Despre boală

Ilustrație de Stein Brianhoff

William vomita de când se știa. Expulsiile sale, consistente și divers colorate, țâșneau după fiecare propoziție pe care o rostea. Acest nenoroc l-a lovit încă de când era bebeluș, dar atunci când a început să borască și pe cărțile de colorat, doctorii au rămas uluiți. A trebuit să care după el un pahar de hârtie tot timpul cât a mers la școala generală. Prin liceu nu mai era nevoie să-și facă griji că vor râde colegii de el. Nu avea cine să râdă pentru că William nu avea niciun prieten. Apoi toți colegii au absolvit și au plecat din oraș, iar el a rămas, din fericire, în sfârșit singur.

După ce a terminat cu școala, William și-a luat un job la poșta locală, unde clienții erau handicapați sau nebuni, deci aveau probleme mai mari decât el. Scuipa într-o sticlă goală de suc. Colegii de muncă și-au închipuit că mesteca tutun și i-au făcut cadou câteva cutii de tutun de ziua lui.

În fiecare zi la muncă, stătea la tejghea și privea harta cea mare a Americii de Nord, care atârna deasupra biroului unde lumea completa de obicei adresele pe plicuri. Zilele treceau, iar William începea să fie tot mai interesat vizual de Canada, cel mai înalt punct de pe hartă. Și-o imagina ca pe un loc foarte dezolat. În pauzele de țigară, își clătea sticla de suc în chiuveta din baie.

Într-o zi, o femeie s-a apropiat de biroul lui. Avea o față arsă de vânt și brațul drept îi era înfășurat într-un bandaj steril. Strângea la piept o cușcă pentru pisici pe care bătea darabana cu degetele. „Cât e ciocârlia?” a întrebat.

„Ciocârlia?”

„Ciocârlia, ciocârlia”, a spus ea, scărpinându-se cum putea pe sub bandaj.

„Timbrele clasa întâi costă 41 de cenți bucata,” a spus William. Pe la jumătatea propoziției a fost copleșit de senzația de vomă și a trebuit să se țină de marginea tejghelei. „Avem niște păsări pe ele, dar nu sunt sigur că e și o ciocârlie.”

Femeia a depozitat cutia pisicii pe tejghea. Dinăuntru a mârâit o pisică portocalie. William nu putea vedea prea bine înăuntrul cutiei, dar avea impresia că animalului îi lipseau toate cele patru picioare.

„Cocârlia, ciocârlia ciocârlia ciocârlia ciococârla cucurlia ciocârlia,” a spus femeia. Vorbea cu o cadență rezonabilă, ca și cum ar fi discutat despre tarifele de transport între teritoriile din nord-vest. William s-a întrebat pentru o clipă dacă nu cumva femeia chiar vorbea despre tarifele de transport spre teritoriile din nord-vest și dacă nu cumva și-a pierdut el mințile și va auzi doar cuvinte pocite și fără sens pentru tot restul vieții.

Pisica s-a rostogolit pe spate în cutia ei, cu un oftat adânc.

„Tarifele de transport depind de ce vreți să trimiteți,” a spus. A scuipat în sticla de suc și s-a șters la gură cu batista albă din bumbac pe care o avea în buzunar. „Dacă vreți să vă trimiteți pisica acolo, să știți că doar mătcile albinelor se pot transporta par avion și e destul de scump, mai ales dacă e internațional.”

Nu vorbise niciodată atâtea cuvinte la rând fără să vomite. Un coleg s-a uitat la el pe deasupra unui teanc de colete. Pentru o clipă, William a rămas indiferent, dar înainte să răsufle ușurat, a simțit criza venind. S-a prins de tejghea, repezindu-se cu capul spre coșul de gunoi. A dibuit cu mâna o cutie goală și și-a adus-o la gură chiar înainte de explozia torentului. Clienții s-au oprit din discuție ca să-l privească. O altă colegă și-a acoperit gura cu mâinile. Torentul a umplut cutia și l-a stropit pe cămașă. În el, a detectat mirosul laptelui supt de la mama lui, colostrul. Femeia cu ciocârlia și-a pus cutia cu pisica  pe cântar și a izbucnit în hohote de râs.

William a simțit aceeași indiferență absentă pe care o simțea întotdeauna în timpul crizelor. Dar din cauză că episodul durase atât de mult, și-a dat seama că putea rămâne absent mult mai mult decât de obicei. Și-a dat seama că absența lui avea propria topografie, un munte aflat pe fundul unui ocean, care își făcea apariția doar în momentele alternante de stres și de calm. În momentul acela, William și-a dat seama de adevărata lui libertate. A văzut-o cu propriii ochi.

S-a uitat în jos și a văzut că ținta lui fusese o cutie cu timbre. În momentul acela ținea în mână timbre ruinate în valoare de sute, dacă nu mii de dolari. Erau lipite de cartonul cutiei, unde vor rămâne, probabil, pentru totdeauna. Cutia devenise tot mai grea și mai caldă, odată cu vina pe care o simțea din cauză că distrusese proprietatea statului.

Femeia cu ciocârlia a reușit să se oprească din râs cu câteva ultime gâfâieli. Se legăna de pe un picior pe altul, zâmbind. Ceilalți din cameră înlemniseră șocați. William și femeia cu ciocârlia s-au aplecat unul spre celălalt ca un cuplu vechi deasupra mesei din bucătărie.

„Ai fost vreodată în Canada?” a întrebat-o.

Femeia a aprobat viguros din cap. Când a văzut că i se face rău din nou, s-a apropiat de el. William i-a văzut părul înconjurat de o aureolă de gheață neagră, în timp ce își deschidea gura să-i umple palmele făcute căuș.

Traducere: Oana Maria Zaharia