Fotografii cu studenții români din comunism, care-ți arată că facultatea nu s-a schimbat deloc

Protest studențesc din ianuarie 1990, când toți sperau să fie mai bine.

Andrei Bîrsan a fotografiat în comunism. Dacă te-ai născut după anii ’90, probabil că doar ai auzit de restricțiile pe care le aveau oamenii cu aparat foto pe atunci. Dacă te-ai născut înainte și ai prins ceva ani în comunism, poate ai fi fost mai tentat să găsești alte hobby-uri, nu fotografie. Andrei fotografiază de la 14 ani și a documentat diverse aspecte din viața românească din anii ’80.

În prezent, a ales aproape trei sute dintre cele mai bune cadre de atunci în albumul „Anii ’80“, dar pe mine m-au interesat cele cu studenți și despre viața de student de pe atunci. Peste ani și ani, probabil și seria VICE de fotografii făcute de studenți, Trase în studenție, va deveni ceva după care să plângi cu nostalgie. Până atunci, uite niște imagini cu bucuriile și chinurile studenților comuniști.

VICE: Sub numele „Anii ’80” aduni imagini din cea mai dură perioadă a comunismului românesc. Cum reușeai să faci poze? Aveai probleme cu miliția, cu securiștii?
Andrei: În școala generală, liceu și facultate, acceptarea mea ca fotograf de către colegi și profesori a fost foarte naturală, niciodată nu am avut probleme. Dar în vara lui 1984, tocmai intrasem la facultate, am vrut să fac poze la Casa Poporului. Cum am ieşit de la metrou Izvor, nu am apucat să fac două-trei poze, că o femeie a început să urle: „Prindeți-l, face poze!”. Și uite așa am fost săltat de doi miliţieni și dus într-o clădire folosită ca birouri de şantier.

Trist e că femeia vigilentă era foarte mândră de ea. Am dat o declaraţie pe un colţ de masă. Șeful de acolo, inginerul Dancu sau Danciu, părea un om normal, lui i-am lăsat aparatul și declarația. Am plecat indignat, dar cum am ajuns acasă am luat câteva negative cu cozi la alimente şi le-am ascuns sub tabla care acoperea marginea balconului. Din păcate le-am pierdut.

Călin, proful de fizică. Tablele se ștergeau cu cârpe, nu doar cu bureți

Peste câteva zile, când m-am întors, cel care mi-a dat aparatul mi-a spus părintește că dintr-o joacă îmi pot distruge viaţa, să fiu atent. Eu cred că nu a dat mai departe declarația și filmul, pur si simplu cred că le-a aruncat și așa s-a închis incidentul.

Altădată, în toamna lui ’86 am făcut poze la „Sfânta Vineri”, pe când biserica încă exista, dar erau utilaje care demolau pe lângă Tribunalul Sectorului 3, acolo întorcea tramvaiul 19. Un tovarăş de la primărie şi un milițian mi-au luat aparatul şi mi-au zis să vin la primărie, pe strada „Parfumului”, să-l iau. A doua zi, la primărie, erau vreo trei bărbaţi la camera indicată, trei conţopişti comuniști, care m-au luat la întrebări. Cine m-a pus să fac poze, unde vreau să le trimit, numai tâmpenii. M-au dat afară până vine tovarășu’. M-am dus direct acasă, am abandonat aparatul şi nu prea am mai făcut poze la demolari.

Cum făceai rost de filme, unde le developai? Trebuia să le declari cumva?
Până prin 1985, când m-am întors din armată, se găseau destul de multe filme – color, diapozitive, alb-negru, românești, ungurești sau din RDG. În ultimii ani, au început să dispară și îți dădeau numai câteva. Era un magazin vizavi de casa de modă Venus de unde luam. În 1989, a trebuit să rog pe stradă câteva fete să-mi cumpere fiecare „rația” de filme.

De pe vremea când spectacolele la teatru aveau nume precum „Amurgul burghez”

Am văzut în imaginile tale cadre din viața la cămin. Cum era să fii student atunci, ce aveai și ce lipsea?
Să-ți spun drept, nu-mi lipsea nimic, chiar nimic. Materiile de la școală, cu câteva excepții, erau interesante, proiectele la fel, chefurile – săptămânale sau chiar mai dese, zilnic auzeam povești interesante. Mai închiriam un video și un TV color pentru o noapte și ne uitam până dimineața, claie peste grămadă, într-o cameră de cămin la filme de toate genurile. Fetele erau frumoase, mergeam la teatru, cinema, iar la clubul studențesc „Preoteasa” ne distram cu Divertis și brigăzile facultăților. Ascultam cea mai nouă muzică.

Citește și Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în România anilor ’70

Aveam o lume a noastră, surdă la politica partidului comunist. Chiar nu aveam timp să facem politică. Vara, ștrandul studențesc era plin, ne prăjeam la soare sau mergeam cu caiacul.

Cum era viața la cămin?
Am locuit în căminul P19 din Regie. Eram patru în cameră, eu din București, Tomi și Vili din Constanța și Izi din Medgidia, baia și WC-urile la capătul culoarului. Tot timpul era forfotă, mergeam de la unii la alții, schimbam casete, cărți. Când venea cineva de acasă și știam că aduce bunătăți, îi făceam o vizită. Mâncam la cantină, aveam cartelă, dar nu puteai să stai în cămin, dacă nu plăteai și cele trei mese zilnice. „Bandiștii” erau blatiștii care mâncau resturile de pe banda care ducea tăvile cu farfurii la spălat. În Regie, era un trafic intens: blugi, cafea, calculatoare, Kent, bere Gambrinus, casete, walkman-uri, tot ce vrei, chiar și cursuri, proiecte, pixuri pentru șefi de grupă.

Se cânta la acordeon de dor și de of

Cum a fost studenția în perioada aia, vă temeați că printre voi sunt colaboratori ai Securității?
A fost o perioadă bună ca student la Inginerie. Chiar dacă știam că trebuie să facem stagiul de trei ani în afara Bucureștiului, nu ne gândeam la el. Poate nu aveam noi toate simțurile active, dar nu ne-a lipsit ceva. Tot timpul se făceau glume cu Nea Nicu și Leana, dar nu am auzit să fie cineva săltat pentru asta. Și profesorii făceau astfel de glume, chiar dacă sigur aveam turnători printre noi. Cred că le lăsau ca o supapă, ca să nu ne întărâte gratuit. În afară de plecatul „dincolo”, pentru mine nu exista nicio îngrădire, atât cât îmi mai amintesc de acele vremuri.

Studenții erau duși la sortat de legume la Întreprinderea de Legume-Fructe Militari

Ce oportunități aveai, ca student, pentru interacțiuni cu Vestul?
Dacă voiai, găseai orice publicație, de oriunde, bineînțeles adusă pe ascuns în țară. Se poate spune că aveam Vestul în filme și reviste. Și în magazinele Shop, unde se putea cumpăra cu valută. În București, nu țin minte să fi întâlnit turiști străini, dar la mare și pe munte da, era plin de polonezi și RDG-iști. Mulți vindeau cosmetice și alimente.

Ce ai vrea să știe studenții de acum despre anii ’80 și ultimii ani ai comunismului?
Și atunci, și acum, studenții au aceeași preocupare principală – să se distreze cât mai bine. Și ne distram în acei ani: aveam discoteca, Costinești, Divertis, Compact și Iris, frumusețiile patriei. Am străbătut aproape toți munții României. Chiar dacă eram izolați ca într-un fel de bulă, eram conștienți de decăderea României, de viața grea a părinților noștri, de frigul din casă, clasă sau săli de spectacol. Ajunsesem ca toată iarna să o ținem într-un tremurat. Zahărul și uleiul erau pe cartelă, iar alimentarele goale. Cam așa erau anii de sfârșit ai comunismului. Așteptai și zece ani ca să ai telefon. În fabrici, unde făceam practica, era șomaj ascuns, se făceau că lucrează și o lălăiau toată ziua.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre studentie:
De ce studenţia o să fie o perioadă foarte urâtă din viaţa ta
Fotografiile cu camere de cămin din Tei te trimit înapoi în studenţie
Ce am învățat despre viață după ce am renunțat la două facultăți din București

Băieții făceau un fel de street dance la Brigada Artistică

Fetele de la Brigada Artistică erau și ele foarte concentrate

Nu era ciudat să vezi oameni dansând chindia, un dans popular, la chefuri

După chef se mai trăgea un pui de somn pe podeaua căminului

Discuții după cursul de Toleranțe și Măsurători

Colegul Fozi îngrășa porcul în ajun, înainte de examen

În căminele din Tei se juca Monopoly

Înainte de culcare mergea și o melodie la acordeon

Așa se tăbăcea o blăniță de hamster

Laborator la Mecanisme cu Minitehnicus

Rufele se uscau pe unde puteai și atunci

Relaxare la un pahar de vin. Și atunci se chinuiau oamenii să facă cerculețe de fum

Cum s-a văzut Revoluția la facultate