FYI.

This story is over 5 years old.

Food

Scufundătoarele japoneze de 70 de ani care pescuiesc pe fundul oceanului

Pe vremuri, erau cunoscute drept puternicele femei ale mării, care explorau apele, semi-dezbrăcate, după perle, scoici și alge.

Într-o baracă metalică plină de fum, trei femei gătesc fructe de mare proaspăt pescuite pe un grătar simplu de metal deasupra cărbunilor încinși. Cochiliile de awabi, Ise ebi, sazae și uni se înnegresc și clocotesc ușor. Scopul focului nu e doar să gătească scoicile, ci și să le încălzească pe cele trei femei care și-au petercut toată dimineața în mare, la pescuit. E noiembrie și apa e rece, iar acum că au între șaizeci și șaptezeci de ani, le ia mai mult să se recupereze după o partidă de pescuit.

Publicitate

Fac parte dintr-o echipă de cinci femei scufundătoare și sunt ultimele dintre cele șapte sute de Ama care au mai rămas în regiunea Toba și Shima. În toată Japonia, au mai rămas doar două mii astfel de scufundătoare, dar înainte erau mult mai multe.

Golfurile din jurul Ise-Shima sunt cunoscute pentru abundența perlelor și a fructelor de mare. O mare parte din spațiu e folosit pentru acvacultură, care a fost afectată de încălzirea globală, managementul prost al apelor și boli precum mareea roșie.

Citește și: La vânătoare de arici de mare

Ama au făcut scufundări pe coastele Japoniei timp de două mii de ani. Pe vremuri, erau cunoscute drept puternicele femei ale mării, care explorau apele, semi-dezbrăcate, după perle, scoici și alge. Legenda spune că au ajuns în Japonia ca un trib de nomade ale apelor. Dar, de fapt, sunt japoneze. Pentru locuitorii din Ise-shima și aproape toată Japonia, Ama sunt eterne. Dar timpul le-a ajuns din urmă.

Perlele după care se scufundau curajoase sunt crescute astăzi în culturi. La fel și scoicile. Majoritatea femeilor Ama au între șaizeci și șaptezeci de ani. Au renunțat la cârpele din jurul mijlocului pentru costumele de scafandru și labele din plastic. Cu fiecare generație, există tot mai puține tinere femei dispuse să înfrunte mările reci și tot mai puțini bani de câștigat din meseria asta. Scufundările lor au început să devină la fel de demodate ca multe alte ocupații înlocuite de tehnologie.

Publicitate

Stau împreună cu ele în baraca din metal de pe docurile din Ise-shima și mâncăm prada de astăzi. Sayuri Nakamura, 64 de ani, și Shigeyo Nakayama, 70 de ani, servesc bunătățile pe platouri din lemn. Și-au dat jos costumele de scafandru și le-au înlocuit cu bluze de trening și pălării. Shigeyo și-a înfășurat un prosop în jurul capului și arată ca scoasă dintr-un tablou de Vermeer. Are o postură impecabilă.

Sayuri e bătrâna grupului. Toată lumea e de acord că e cea mai bună și cea mai competitivă. Dacă nu vorbește, înseamnă că nu e mulțumită de prada zilei. Astăzi e tăcută. Ronțăie o onigiri (chiftea de orez) friptă și îmi întinde un platou cu un homar micuț. Nu avem ustensile. Mâncăm cu mâinile.

Lângă mine stă Yoshino Uemura, care mă învață cum să strâng cochilia spinoasă de ise ebi ca s-o sparg și să ajung la carnea puri-puri (fermă) dinăuntru. Ignor țepii și apăs laturile până când abdomenul cedează. Deschid cochilia cu degetul mare și arătătorul și scot carnea. Din cochilie ies aburi.

Yoshino zâmbește și preia rolul purtătoarei de cuvânt neoficiale. După câteva întrebări de bază, o întreb cum privesc alții stilul de viață Ama – sunt impresionați sau le critică? Se gândește o clipă și apoi îmi răspunde: „Sinceră să fiu, nu m-am gândit niciodată cum ne privește lumea."

Surorile ei Ama aprobă din cap și continuă să mănânce în liniște.

Sazae și alți melci de mare.

„Facem asta pentru că ne oferă independență. Ieșim dimineața și aducem mâncare proaspătă pentru familiile noastre. În restul timpului suntem libere să facem ce vrem."

Publicitate

Citește și: Provocările cu care se confruntă sirenele profesioniste

Toate apreciază auto-suficiența pe care le-o permite acest stil de viață și bucuria pe care le-o aduce mâncarea proaspătă familiilor lor. Dar independența lor e în scădere. Mamele și bunicile lor își petreceau toată ziua în apă, dar astăzi, industria pescuitului industrial are un impact puternic asupra activității lor. Ama de azi au nevoie de joburi suplimentare ca să se descurce. Unele au mici ryokan (hanuri japoneze) sau ferme de familie.

Ama lucrează într-un restaurant cu tematică Ama, unde servesc fructe de mare și dansează pentru turiști. Restaurantul oferă joburi și femeilor Ama în vârstă, care educă publicul despre cultura și tradițiile lor.

Multe dintre ele lucrează la un restaurant cu tematică Ama de lângă docuri, unde servesc fructe de mare și dansează pentru turiști. Una dintre angajatele restaurantului mi-a zis: „Suntem extrem de recunoscătoare că avem ocazia să le împărtășim turiștilor din experiența și cultura noastră. Dar înainte eram mai libere, nu aveam nevoie de nimic altceva decât de scufundări."

Acestea sunt eforturile făcute de guvernul japonez și cel local pentru a aduce turiști în Ise-shima, un loc în care nici măcar nu exista o gară înainte.

Înainte de masă, am mers cu echipa lui Sayuri în tura de dimineață. Echipa a venit în două camionete albe și a încărcat echipamentul pe barcă: labe de scafandru, măști de scufundare, tampo (veste de salvare cu o plasă în mijloc pentru depozitarea prăzii) și iso-nomi (o daltă micuță pentru desprinderea scoicilor de pe fundul oceanului). Prind ise ebi și alte creaturi cu mâinile goale. N-au nevoie de butelii cu oxigen. Ama sunt scufundătoare libere. Își țin respirația.

Publicitate

Barca de pescuit, condusă de Masumi Nakamura, soțul lui Sayuri Nakamura, ne-a dus pe coasta prefecturii Mie. În timp ce străbăteam valurile, femeile își strângeau centurile de siguranță, își potriveau echipamentul pentru cap și strigau una la alta peste zgomotul infernal al motorului. În cabină, Masumi mi-a explicat că niciodată nu ia oameni străini la scufundări, le face doar demonstrații – astăzi a făcut o excepție. Și vorbește înduioșător despre talentul soției lui. „Sayuri a mea e cea mai bună. Nu există dubiu. Nimeni nu se apropie măcar de nivelul ei."

La destinație, am întâlnit mai multe echipe de Ama care deja erau în apă. Atmosfera era plină de zgomot și energie.

Ama fluieră ca să-și golească complet plămânii când ies la suprafață. Cele care nu pot fluiera, strigă cu vocea în timp ce dau aerul afară. Unele se plâng de frig sau de prăzile care le-au scăpat printre degete, altele râd și își dau ghionturi.

Citește și: Japonezele din largul mării

Echipa a făcut toată dimineața scufundări de câte cincizeci de secunde la adâncimi de 4-5 metri, de câte douăzeci-treizeci de ori fiecare, după care s-au îndreptat spre docuri ca să-și vândă prada vânzătorilor din piață. Scufundătoarele mai în vârstă rezistă mai mult sub apă, dar le ia și mai mult timp să se recupereze după o zi de scufundări.

Una câte una, scufundătoarele s-au ridicat pe barcă și au vărsat castraveții de mare și scoicile în găleți albastre. Barca a plecat spre docuri în râsetele femeilor care se lăudau fiecare cu ce au prins. După ce și-au vândut o parte din pradă negustorilor de fructe de mare, și-au dat întâlnire la baracă pentru prânz.

Multe dintre Ama reușesc să se ocupe și de casă, să gătească pentru familiile lor și să-și trimită copiii la școală înainte de scufundări. Scufundările le oferă un venit suplimentar și mâncare de calitate pentru familiile lor și comunitatea locală, unde sunt foarte apreciate. Tindem să mitologizăm grupurile precum cel al scufundătoarelor Ama, dar realitatea e că femeile astea fac o muncă manuală grea în epoca automatizării. La fel ca muncitorii din fabrici sau funcționarii unui birou, Ama au ajuns să semneze condica în fiecare zi și nu mai au libertatea pe care o aveau când au adoptat această meserie.