celor tari, iar Mircea îi spune, cu voce de Darth Vader, că el nu vrea să domnească peste oameni în genunchi. Îți dai seama?!

Mă rog, nici în filmul ăsta nu există o structură narativă clară, pur și simplu se întâmplă lucruri. Spre exemplu, durează câteva minute bune până-ți dai seama că filmul se desfășoară într-o epocă post-Baiazid, iar tronul e împărțit de Mircea cu unul dintre fii săi, Mihail I. Dar uite un moment notabil din film: ăla când apare un Vlad Țepeș mic și inocent, de 9-10 ani.

Vlad Țepeș varianta copil se pierde cumva de tutori și ajunge pe mâna otomanilor. Mă-sa urlă după el prin castel, ta-su, adică Vlad Dracul, începe să amenințe oameni cu sabia, Mircea-i deștept și se prinde că nepotu-i la turci. Se dă drept sol al valahilor și trece Dunărea spre tabăra otomană, ca să-l ia acasă. Copilul e ok, se uită la turcoaice cum dau din buric pe ritmuri orientale.

Mircea, interpretat de un Sergiu Nicolaescu cu o paletă de expresii faciale la fel de largă ca a lui Iohannis, își eliberează cumva nepotul și se întoarce printre ai săi.

Printre mișcări de trupe confuze și lupte haotice, Mircea deapănă amintiri cu nepotul său, chestie care durează mai bine de jumătate de oră. Când nu are flashbackuri, Mircea e urmărit de asasini care apar din senin, dar scapă cumva, că nu degeaba era ditamai voievodul.

Apoi, urmează telenovela: asasinul care a dat greș fuge la curte și îl înștiințează pe Dan că Mircea a fost ucis, Dan se proclamă domnitor, dar apoi apare Mircea, care-l provoacă la luptă, însă nu mai apucă să facă nimic, pentru că Dan face un infarct și moare ca prostul.

Se mai întâmplă lucruri, apoi Mircea moare și Vlad Țepeș plânge după el. Lacrimi. Sfârșit.

Deși filmul ăsta e considerat magnum opusul maestrului, după o oră deja voiam să-mi pun capăt zilelor.

Din start, ți se arată că turcii erau dracu' gol și luau copii drept tribut. Selim Pasha, prieten bun cu Mihai Viteazul, îl ia la Istanbul pe viitorul voievod și îl prezintă curții otomane ca potențial înlocuitor pentru actualul domn al Valahiei, Alexandru ce Rău.

După asta, urmează o lungă serie de scene în care Mihai Viteazul e teleportat din loc în loc, de zici că-i comandant al USS Enterprise. Acum e undeva-n Occident și negociază împrumuturi cu domni dichisiți, apoi la Istanbul, apoi iarăși undeva în Occident (nu ți se spune niciodată unde exact).

De altfel, filmul zici că e editat și montat de un imbecil cu ADHD. Se întâmplă asta, apoi ailaltă, apoi cealaltă, un lung șir de întâmplări prost legate între ele. Nu știi cine-i cine, cine ce vrea, cine unde merge, cine ce face, cine de ce face. Personajele-s rigide și nimeni nu pare cu adevărat uman. Actorii-și spun replicile cum recită școlăreii poezii patriotice, iar multe personaje nu-s numite niciodată, ci doar introduse câteva secunde, după care dispar la fel de repede cum au apărut.

Momentul în care Mihai Viteazul e uns prinț al Valahiei, de către sultanul Murad al III-lea, e profund penibil. Mihai e-n antiteză cu Alexandru cel Rău, care-i un băiat supus și lingușitor. Normal, Mihai nu-i așa, el e demn, pleacă doar puțin capul, nu îngenunchează, nu se umilește. Iar sultanul, impresionat de tăria asta de caracter, îl pune prinț al valahilor, în timp ce pe Alexandru cel Rău îl execută prin sugrumare.

Proastă decizie a turcilor, pentru că, după alte teleportări și momente de confuzie, îți dai seama că Mihai se sucește: îi trădează pe turcii veniți să-și ceară tributul și le dă foc.

Voivodul valah e prezentat fix cum ți-ai imaginat: un munte pe care nimic nu-l doboară. Spre exemplu, teleportat la curtea lui Sigismund Báthory, Mihai e presat să participe la un turnir. Nu-și pune cască de protecție, primește o lance drept în față, dar n-are nici pe dreacu'. La a doua sau a treia rundă reușește să-l dărâme pe Sigismund de pe cal. Se aud aplauze, erecția patriotică se intensifică.

La fel și la scena bătăliei de la Călugăreni, unde auzi despre strategii militare, în jargon militar de care nu-i pasă nimănui, în timp ce otomanii râd malefic și caraghios, de parc-ar fi villains într-un film cu James Bond. Lupta n-are nicio noimă: oștenii fug dintr-o parte-n alta și e greu să-ți dai seama cine ce face. Cadru, apoi alt cadru, tunuri care trag, cai care aleargă, oameni care aleargă, oameni care țipă, oameni care mimează lupta în cea mai tristă coregrafie ever.

Mă rog, valahii câștigă, firește. Motiv pentru Mihai Viteazul să țină un discurs înălțător și să exclame: „MAI BINE DUȘMANI ÎN PĂMÂNT DECÂT ÎN ȚARA NOASTRĂ".

La un moment dat, după niște schimbări de lideri prin Transilvania, Mihai e acuzat că a „dezlănțuit forțele oarbe ale plebei animalice", semn că voievodul valah elibera proletariatul de asupritori feudali dinainte să fie cool. Apoi, urmează o nouă bătălie incoerentă, din care nu înțelegi cine se bate cu cine, care-i bun și care-i rău. Mai important e detaliul ăsta: Mihai Viteazul luptă fără armură, într-o cămeșă desfăcută la primii nasturi de sus. Ah, mai mult ca sigur că nimic nu-l atinge, iar valahii câștigă iar.

După ce Mihai e încoronat domn al celor trei țări românești, încep răscoale ale nobilimii transilvănene orchestrate de Sigismund. Mihai se aliază cu generalul imperial Basta, dar e trădat, feciorul și oamenii de nădejde îi mor în luptă, voievodul valah e singurul care scapă și ajunge cumva la Praga, unde se cazează la un han.

E primit în audiență de împăratul dichisit Rudolf, apoi trimis cu oaste să recupereze Transilvania sau ceva, o recuperează, dar apoi e trădat de Basta și ucis într-o scenă care se vrea dramatică, dar iese penibilă și amuzantă. După trei ore chinuitoare de vorbit în proverbe și urlat la dușmani, Mihai moare, slavă Domnului!

*După vreo șapte ore de urmărit operele lui Sergiu Nicolaescu, nu mai eram în stare de nimic și-am înțeles că există și lucruri mai rele decât moartea. Producțiile astea m-au făcut să apreciez mai mult filmele românești post-89, alea premiate afară, da' hulite-n țară pentru că-s prea triste și gri. Deprimanți sau nu, oameni ca Mungiu știu măcar să spună povești coerente, să construiască personaje credibile și să trezească chestii în tine.