Am vândut aparate de slăbit în România, până când o clientă a făcut infarct

Anii 2000, în zorii lor, nu pot spune că erau cei mai optimiști. În afară de două-trei site-uri pe care le scrisesem în HTML 1.0, nu prea produceam mare lucru. Iar treaba cu site-urile era destul de complicată. Trebuia să muncesc mult de tot pentru banii respectivi: programarea mea era la nivel basic, iar pe net nu prea găseai tutoriale.

Ce voiam eu, undeva prin 2003, era să fac rost de bani ca să-mi cumpăr haine mai mișto, dar şi pentru a testa efectele consumului excesiv de alcool. Eram în liceu şi nu aveam perspective foarte mari.

În perioada aia l-am cunoscut şi pe Adrian, care locuia în Oraşul Voluntari, pe atunci comuna Voluntari. Era un tip înalt, în jur de 1.90, şi cu o privire din aia foarte ciudată. La prima impresie, părea genul de om care urmează să-ți dea un pumn în gură, fără să aibă nimic cu tine.

Nu era însă deloc aşa. Adrian era mereu pus pe glume şi, chiar dacă nu împlinise încă 18 ani, îi mergeau afacerile ca unse. Am tot discutat cu el despre persepectivele de a ne îmbogăți, în mod legal.

Așa am ajuns la o idee super șmecheră. Am zis să ne unim într-un parteneriat care părea extrem de promiţător şi productiv. Adrian putea să facă rost de aparate de slăbit cu electrostimulare, pe care le aducea din Complexul Europa, un paradis urban, pe vremea aia, plin de facturi false şi de „oameni de afaceri" care plecau la sfarşitul zilei acasă cu un portbagaj plin de bani.

Aparatele astea erau foarte cunoscute în perioada aia, de toată lumea. Apăruseră şi la teleshopping, iar toţi graşii şi grasele erau înnebuniţi după ele.

Nu dădeau niciun randament, te ustura pielea grav de tot de la ele, dar curentul ăla care-ţi intra în muşchi îţi menținea vie speranţa că poţi scăpa de grăsimi. Azi, cei care vor să slăbească fără efort şi transpiraţie, apelează la aparate gen „X – body", însă atunci nu existau.

Poți să spui că am fost unul dintre pionierii popularizării conceptului de „slăbit ușor".

Provenienţa aparatelor îmi era străină. Nici nu m-a interesat foarte tare acest aspect, trebuie să recunosc. M-am rezumat la prezumţia că ele dispăreau din containerele unde erau depozitate, în Complexul Comercial Europa, sau erau aruncate din TIR de nişte persoane iscusite, înainte de a ajunge pe tarabele chinezilor.

Ce mă interesa cel mai tare pe mine era preţul. Le achizitionam la 150 de mii de lei vechi, iar la televizor erau de zece ori mai scumpe.

Când am pus mâna pe primul transport de zece bucăţi, am rânjit tâmp o zi întreagă. Făcusem un calcul și cifrele îmi spuneau asta: „O să fii mai bogat cu trei milioane şi jumătate". Vindeam aparatele practic la o treime din preţul anunţat în reclamele de la TV.

Știam că o să le dau repede.

Adrian mi le-a adus într-o sacoşă din aia de angrosist, chiar în timpul orei de română. Profa a ridicat din sprâncene când ne-a văzut cu sacoşa de rafie, dar nu a pus prea multe întrebări. Aveam șapte zile de graţie pentru a-i da lui Adrian banii, sau produsele, în caz că eşuam cu vânzarea lor.

Am ajuns acasă cu ele şi am zis să merg repede la vecina de la etajul trei, care era supraponderală. Când a văzut aparatul, femeia a luat-o razna. I-am făcut o mică demonstraţie şi i-a plăcut.

În schimb, s-a curentat destul de rău, pentru că am uitat să îi zic să îşi mai dea cu gel înainte să şi-l monteze pe burtă.

Am mai aburit-o puţin legat de rezultatele spectaculoase pe care le va avea și mi-a dat toţi banii pe loc.

Următorul drum a fost acasă la un contabil. Domnul ăsta avea undeva pe la 40 şi ceva de ani, iar el şi soţia lui erau mari amatori de chilipiruri. Când le-am zis şi cât de ieftine sunt aparatele, nu a mai existat niciun dubiu că vor cumpăra.

Au vrut să testeze aparatul. Doamna, care avea câteva kilograme în plus, şi-a dat repede jos tricoul, fără să se jeneze câtuşi de puţin de mine, s-a uns cu un strat consistent de cremă pe zona abdominală şi şi-a prins centura in jurul brâului. A apăsat butonul şi, în câteva secunde, a afişat un rictus tâmp, ca şi cum cineva ar fi gâdilat-o cu o pană, după ce ar fi epilat-o lent, cu penseta. După ce a primit confirmarea testului de calitate, domnul contabil a scos din spatele canapelei din sufragerie o borsetă plină cu bani. Am plecat fericit.

Nu i-am mai văzut niciodată, deci nu pot spune exact dacă aparatul a dat rezultate şi doamna chiar a reuşit să slăbească.

Un alt client foarte interesant a fost un administrator de reţea din cartier. Auzise şi el că deţin astfel de aparate şi m-a chemat de urgenţă la el.

A deschis o cutie, s-a uitat sumar la aparat, a văzut probabil că toate componentele sunt la locul lor, a pus mâna pe portofel şi mi-a achitat banii pe trei astfel de dispozitive.

Nu știu ce naiba a făcut cu ele, dar din partea lui nu am avut parte de plângeri.

Ce ştiu sigur e că unul dintre aparate a rămas la el şi îmi amintesc că burta i-a rămas la fel de pronunţată şi la doi ani după această achiziţie.

În loc să se apuce serios de sport, o colegă din liceu a vrut să încerce şi ea metoda uşoară de slăbit. Cum era în mod constant finanţată de către părinţii ei afacerişti, colega şi-a cumpărat un aparat de slăbit şi se curenta ca disperata, chiar în timpul orelor. În loc de cinci minute pe zi, ajunsese să bage o juma de oră.

Nici azi nu înțeleg cum reușea și ce era în mintea fetei. După cinci minute de folosire a aparatului, începea sa te doară carnea şi făceai o febră musculară care te ţinea câteva zile bune.

Însă nu prea mă gândeam la consecințe. Eram prea fericit că-mi merg vânzările. În trei zile reușisem să dau toate cele zece aparate. Deja aveam mai mulţi bani decât am avusesem vreodată. Voiam să mai vând. Așa că am făcut o a doua comandă.

Al doilea transport de aparate de slăbit a fost tot de zece bucăţi, iar unul dintre aparate era şi mai sofisticat. Avea patru module care generau curent. Ceva nemaivăzut.

Dacă îl porneai pe cel mai mare nivel de intensitate, îţi dădeau lacrimile de durere. Te curenta ca la priză.

Primul drum cu noua tranșă l-am făcut la Marian.

Tipul ăsta era genul de om pufos. Cred că moştenise gena de la tatăl lui, îl ştiam de rotofei de când era mic. Pe la 20 de ani, deja nu mai ştia cum să îşi ascundă burta.

A încercat să mănânce mai puţină șaorma şi să o rărească cu berile, însă povestea nu a ţinut mult. S-a lăsat păgubaş şi a ales şi el soluţia simplă.

I-am vândut un aparat, iar câteva zile mai târziu, când a văzut că nu se întâmplă nimic, m-a sunat şi m-a ameninţat că mă bate daca nu îi dau bani înapoi.

L-am calmat şi i-am explicat că nu l-a folosit corect. L-am sfătuit să îl ţină cel puţin o oră pe zi.

Ştiam că nu o să aibă atât de multă răbdare.

O doamnă trecută de 40 de ani, care auzise de aceste aparate de la fiul ei, printr-un prieten comun, a vrut cu orice preţ să achiziționeze unul.

Cu toate că era cardiacă, femeia a vrut să încerce „cea mai nouă şi eficientă metodă de slăbire", cum era prezentată. Nu m-am întâlnit niciodată cu ea. I-am dat aparatul prietenului nostru comun, a doua zi am primit banii.

Toate bune şi frumoase.

A treia zi însă, mi-a sunat telefonul. Era tovarăşul meu care intermediase vânzarea.

Voia să mă anunţe că doamna a făcut infarct din cauza aparatului.

M-a luat cu panică maximă. M-am uitat pe cutie şi am văzut că scria cu roşu şi fonturi foarte mari că sunt strict interzise cardiacilor.

Mi-am zis: „SALVAREA".

Nu aveam cum să prevăd că cineva nu va citi instrucţiunile înainte să îl folosească.

Am zis să păstrez o cutie, în caz ca vine poliţia la uşă. Am început să am coşmaruri. Se făcea că ajungeam la şcoala de corecţie. Mă simţeam mizerabil.

Am renunţat de urgenţă la parteneriatul cu Adrian şi i-am returnat restul aparatelor, pe care nu apucasem să le vând.

Femeia cu pricina a supravieţuit (Dumnezeu e mare!).

Iar eu n-am mai intrat în afaceri dubioase.