Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
25 de ani de la Revoluție

​Revoluția văzută dintr-un TAB, la Universitate

„Băieți, ne aflăm în război. Am fost atacați la frontiera de vest de către unguri. Ne pregătim să contraatacăm."

de Cătălin Nicolae
20 Decembrie 2014, 5:22pm

Valentin are două facultăți, un doctorat într-un domeniu atât de nișat, că sunt doar câțiva în România și nici acum, la peste 40 de ani, când e ditamai proful universitar, nu se dezbară de metalele pe care le asculta când era rocker supărat prin Constanța. A prins Revoluția la București, ca militar în termen, și ar fi putut să moară ars de viu într-unul din TAB-urile trimise de Ceaușescu la Universitate. Nu consideră că a făcut mare lucru, mi-a zis că a fost doar o rotiță într-un mecanism, un militar rătăcit în Revoluție, alții au fost eroii atunci și d-aia crede că numele lui complet e irelevant.

A făcut armată d-aia grea, de un an și patru luni, ca toți ăia care nu intraseră la facultate, pentru că a preferat să o frece pe la chefuri, iar când a venit în București, la admitere, s-a înfipt direct în Hanul lui Manuc. Și-a blestemat zilele din prima seară în cazarmă, când a început, la minus zece grade Celsius, „călirea pifanilor", de către gradați și „veterani" – bătăi, umilințe, condus geamantanul de lemn pe sub paturi, pe scurt, tot tacâmul. Ofițerii erau un amestec de politruci și incompetenți, mulți dintre ei bețivi, echipamentul – vai de mama lui, iar antrenamentul s-a făcut la fermă, la culesul recoltei. Era perioada în care armata era folosită ca mână de lucru în construcții și agricultură, așa că o grămadă dintre bravii ostași ai patriei habar n-aveau ce-i aia o armă și nici cea mai vagă idee despre ce ar fi trebuit să facă într-o situație de război, cum avea să se vadă, de altfel, în haosul din decembrie.

În decembrie 1989, Valentin avea deja zece luni de astfel de armată în spate. Era veteran, iar aceasta e povestea lui. (Cătălin Nicolae)

DE LA LILI „CUR DE TABLĂ" LA RĂZBOI

Fotografie via Muzeul Național de Istorie

Dimineața zilei de 17 decembrie 1989 nu prevestește nimic altceva decât o altă duminică anostă, cu „timp liber la dispoziția militarului", ceea ce înseamna liber la sărit gardul pe la garajul de TAB-uri și vagabondarea pe străzile cartierului, periplu care se termina invariabil într-o cârciumă cât mai prăbușită. Uneori, tot în zona garajelor și tot din plictiseală amestecată cu multă băutură și hormoni, se întâmplau partidele duminicale de sex cu celebrele pipițe ale regimentului - Lili „Cur de tablă" și Maricica „Sugativa", contra unor sume derizorii, care însă veneau la pachet și cu ceva probleme medicale. Se mai punea și de câte un meci de fotbal, prilej cu care se mai achitau unele polițe între camarazi. În acea duminică, în sala de proiecții rulează un film polonez – bineînțeles de război. Mă hotărăsc să-mi omor timpul în acest mod împreună cu câțiva colegi din bateria de aruncătoare.

La un moment dat, în jurul orei 16, sergentul de serviciu pe unitate apare în ușa sălii și, cu jumătate de gură, anunță apatic că avem o alarmă de culoare verde de la divizie. Toți cei aflați în sală își continuă, însă, imperturbabil, consumul de tărie, jocul de poker, bancurile, pentru că de urmărit filmul nu putea fi vorba, e ca întotdeauna doar un pretext pentru o sală încălzită.

Băieți, ne aflăm în război. Am fost atacați la frontiera de vest de către unguri. Ne pregătim să contraatacăm.

Ora 17. Agitația sporește. Se anunță camuflaj. Vin de acasă, pe rând, cadrele militare, în ordine ierarhică. Ultimul – comandantul Marin, un căpitan a cărui funcție îl depășea în astfel de momente. Se lasă seara. Apare, gâfâind de la urcatul treptelor, comandantul companiei – lentul major. Ne face, marțial, semn să ne strângem în jurul lui. „Băieți, ne aflăm în război. Am fost atacați la frontiera de vest de către unguri. Ne pregătim să contraatacăm. Cine refuză ordinul, ezită sau se retrage... voi fi în spatele vostru și îl trimit în palton de zinc la mă-sa acasă!"

Realizăm că e groasă. Nu e o alarmă oarecare. Se vede pe fața ofițerilor. Nu avem voie să telefonăm, să luăm legătura cu exteriorul și, cu atât mai puțin, să părăsim unitatea, deși reacția tuturor exact asta ar fi fost. Simțurile se ascut, pofta de mâncare dispare, toți vorbim extrem de puțin și ne gândim că poate nu vom scăpa. De fapt, sigur nu vom scăpa, la cât de instruiți suntem. Încerc să-mi aduc aminte cum se introduc cartușele în încărcător și nu reușesc. Un camarad are un atac de panică. Îl pălmuiesc. Degeaba. Niște ardeleni scot o sticlă de horincă. Ne apucăm, noi veteranii, să pilim cu spor. Râdem și glumim în fața unor bibani cu fețe descompuse. Cel puțin noi am avut la activ o tragere la poligonul de la Popești-Leordeni. Parcă răsuflăm mai ușurați când unul dintre noi emite geniala idee că noi suntem privilegiați pentru că măcar avem o armă, civilii și bibanii să-și facă griji. Adormim într-o mare confuzie. AMR 137 (n.r. - au mai ramas 137 de zile din stagiul militar).

MARȘ BEZMETIC CĂTRE FRONT, PRIN TIR DE PÂINI ȘI CĂRĂMIZI

21 decembrie. De trei zile stăm și păzim muniția din depozitele aflate în mijlocul poligonului de vizavi de unitate. În jurul orei 15 mă trezesc brusc într-un vacarm îngrozitor. Strigăte puternice, comenzi furibunde, parcul auto duduia de parcă tot regimentul se pregătea să spele putina. Haos. Același lent-major cu aceeași mină descompusă, dar cu o mustață mult mai zbârlită decât acum patru zile, ne face apelul jos în fața clădirii. „Băieți, clipa a sosit! Nu uitați, ordinele se execută, nu se comentează! Și nu uitați ce v-am spus data trecută... mai bine să plângă mă-sa decât măicuța voastră! Și acum, fiecare va primi câte două încărcătoare cu muniție reală."

Nu am realizat când am ajuns într-un TAB dintr-o coloană de șase. Nici nu cred că aveam ce căuta acolo, pentru că din toată compania de aruncătoare eram doar eu, rătăcit printre infanteriști. În fine, ne punem în mișcare. TAB-ul în care mă aflam era al doilea din coloană. După doar trei de metri, primul transportor blindat trage pe dreapta cu motorul praf, astfel încât locotenentul comandant este nevoit să urce în al nostru. Pornim din nou.

Comandantul se crede la parada de 23 august și este pe jumătate ieșit din amfibie prin capacul din dreapta-sus, motiv pentru care la Piața Sudului primește din exterior o pâine uscată în cască. Se precipită să coboare și nimerește cu greu mânerul de închidere a capacului. Simultan, șoferul urlă că a primit o piatră în vizeta din fața sa și închide ambele capace. Rămân perplex. Ce caută ungurii în capitală? Așa repede? Și de ce trag spre noi cu pâine uscată și pietre?

„Rămân perplex. Ce caută ungurii în capitală? Așa repede? Și de ce trag spre noi cu pâine uscată și pietre?"

Șoferul, care mergea în orb, la indicațiile haotice ale locotenentului lovit în cască, dărâmă cu TAB-ul semaforul din piață și accelerează în răcnetele subofițerului transmisionist care se chinuie să protejeze stația de radiorecepție, care oricum nu funcționează. Cu toții avem senzația că ne aflăm într-un submarin și ne uităm prin periscoape, uluiți, spre o lume dintr-odată necunoscută.

La ora 17 ne oprim în centrul capitalei și ne aliniem pe toată lățimea bulevardului Magheru, în dreptul străzii Batiștei. Chepengul din stânga-spate are închizătoarea defectă, astfel că îl ridic timid și privesc la ceea ce pare un exercițiu de apărare civilă. Un grup de vreo două sute de tineri ocupă mijlocul intersecției Pieței Universității, agită un steag găurit și scandează ceva neinteligibil din cauza zgomotului motoarelor. Balcoanele blocurilor de pe tot bulevardul sunt arhipline.

„SÂNGE PESTE TOT, VAIETE, MANIFESTANȚI ȘI MILITARI DESFIGURAȚI"

Fotografie via Muzeul Național de Istorie a României

Ora 18:30. Se înserează. Intersecția de la Universitate este neîncăpătoare. Apar pancarte cu diverse mesaje. Disting ceva ce pare a fi cuvântul ,,Tiranul"... ,,Jos Tiranul". Nu-i a bună. Sosesc trupele USLA, care se poziționează între TAB-uri, în fața infanteriștilor noștri, debarcați din transportoare și care formaseră cordoanele inițiale. Masa de manifestanți se afla acum la o distanță de doar 20 de metri de noi. Acum se aud clar scandările. „Jos tiranul", „Jos comunismul", „Libertate".

Se primește ordin să se înalțe țevile mitralierelor de pe TAB-uri. Manifestanții înaintează și încep primele altercații. Se aude: „Ieri în Timișoara, mâine-n toată țara!" Se primește ordin să se tragă în plan vertical. O parte dintre manifestanți fug, speriați de zgomotul armelor. ,,Fără violență" se scandează și, pentru câteva momente, lucrurile se liniștesc.

Chiar în mijlocul primului val de manifestanți remarc clar nucleul lor, format din circa 15 tineri, foarte mobili, care dispar preț de câteva minute, dar se reîntorc cu forțe proaspete, cărând diverse obiecte de mobilier cu care formează o baricadă. Mese, scaune, dulapuri, și anvelope sunt aranjate foarte rapid. Forțele USLA nu știu cum să reacționeze. Încep să zboare diverse obiecte pe deasupra capetelor noastre în momentul în care, într-un cor de huiduieli, câțiva civili, probabil securiști, umflă mai mulți manifestanți, pe care îi duc, lovindu-i, în dubele parcate undeva în dreptul gurii de metrou. Cordonul USLA se retrage în spatele transportoarelor. De dincolo de baricadă se aruncă cu pietre și sticle incendiare.

„Sosește ordinul ca TAB-urile să lase țevile mitralierelor spre mulțime."

Se trage, din nou, în plan vertical. De data asta fără prea mare efect. La un moment dat, prin capacul din lateral dreapta al tabului se strecoară cu greu un bătrân bine îmbrăcat, cu un palton negru și o căciulă de blană. Nu pare a fi un oarecare, ci mai degrabă un oficial, un activist de partid. Ne ține o scurtă prelegere despre cum noi, niște copii, am rămas speranța patriei, că nu trebuie să ne temem să tragem în dușmanii poporului aflați în fața noastră, în fapt niște agenți străini care vor să ne ia libertatea. Se strecoară cu greu afară din TAB și dispare în spatele trupelor.

Sosește ordinul ca TAB-urile să lase țevile mitralierelor spre mulțime. Ne uităm cu priviri neomenești unul la celălalt, dar nu întrebăm nimic. Tragem în oameni dacă ni se ordonă? Am văzut pe acolo și femei și adolescenți și... Ordinul să se ridice țevile la loc în plan vertical sosește la DOAR DOUĂ SECUNDE înaintea celui de a deschide focul ÎN PLIN! Astfel încât, mitraliorul nostru trage, nu fără un dram de satisfacție, câteva gloanțe în etajele superioare ale Inter-ului.

Fotografie de Denoel Paris, via Wikimedia Commons

Incursiunea în viteză a unei mașini de pompieri cu tunul cu apă activat la presiune maximă eșuează lamentabil, cu geamurile sparte și pneurile incendiate. După câteva minute primim ordin să înaintăm doar cu TAB-urile peste baricadă, lucru pe care îl facem cu destulă ușurință. Numai că, până să primim suportul infanteriei din spatele nostru, ne trezim încercuiți de manifestanți. Este o veritabilă ambuscadă. Este clar că prevăzuseră asta, pentru că imediat ne-au izolat de trupele de susținere din spate prin incendierea baricadei.

TAB-ul din dreapta a primit un cocktail Molotov în spate, la motoare, și arde ca o torță. Soldații din interior sar în disperare ajutați de câțiva uslași care riscă și vin să-i salveze. Noi, ceilalți, dăm înapoi. Când încerc să trecem din nou baricada, în sens invers, TAB-ul nostru se blochează. Eu trebuie să trag în oricine ar avea proasta inspirație să urce pe transportor și să deschidă capacul defect de sus, pentru că aș avea un sfârșit oribil, dacă vreun revoluționar ar arunca un coktail în interior.

Pe de altă parte, exista riscul ca, din cauza tremuratului mâinilor, să ratez, iar gloanțele să ricoșeze în interior. Minutele astea par o veșnicie. De dat foc ne dau, dar în partea din față unde, practic, nu e niciun pericol. Reușim să ne desprindem din baricada arzândă chiar la timp pentru a deschide capacele și a evacua fumul din interior, care riscă să ne asfixieze.

Fotografie via Muzeul Național de Istorie a României

Piața se schimbă complet. Revoluționarii formează o nouă baricadă, de data asta cu un camion, un autobuz dublu și o dubă cărora le dăduseră foc. Plus TAB-ul incendiat mai devreme, care arde cu tot cu muniție. Este impresionant. Salvările din spatele cordoanelor lucrează la foc continuu într-un vacarm de nedescris, prin valuri de praf, gaze lacrimogene și fum gros. Sânge peste tot, vaiete, manifestanți și militari desfigurați care sunt cărați spre salvări. Trupele USLA sunt retrase la o sută de metri în spate, poate pentru a nu inflama și mai mult spiritele.

Ora 21. Două tancuri trec pe lăngă noi în viteză, prin cordonul dezordonat de militari infanteriști care sar speriați în lateral, în ultima clipă. Trec cu șenilele peste baricadă și peste autobuzul în flăcări. Trupele de infanterie și USLA le urmează trăgând în continuu, în plan vertical, după conștiința fiecăruia.

Au loc scene terifiante. Un manifestant este prins sub șenile. Este tărât de doi soldați spre niciunde. Lucește și are grosimea unui biscuit. Apar pe rând alți răniți, arși, cu plăgi împușcate ori cu fețe zdrobite. Focurile de armă se sting undeva spre Piața Unirii. Trupe ale miliției scotocesc toate străduțele laterale și fiecare clădire, inclusiv Teatrul Național și sălile Universității. Între timp, pompierii sting și degajează baricadele improvizate în piață.

Adormim care pe unde putem, eu în același loc din interiorul amfibiei, deși se lăsase un frig pătrunzător, pentru că motorul fusese oprit. Un gând nu îmi dă pace o vreme: unde au dispărut toată seara ofițerii noștri cu care veniserăm din unitate? Nici locotenetul comandant al formației de TAB-uri, nici comandanții de companie, niciun ofițer superior nu fuseseră vizibili în timpul evenimentelor. Noroc cu subofițerii, altfel aveam impresia că am fost abandonați acolo la mila destinului.

„ARMATA E CU NOI!"

22 decembrie. Dimineața mă trezesc în zgomotul motoarelor. Dispozitivul de transportoare amfibii își schimbă orientarea la 180 de grade, dar tot în dreptul sălii Dalles. Fumăm, mâncăm biscuiți vechi și privim teatrul evenimentelor din seara trecută. Nu ne vine să credem ochilor: totul este liniștit, impecabil și curat, de parcă nu s-a întâmplat NIMIC. Trupele USLA au dispărut și suntem doar noi, cele patru TAB-uri rămase și o mână de ofițeri și soldați ai Ministerului de Interne care ne flanchează. Toți au priviri tulburi și un aer confuz, mai puțin un maior de securitate care îi comandă.

Ora 11. O coloană de manifestanți se îndreaptă dinspre Romană spre dispozitiv. Sunt mulți, foarte mulți, mărșăluiesc ordonat cu pancarte bine scrise și scandează cu glas puternic: „Victorie!", „Jos Ceaușescu!" și „Armata e cu noi!" Ajunși la doar câțiva metri de noi, se opresc și tac. Maiorul face câțiva pași și discută, calm, cu liderii lor. Înțeleg că sunt în special muncitori de la marile uzine ale capitalei, care tocmai plecaseră de la mitingul din fața Comitetului central. Dictatorul a fugit, suntem liberi, spun ei, așa că nu are rost ca noi, militarii, să ne opunem propriului popor.

E de ajuns să deschid un capac de tragere din lateralul TAB-ului și prin el încep să curgă bani și țigări. Fraternizăm. Deschidem chepengurile de sus și ieșim cu mai mult curaj la iveală. Manifestanții se apropie de vehicule și împreună cu cei din balcoane ne aruncă pachete de mâncare, țigări dar și bani, scandând „Armata e cu noi!".

Pornim spre unitate ca la defilare, călare pe amfibii, cu zâmbete largi și cu degetele arătând semnul victoriei. Nu uităm să lăsăm permanent deschise toate obloanele, astfel încât tot belșugul de cadouri primite de la trecători să se acumuleze constant. Pare că tot Bucureștiul este în stradă și sărbătorește trecerea într-o nouă viață. Toate străzile și bulevardele au devenit imense pietonale, zeci de mii de oameni fericiți ne lasă cu greu să înaintăm spre bază. Dar nu e nimic, aveam tot timpul din lume sau cel puțin așa gândeam în acea zi însorită și caldă de decembrie.

Mai citește despre Revoluție:
Jurnal de Revoluție, scris la 18 ani
Bursa zvonurilor criminale de la Revoluție

Citește același moment al Revoluției, relatat de un protestatar
Cum era să mor de două ori la Revoluția din 89

Tagged:
1989
Política
TAB
morti
Știri
minciuni
armata
Revolutie
tigari
libertate
unguri
mitraliere
raniti
zvonuri
Jos Ceausescu
tanc