Italianul care a fotografiat România anilor ‘80

E ceva special când te uiți la fotografii vechi, fie că sunt ale familiei tale, fie că sunt cu țara în care ai crescut. Din fericire, pe măsură ce ne-am îndepărtat de comunism, au început să apară tot mai multe arhive. Unele dintre cele mai captivante sunt ale fotografilor străini care au ajuns pe la noi din întâmplare. Ei au venit cu un ochi critic și curios, spre deosebire de subiectivismul celor deja trăitori în România.

Dacă veșnicia s-a născut la sat, atunci cadrele astea din Maramureș, trase-n anii ‘80 de fotograful italian Duccio Pugliese îți arată exact ce înseamnă veșnicia asta. În tinerețe, el a investit în călătorit, iar o parte din experiență a avut în România, unde a descoperit Cimitirul Vesel sau un parastas. După vizita din 1988, a revenit de câteva ori, iar în 2013 a colecționat câteva cadre cu Transilvania după 25 de ani.

Cristian, prietenul lui Duccio, între tinerele din '88 și cele din 2007.

Am vorbit cu el să aflu cum de-a ajuns pe la noi în penultimul an în care Ceaușescu conducea România, dar și ce-a căutat să surprindă din ce i-a oferit România.

Duccio și-a investit exuberanța anilor de studenție călătorind și făcând poze; așa a ajuns în zona Maramureșului, unde naturalețea și pitorescul peisajului l-au determinat să se întoarcă nu o dată, ci de două ori.

VICE: Cum a ajuns un italian în Maramureșul din anii ‘80?
Duccio Pugliese: Prima mea vizită a fost în 1988, deci înainte de căderea regimului socialist al lui Nicolae Ceaușescu. Era ultima etapă a guvernului său, când comunismul din întreaga Europă de Est se apropia de sfârșit din cauza situației economice și a nemulțumirii oamenilor. Motivația mea a venit cumva natural. Vizitasem deja o altă regiune din România în 1985 și acolo am cunoscut studenți de vârsta mea. Mai mult, în 1985, o revistă italiană, denumită Airone și construită în stilul National Geographic, a publicat un reportaj color intitulat: „Maramureș, pământul ultimilor daci”, iar asta m-a atras suficient cât să fac o călătorie împreună cu doi prieteni.

Baia Sprie în 1988 și 2013.

Am remarcat că Maramureș este cu adevărat diferit față de alte regiuni din România și nu există termen de comparație. Ce ar putea avea în comun cu Moldova, spre exemplu, ar fi peisajele, cu zona Transilvaniei se aseamănă în ceea ce privește mixul de români-unguri, cu niște influențe germanice. Se diferențiază, totuși, de zona Munteniei, de Dobrogea, care sunt istoric și cultural într-un cu totul alt plan.

După experiența din ‘88, când ai mai revenit în România?
Prima dată când am fost în România (nu în Maramureș - n.r.) aveam 20 de ani. M-am întors pentru a doua oară după 25 de ani, prin 2006, când România era în ultima fază a demersului de-a intra în comunitatea europeană. Dar înainte de-asta am mai fost în 1990 la București și în 1992 la Timișoara, Oradea și Cluj. Acolo am avut ocazia să îi iau un interviu Doinei Cornea în cabana ei de la munte.

În 2006, m-am întors în Maramureș pentru că o vedeam ca pe o regiune foarte interesantă, populată de oameni primitori, care păstrează tradițiile într-un grad ridicat și nu pentru sporirea turismului, ci în traiul lor de zi cu zi.

Cum ți s-au părut românii?
Ospitalitatea oamenilor din Maramureș a fost prezentă întotdeauna, atât în 1988, cât și în 2006 - 2007, dar și în 2013. Dar țin să spun că-i diferită față de ce întâlnești în alte regiuni din România. E o ospitalitate mai caldă și mai simplă.

În mod evident, ospitalitatea din 1988 era mai pronunțată. Se datora în mare parte și curiozității pentru lumea care se afla dincolo de frontierele României, lume care se deschidea în fața oamenilor prin intermediul vizitei mele și a celor doi prieteni ai mei. Sincer, eram „ciudați”. Nu erau mulți turiști care să ajungă acolo.

Vizita asta m-a ajutat însă să-l cunosc pe Remus. Era un tânăr de 23 de ani care ne-a primit în casa lui din Sighetul Marmației. Am locuit acolo și am sărbătorit Paștele împreună cu familia lui. Îmi amintesc că Paștele se sărbătorea în manieră catolică, iar mama lui Remus, ortodoxă, a tăiat un copac din grădină ca să facă focul în casă.

Pot spune, cu experiența asta, că am cunoscut oamenii Maramureșului din interior. Cred că asta a fost posibilă și pentru că în zonele rurale ale României Securitatea nu exercită un control atât de mult ca în orașe, unde oamenilor le era teamă de asta. De exemplu, în București, am locuit pe ascuns într-un bloc de pe Șoseaua Giurgiului, ceea ce a însemnat un risc mare pentru familia Oancea, cei care ne-au găzduit în 1985.

În 2006 și 2007, dar și 2013, ne-am cazat la „Pensiunea Ileana”, în fața Cimitirului Vesel din Săpânța. E un întreg jurnal de călătorie pe care îl poți urmări în filmul meu documentar Viață și Paște în Maramureș, din 2007.

Ai o colecție consistentă de fotografii din Cimitirul Vesel. Te-a fascinat atât de mult?
Da, personal, mi-au plăcut mult tradițiile care însoțesc sărbătorile sau chiar traiul cotidian. Am asistat la ceremonii religioase de Paște, catolice, creștin-ortodoxe, protestante. Legat de Cimitirul Vesel, ce m-a frapat a fost ceremonia funerară la care am asistat în 1988, aproape o sărbătoare. E o chestie foarte diferită față de ce se întâmplă în Italia. Nu știu dacă încă e la fel. Și mi-a mai plăcut foarte mult sărbătoarea „Udătoriu din Șurdești” - tradiția curtării fetelor, seducându-le cu parfumuri.

Cât de săracă ți s-a părut România în anii comunismului?
Dificil de răspuns. Înainte de toate, nu cred că se poate compara o regiune agricolă, izolată, multiculturală, cu restul României. În 1988, la Tulcea, București, Cluj, Oradea, magazinele erau închise, iar oamenii săraci. În partea cealaltă, cei din zonele rurale aveau toate cele necesare chiar în curtea lor. Se poate spune că trăiau ca italienii înainte de al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, cred că vârstnicii fără nicio sursă de venit trăiau mai bine în anii ‘80.

Care au fost cele mai mari schimbări, între vizitele din comunism și cele mai noi, care ți-au atras atenția?
Cred că cea mai evidentă schimbare e felul în care se construiesc casele. Cele din cărămidă și betonul au luat locul celor tradiționale. E adevărat că oamenii vor să locuiască în case mai confortabile și mai mari, dar ăsta e un factor de risc pentru particularitatea și frumusețea caracteristică a zonei.

Firesc, modernizarea se vede pe străzi, pe ulițe. Mașinile, care aproape nu existau în 1988, sunt mult mai numeroase. În 2013, Sighetul Marmației era împânzit de mașini, de Dacii vechi, dar și noi, alături de altele mai de lux. Totuși, căruțele cu cai au rezistat până la vizita mea de-atunci.

Îl poți urmări pe Duccio Pugliese pe Instagram, Flickr sau Facebook. Mai jos vezi mai multe fotografii realizate de el în 1988.