Sport

Câți bani sparge statul român pe investiții stupide în sport

Banii ăştia ar putea fi folosiţi pentru dezvoltarea comunităţilor locale, dar autorităţile îi cheltuie să prostească lumea.
nicolae robu
Primarul Timișoarei se pregătește să mai spargă niște bani pe echipa locală de fotbal. Fotografie via pagina de Facebook a lui Nicolae Robu

România e vai ș-amar când vine vorba de orice înseamnă investiţii ale statului sau servicii primite-n schimbul taxelor şi impozitelor plătite. Infrastructura e la pământ, sistemul de educaţie produce analfabeţi pe bandă rulantă, iar, dacă ai ghinionul să te îmbolnăveşti, sistemul medical te poate ucide, chiar dacă te-ai internat pentru o chestie banală.

Statul român are o ierarhie ciudată a priorităţilor când vine vorba de cheltuit banul public. Nu investeşte în lucruri esenţiale, dar e incredibil de generos când e de alte lucruri. Avem cea mai mare rată a deceselor rutiere, din cauza drumurilor proaste, dar guvernul cheltuie bani pe stadioane; pacienţii consideră sistemul medical autohton drept cel mai jalnic din Europa, dar autorităţile au bani să ţină-n spate echipe de fotbal.

Publicitate

Sloganul „Vrem spitale, nu catedrale!” e unul cât se poate de legitim, dar la fel de corect ar fi unul „Vrem spitale, nu stadioane!”. Cum există o cârdăşie sinistră între politic şi cler, la fel există una între politicieni şi afaceriștii din sport. Cei dintâi încearcă să câştige capital politic de pe urma succesului sportiv, iar ceilalţi, patronii de cluburi sportive, rumegă după un bănuţ public, să-şi completeze veniturile. Doamna Primar General e probabil cel mai bun exemplu în acest sens, cheltuie bani în toate direcţiile, să-şi facă imagine, că doar nu dă din buzunar.

De altfel, asta-i una din eschivele favorite ale apologeţilor BOR. Zici că nu e normal ca Piramida Mântuirii Neamului să primească bani de la stat? Păi, de ce nu te revolţi şi că statul dă bani pentru stadioane?! Sigur, pentru oamenii de genul nu e o problemă risipa-n sine. Atât timp cât pe lista cheltuielilor absurde prind un loc şi mofturile lor, totu-i ok. Dar principial vorbind, au o umbră de dreptate.

La o adică, fiul lui Liviu Dragnea a primit din partea Companiei Naţionale de Investiţii un cadou de trei milioane de euro pentru stadionul vestitei echipe de fotbal Turris Turnu Măgurele, să se simtă şi el patron. Nu e nicidecum primul caz când statul îţi aruncă banii pe geam, că exemple sunt destule:

Stadioane care o să piardă bani

Guvernul român a promis UEFA că va construi/renova patru stadioane (Steaua, Dinamo, Rapid şi Stadionul Arcul de Triumf), ca să putem găzdui şi noi meciuri la EURO 2020. Partidele s-ar disputa oricum pe Arena Naţională, dar dacă vrem să se dispute patru meciuri la noi în ţărişoară, trebuie puse la punct şi celelalte, ca baze de antrenament.

Partea tragicomică a poveştii e că, aparent, lucrările de construcţie şi renovare sunt atât de în urmă, că UEFA nu mai are încredere în promisiunile executivului PSD-ALDE şi a închiriat preventiv alte arene. La stadionul Ştefan cel Mare nici măcar nu au început lucrările, că iar se ceartă dinamoviştii între ei şi se pare că s-a renunţat de tot la ideea că ar putea fi gata în timp util. E cu atât mai amuzant când te gândeşti că încă-ministrul pe atunci, Paul Stănescu, anunţa că vor fi construite patru sute de stadioane până la debutul competiţiei, dar de fapt nu sunt în stare să facă nici patru.

Publicitate

Oricum, cu întârzieri sau fără, investiţia se va face în cele din urmă. Nota de plată ca să ne pretindem şi noi în rândul lumii bune e de peste o sută de milioane de euro, să găzduim patru meciuri. E ceva mai puţin decât au dat autorităţile de-a lungul anilor pentru Catedrala Mântuirii Neamului, dar mai degrabă contează principiul decât suma. Dacă religia ar trebui să ţină de viaţa privată şi bisericile construite din banii enoriaşilor, acelaşi lucru ar trebui să se aplice şi pentru echipele de fotbal şi stadioane.

Ştiu ce-o să spună unii: nu e acelaşi lucru, stadioanele aduc un beneficiu societăţii, încurajează tinerii să facă sport, se amortizează investiţia, chestii trestii. Argumentul cu e în interesul societăţii şi spre binele naţiunii e folosit şi de credincioşii care vor finanţarea cultelor de către stat. De fapt, raționalizarea asta-i folosită de toţi indivizii care vor ca jucăria lor preferată sau mofturile personale să fie plătite din banii tuturor. Iar chestiunea cu rentabilitatea e o glumă. Dacă lucrurile ar sta așa, s-ar înghesui patronii să o facă ei.

Când a fost nevoie de modernizarea stadionului ca să poată juca pe teren propriu în grupele Ligii Campionilor, Gigi Becali şi Arpad Paszkany au scos banul gros. În lipsa unor echipe puternice cu investitori privaţi, stadioanele construite din bani publici ajung o gaură neagră la bugetul de stat sau o piatră de moară pentru autorităţile locale. Arena Naţională sau Cluj Arena pierd încontinuu bani, încă din momentul inaugurării.

Publicitate

Echipe de fotbal finanţate din banii contribuabilului

Povestea de dragoste dintre fotbalul mioritic şi banul public e mai lungă decât lista minciunilor PSD-iste. Probabil cel mai notoriu caz e cel al lui Dumitru Sechelariu, patron la FCM Bacău, devenit apoi primar al oraşului. În vremurile de glorie ale clubului, când Seche era primar-patron, visteria municipiului şi bugetul clubului băcăuan erau acelaşi lucru. Echipa a înghiţit o grămadă de bani publici, a avut câţiva ani buni, a falimentat, apoi a dispărut. Oraşul Bacău a rămas tot unul din cele mai sărace din România.

Un caz mai recent e cel al Politehnicii Timişoara. Echipa finanţată de Marian Iancu s-a desfiinţat cu datorii enorme, deși a primit ilegal zece milioane de lei de la autorităţile timişorene, lucru care s-a lăsat cu nişte condamnări definitive. Primăria a decis să susţină altă echipă, ACS Poli, să nu rămână oraşul de pe Bega fără echipă-fanion. Un raport al Curţii de Conturi, confirmat în instanţă, zice că şi finanţarea respectivă a fost tot ilegală şi trebuie recuperat prejudiciul. Doar între 2012 şi 2015 autorităţile locale în frunte cu Nicolae Robu ar fi dat, fără acoperire legală, 25 de milioane de lei clubului.

Coincidenţă sau nu, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, Sorin Grindeanu, a dat în perioada cât a fost premier o ordonanţă de urgenţă prin care se desfiinţau filtrele privind cheltuielile pe care le pot face echipele de fotbal din bani publici. Între timp şi noua Poli a retrogradat şi are probleme cu banii. Cam ăsta e modelul general: echipă cu investitor privat şi ajutor de la autorităţile locale intră în faliment; primarul vine călare pe cal alb, salvează situaţia, înfiinţează echipă nouă; noua echipă se descurcă doi-trei ani, pe banii contribuabilului, acumulează datorii şi devine insolventă. Se desfiinţează, e reşapată cu fonduri de la autorităţi și apoi ciclul se repetă.

Publicitate

Anul trecut, patru din cele 14 echipe din prima ligă aveau drept patron primăria, iar încă una era finanţată cu bani de la companii naţionale. Din echipele rămase, mai puţin de jumătate nu primeau niciun fel de ajutor din bani publici. Fotbalul rămâne cel mai popular sport în România, iar primarii încearcă să câştige capital de imagine de pe urma sa. Finanţează echipa locală, iar dacă merge bine, e meritul lor. Dacă merge prost, aruncă vina pe antrenor şi jucători. Plus că îşi satisfac visele de Football Manager în viaţa reală. Nota de plată o achită plătitorul de taxe din localitatea lor.

Dacă în cazul oraşelor mari mai treacă-meargă, la nivel de municipii mici şi comune lucrurile sunt de-a dreptul deprimante. În loc să investească în utilităţi, infrastructură, servicii publice, primarii bagă bani în echipe de fotbal. Nu ai grup sanitar pentru şcoala din comună, dar ai echipă care joacă în divizia Ţ. E o imagine a unei Românii dezolante, în care accentul e pus nu pe bunăstare, ci pe circ pentru cetăţeni. Să fie bine, ca să nu fie rău, ne căcăm în curte, dar măcar avem echipă de fotbal.



Fotbalul nu e singurul sport care suge fonduri publice

Cei mai mulţi bani publici nu îi primeşte o echipă de fotbal, ci una de handbal. Anul trecut CSM Bucureşti a primit din banii bucureştenilor peste 70 de milioane de lei. Cristina Neagu e cea mai bine plătită bugetară din România, cu un salariu net undeva către 22 de mii de euro pe lună. Spre comparaţie, preşedintele Iohannis câştigă ceva mai mult, doar că e brut, nu net, şi în lei, nu euro. Sigur, CSM chiar face performanţă la nivel european, dar din banii ăia câte centre de asistenţă socială ar putea fi construite? La Râmnicu Vâlcea a fost o poveste similară: o echipă susţinută din banii publici, fără a fi vreodată sustenabilă financiar, când a dispărut ajutorul de la stat n-a mai existat nici performanţă şi a venit falimentul. E acelaşi laitmotiv ca în cazul echipelor de fotbal.

Sălile de sport inutile nu lipsesc nici ele. Anul trecut a fost inaugurată una la Târgu-Jiu, cu un cost total de două milioane de euro. Nu contează că oraşul nu are nicio echipă care să se folosească de ea, important e că are sală cu care să se fălească. Iar ăsta nu e nicidecum un caz izolat, ci un etalon la care se raportează cheltuirea banului public. România e pe locul doi în Europa la obezitatea în rândul copiiilor, dar statul român cheltuie bani pe săli de sport profesioniste de care nu se foloseşte nimeni. Atunci când vrea să construiască pentru copii, e doar un pretext pentru a mai sifona nişte bani publici.

Publicitate

Şi că tot se apropie Olimpiada de vară de la Tokyo, ar merita amintit de Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, care mereu se plânge de subfinanţare, dar nu are pe pagina oficială nicio modalitate de a putea dona către sportivii favoriţi sau către instituţie, deşi e Anno Domini 2019. În schimb, există o lege ciudată, prin care sportivi sunt răsplătiţi pe viaţă, pentru nişte performanţe obţinute în decurs de câţiva ani de carieră. Nu vrea nimeni să-i vadă cu probleme financiare pe foştii campioni, dar când mă uit la lista aia de indemnizaţii de mii de lei, îmi dă puţin cu virgulă când mă gândesc că bunica a ieşit la pensie cu o mie, după 40 şi ceva de ani munciţi.

Unul din doi copii români suferă de obezitate, suntem vicecampioni europeni la capitolul respectiv, ca să folosesc un termen din sport. Statul român e incapabil să finanţeze sau măcar gândească nişte politici coerente care să combată fenomenul respectiv, dar aruncă bani pe sportul profesionist, care ar trebui finanţat privat, de către investitori şi din banii fanilor.

Editor: Răzvan Filip