Am trăit toată viața în Sibiu, un oraş micuţ, cochet, dar fără prea mari posibilităţi. Sibiul are multe probleme, dar niciuna atât de gravă încât să mă facă să plec din oraș. Motivul pentru care am decis să-l las, pentru Cluj, a fost că prietenul meu și-a schimbat jobul. Aşa că mi-am făcut bagajele și am zis „De ce nu?!".

Multă vreme am avut falsa impresie că orașul ăsta este destinat exclusiv studenţilor, dar m-am convins din primele zile că nu-i deloc așa. La Cluj, totul e atât de diferit şi la o scară mai mare, încât Sibiul îți pare un orăşel micuţ pentru turiştii din Nemţia. Am aproape un an de când locuiesc aici și entuziasmul meu nu a dispărut încă.

Video via Cele mai praf piese dedicate orașelor din România

De fapt, după primele două luni eram atât de entuziasmată, încât prima variantă a acestui text suna fix ca un ghid turistic. Între timp, impresiile mele s-au mai echilibrat, iar mai jos îți zic pe larg toate chestiile pe care l-am înțeles despre Cluj, de când sunt aici:

Nu am carnet și sunt veșnic în dreapta, iar din perspectiva asta mi-am făcut o idee generală despre mersul drumurilor din oraș. Trafic exista și-n Sibiu, numai că acolo, când e aglomerat, stai pe loc și nu știi ce se întâmplă. În Cluj, însă, se circulă bară la bară și prin metoda slalom. Ai două variante: ori ții pasul cu ceilalți șoferi și prinzi tupeu, ori rămâi civilizat și veșnic în întârziere.

Orele de vârf sunt infernale și cel mai nasol e pentru cei care pleacă spre serviciu din Florești, o localitate de lângă Cluj. Am prins de toate în trafic, inclusiv zăpada aia de la începutul anului, care „a luat autoritățile prin surprindere" și a ajuns subiect de știri naționale.

În plus, traficul pare și mai haotic, dacă nu ești obișnuit cu sensurile. Sunt multe străzi cu sens unic, iar dacă ai ratat o ieșire, ești pierdut. E drept, situația e cam la fel și în Sibiu, dar măcar acolo orașul e mic și nu durează nici jumătate de oră să revii pe traseul tău. Pe lângă asta, semafoarele din Cluj n-au nicio logică. Totul este desincronizat și orice viteză ai avea, o să le prinzi pe toate pe roșu.

Partea bună e că transportul în comun se mișcă foarte bine. Da, știu că am stârnit râsul bucureștenilor, care mustăcesc cu gândul la metrou. Ideea e că autobuzele vin din zece-n zece minute, iar eu sunt mulțumită. Asta pentru că-n Sibiu abia le vezi din jumătate-n jumătate de oră.

Sunt o persoană pasionată de bucătărie și profit de orice ocazie ca să încerc mâncăruri noi. Din punctul ăsta de vedere, Sibiul natal nu stă prea bine. Nu zic că n-ai unde să halești, dar nici nu e cazul să ai pretenții de diversitate. În final, tot la șaorma ajungi. Uneori, îmi este rușine când mă gândesc că a trebuit să mă mut într-un alt oraș ca să descopăr chestii banale, ca hamburgerul, bucătăria indiană sau pleșcavița.

Pe bune, nu știu dacă lipsește vreo bucătărie a lumii din orașul ăsta. Chiar dacă ar lipsi, nu i-ai simți lipsa, la câte variante mișto ai la dispoziție. Dar faza ciudată e asta: clujenii nu par foarte impresionați de ofertă. E destul să analizezi cozile din cel mai banal food court și o să înțelegi care sunt preferințele lor.

Atât îți zic: cozile se formează întotdeauna la marile lanțuri de fast-food și la șaormerii. Sunt, pe puțin, 50 de inși la fiecare restaurant de genul ăsta.

E drept că noi ne-am ales un moment prost să căutam chirie: în decembrie 2015, chiar înainte de sărbători. Așa a fost conjunctura. Din ce-am înțeles de la amicii clujeni, prețurile la închiriere n-au fost întotdeauna atât de ridicate ca acum, ci s-au mărit mult în ultimul an.

Primul apartament pe care l-am văzut a fost unul de 250 de euro, cu tot cu garaj. Îţi dai seama că nu ne-a părut suspectă oferta, la prima vedere. Așa că am fost să-l vedem, cu banii pregătiți și entuziaști c-o să semnăm contractul. Din păcate, am crezut că plec de acolo cu trei forme de hepatită. Uite condițiile: uşa de la cuptor nu se închidea, geamurile de la vitrine lipseau sau erau sparte, patul avea pete roşiatice și mi-a fost frică să întreb de unde provin. Toaleta m-a dus cu gândul la buda aia infectă din filmul Trainspotting, cada era complet scorojită și mai mult maro decât albă, nu exista apă caldă, pielea de pe canapea era făcută frecăţei şi tapetată cu hârtie de cadouri, ca să nu cadă.

Pe lângă toate astea, în apartament era o pisică sechestrată, care aştepta să fie luată de stăpân, adică de fostul chiriaş. Nici nu mai are rost să-ți spun despre mirosul de acolo, provocat de răhăţeii împrăştiaţi prin apartament. Am vrut să plec cu pisica, dar nu m-a lăsat proprietarul. Probabil că o ţinea ostatică până plătea chiriaşul restanţele sau ceva.

În fine, ideea e următoarea: dacă plănuiești să te muți în Cluj și ai un minim de pretenții pentru locul unde dormi, nu ai cum să găsești ceva decent sub 300 de euro.

În Sibiu, lumea e simplă. Rar vezi pe cineva care să iasă în evidenţă prin hainele pe care le poartă. În schimb, la Cluj, oamenii sunt mult mai dezghețați din punctul ăsta de vedere. Partea și mai mișto e că oricât de ciudat sau penibil e un individ, nimănui nu-i pasă. Poți s-o arzi cum vrei tu și nu se uită nimeni strâmb la tine. În Sibiu, dacă ești prea diferit de restul populației, ai toate şansele să fii arătat cu degetul pe stradă. Nu zic că te ia cineva la șuturi sau ceva de genul, dar nu scapi de priviri înţepătoare sau oameni care-și fac cruce când te văd.

Aici, e fix invers. Serios, tind să cred că, dacă te plimbi în izmene colorate și cu o pungă pe cap prin centrul oraşului, n-o să te bage nimeni în seamă. Și nu contează că vorbim de rockeri, hipsteri, oameni excentrici, cu zeci de tatuaje sau freze super dubioase. Adevărul e că, la Cluj, nu prea ai cum să şochezi. Iar asta e ok, pentru că ai libertatea să o arzi cum vrei, fără să te judece nimeni.

Când vine vorba de activități și ieșiri, orice sibian o să-ți spună că se plictisește în orașul lui. Bine, depinde și ce pretenții ai, pentru că dacă ești o persoană liniștită și comodă, poate te mulțumești cu ce-i pe acolo. Clujul, din punctul meu de vedere, e un oraș complet, fie că te gândești la shopping, băute sau evenimente culturale.

Găsești un local aproape oriunde, chiar şi pe cele mai mici şi izolate străduţe posibile. Iar când zic local, nu mă refer la o bombă de cartier pentru muncitori şi pensionari alcoolici. În plus, ai puburi pentru orice stil de muzică, atât de multe încât nu cred că e cineva care să se simtă exclus. Zici că patronii sunt implicaţi într-o luptă neoficială în care fiecare vrea să demonstreze cât de inovativ e. Și, cel mai important, barurile nu se închid la ora 11 sau 12 noaptea, nici măcar în cursul săptămânii.

Un alt lucru care te dă pe spate, când vii din Sibiu, e că există cinamatografe. Sibiul are unul singur, foarte vechi şi cu o singură sală. De ceva vreme, a început să bage filme 3D, numai că, din păcate, se vede că e o improvizație. Filmele vin la timp şi patronii încearcă să se ridice la nivelul așteptărilor din 2016, dar sala este în continuare depăşită.

Indiferent de cum e vremea sau în ce stare e orașul, clujenii se țin de mișcare. Oriunde te duci, dai de oameni pe bicicletă, trotinetă, role sau, pur și simplu, care aleargă. Sunt peste tot și nimic nu-i oprește să se mențină în formă. Am observat asta, pentru că-n orașul meu natal oamenii se țin de sport doar prin parcuri și-s atât de puțini, că-i numeri pe degete. Ca să înțelegi care-i diferența, gândește-te că am fost șocată să-i văd pe clujeni că ies la alergat când afară era ger din ăla de nu-ți venea nici să scoți câinele din casă.

În schimb, o chestie extremă, una cu care m-am obișnuit destul de greu, e nivelul de poluare din oraș. Diferența între Sibiu și Cluj se simte în miros. Nu vreau să par o sensibilă cu pretenții, dar în primele două luni de Cluj chiar simțeam mirosul ăla apăsător de tobă de eșapament. Asta deși agenția europeană de mediu spunea, acum doi ani, că-n Cluj se respiră cel mai curat aer din Europa.

Oricum, m-am obișnuit între timp. Nu-l mai simt. În schimb, ăștia care pedalează printre mașini, la orele de vârf, sau fac jogging pe bulevardele aglomerate, mi se par niște sportivi incredibil de căliți.

Zilele trecute, a tot circulat o știre despre niște studenți ortodocși din Cluj, care au bătut toaca în munți zece ore. Genul ăsta de știre nici nu mă surprinde, că am apucat să-mi fac deja o idee despre habotnicia din Cluj.

Nu trece săptămână fără să găsesc în cutia poștală un fluturaș colorat de la ceva sectă dubioasă. De obicei, primesc de la Martorii lui Iehova și e o poveste în stil comic book, animată și pozitivă. Foarte creativi băieții ăștia, dar hei, măcar nu-mi bat la ușă.

Dacă nu dai de fanatism la poștă, cu siguranță o să-l găsești pe stradă. Genul ăsta de fluturași sunt împărțiți la trecători. Eu eram obișnuită să iau fluturașii din mers, cu gândul că dau de ceva reclamă la un serviciu de telefonie sau la un magazin de țoale. Mare greșeală. Am învățat forțat că, dacă ating bucățica aia de hârtie, o să mă trezesc cu un super discurs despre divinitate, adunări și sensul vieții. De atunci, îi ocolesc pe ăștia cu fluturașii și mă fac că nu-i aud.

Trebuie să recunosc: Clujul are un aer turistic. Chestia asta o întâlneam și în Sibiu, prin zona centrală, unde pietonala e mereu ocupată de turiști nemți. Datorită lor, sibienii sunt obișnuiți să audă limbi străine când ies în oraș.

În Cluj, însă, senzația asta de vacanță nu e doar din cauza valului de turiști. De fapt, toată chestia asta are legătură cu populația de etnie maghiară și, spre deosebire de Sibiu, nu se limitează doar la zona centrală. Poate sună ciudat, dar pentru mine e foarte interesant să merg la cumpărături, de exemplu, și să aud în jurul meu o altă limbă decât româna.

Poate contribuie și faptul că ambientul este încă nou pentru mine, dar Clujul chiar are un aer de vacanță. E alert, aglomerat și plin de tineret. Iar faptul că e foarte probabil să te plimbi pe stradă și să auzi o altă limbă vorbită te face să uiți pe moment că locuiești în orașul ăsta. E plăcută senzația și sper să nu ajung prea repede să mă obișnuiesc cu ea, că altfel ar fi totul mai monoton.