FYI.

This story is over 5 years old.

NUMĂRUL DE FASHION

Dictatura modei

Moda era singura revistă de modă disponibilă, care apărea de două ori pe an şi, evident, era deţinută de stat.
9.8.12

Pe timpul comunismului, în România, nu aveai dulapul plin de haine de firmă și nici nu făceai shopping toată ziua. Industria modei – ca și celelalte industrii – era condusă de către stat. În loc de case de modă, existau uniuni ale meșteșugarilor: UCECOM (Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești) și UBCM (Uniunea din București a Cooperației Meșteșugărești), unde lucrau designerii. Sau meșteșugarii, așa erau ei numiţi pe atunci.

Singurul loc de unde îţi puteai cumpăra îmbrăcăminte era lanțul de magazine deținut de stat, Romarta. Aici erau doar haine făcute de uniunile meșteșugarilor care, la rândul lor, luau materialele de la Ministerul de Industrii Ușoare (care guverna industriile ușoare precum fabricile de croitorie, tricotaje și stocare).

Publicitate

Sună a festivalul plictiselii, știu. Totuși, exista un balon de glamour care avea voie să plutească pe deasupra acestei mizerii. El conținea 25 de modele angajate de guvern care, împreună cu cei câțiva designeri selectați, participau la spectacolele bianuale de modă care dictau ultimele curente.

Unul dintre puţinele top modele românești din perioada comunistă a fost Romanița Iovan. A lucrat cu toate personajele importante din micuța lume a modei românești și a apărut pe coperta revistei Moda – singura revistă de modă disponibilă, care apărea de două ori pe an și, evident, era deținută de stat – timp de trei ani la rând. După căderea comunismului, Romanița și-a înființat casa de modă Romanitza. M-am întâlnit cu ea într-o zi ploioasă, în biroul ei plin de haine vintage și manechine din plastic, ca să o întreb cum era să faci parte din lumea glamour a perioadei comuniste.

VICE: Cum ai ajuns model în comunism?
Romanița Iovan: Când eram în liceu, am văzut întâmplător într-un ziar un anunț despre un casting de modele. O fată renunța la locul de muncă ca să se căsătorească în străinătate și voiau s-o înlocuiască rapid cu cineva care avea aceleași mărimi ca ea pentru un spectacol care urma să aibă loc în curând. S-a întâmplat să am exact aceleași mărimi. Apoi, am participat la un concurs pentru obținerea jobului, singura competiție de acest gen despre care am auzit vreodată pe durata regimului comunist. A fost mai degrabă un proces de selecție subiectiv făcut de un juriu care consta în contabilul-șef al comitetului, managerul lui economic și redactorulșef al revistei Moda – singura dintre oamenii ăștia care avea vreo treabă cu moda. Erau interesați mai mult de statutul tău social și relația ta cu Securitatea – călătoreai în străinătate doar dacă aveai dosarul curat. Făceam parte dintr-un sistem socialist internațional și lucram mult în țările ex-comuniste, cum erau Republica Democrată a Germaniei, Uniunea Sovietică și Cehoslovacia.

Cum era să ai parte de oaza asta de libertate?
Pe vremea aceea, UCECOM era situat într-o zonă frumoasă, cu mai multe vile. Era poreclită Ministerul Cooperativelor și era foarte diferită de lumea gri în care trăiau majoritatea oamenilor. Chiar și pe timpul comunismului, lumea modei era foarte colorată. Aveam un gardian care ne ținea sub supraveghere, dar era un preț mic pe care-l aveam de plătit.

Publicitate

Cum erau selectați designerii?
Chiar dacă exista o schemă de selecție, n-a fost aplicată niciodată. Din câte știu, designerii au fost aceiași pe toată durata comunismului. Lansau două colecții anual, făcute din materiale produse exclusiv de furnizori români. Hainele nu erau pentru consum; erau doar mostre create pentru a promova curentele de anul viitor la cooperativele care apoi alegeeau ce doreau să producă pentru mase. Hainele erau vândute la Romarta.

Se cenzurau haine?
Dacă cenzurau ceva, o făceau la nivel de schiță. Dacă nu le plăcea un desen, era ajustat până îl găseau satisfăcător. Nu se cenzura mult, totuși; aveam voie să purtăm decolteuri, fuste scurte până la jumătatea pulpei și haine strâmte. Nu ne-au interzis niciodată să purtăm vreo haină pe catwalk, dar după o vreme au interzis bijuteriile, pentru a promova modestia. Produsele pentru export erau diferite. Când mergeam la prezentări în Cehoslovacia sau Uniunea Sovietică, mereu aduceam haine mai austere.

Exista vreo sursă de inspirație?
UCECOM avea o bibliotecă pentru documentare. Avea abonament la 50 de reviste de fashion din țări non-comuniste și 70 din țări comuniste. Se afla aici multă informație care nu se găsea nicăieri altundeva. Programul săptămânal pentru designeri și modele includea o zi de documentare la bibliotecă.

Astăzi, creatorii de modă sunt superstaruri. Ce statut aveau pe timpul comunismului?
Nimeni nu recunoștea un creator anume. O echipă a cooperativei includea mai mulți designeri, iar spectacolul de fashion era prezentat de uniune, care nu dădea importanță individualității designerului. Toți aveau roluri precise: unii făceau design vestimentar, alții creau tricotaje, iar alții se ocupau de pantofi. Primeau și comenzi private, pe lângă acelea oficiale, iar asta le creștea veniturile. Totuși, satisfacția lor supremă consta în dreptul de a-și alege fotomodelele, iar cel mai bun dintre ei avea prioritate.

Cum era să fii model pe atunci?
Cum eram doar 25 în toată țara, nu exista o școală de modeling. Eram autodidacte. Exersam mersul pe catwalk, învățam să ne facem singure părul și machiajul și obțineam produse profesionale de contrabandă prin câte cineva care avea rude care cunoșteau pe cineva în străinătate. Dar era o profesie ca oricare alta, pe cardul meu de uniune scria „Model – prezentator de modă".

Cum erați plătite?
Aveam un program de șase ore, spre deosebire de restul oamenilor care lucrau opt ore. Salariul era același și pentru designeri, și pentru modele, iar colaborarea cu cooperația era permanentă, adică eram plătiți lunar chiar dacă nu aveau nevoie de noi. Mai erau și beneficii. De exemplu, cardurile gratuite pentru produse cosmetice.

Cum se organiza un spectacol de fashion?
Durau doar trei zile și se țineau la singurul hotel de lux din București, Hotel Intercontinental. Era singurul hotel care caza turiști străini. Erau spectacole de dimineață pentru experții în fashion și spectacole de seară pentru invitații speciali. Spectacolele țineau peste o oră și, de obicei, începeau cu chestii folclorice. Muzica străină era interzisă; cel mai des puneau Aura Urziceanu.

Cum te simți azi când te gândești la vremurile acelea?
Aceia au fost cei mai buni ani din viața mea, iar experiențele acumulate în perioada aceea m-au ajutat să-mi descopăr calitățile de designer. Dar mă bucur că acum suntem deschiși și comunicăm și cu lumea din afară.

Citește și:
Viaţa de zi cu zi în România comunistă
Rezistența VHS în perioada comunistă
Petreceri cu securiştii la mare
Chestiile pe care le ştii despre Securitate sunt în mare parte vrăjeli