18+

De ce unele persoane rămân blocate când sunt violate

Lupta sau fuga nu sunt singurele reacții instinctuale ale corpului la frică. Iar când vine vorba de agresiuni sexuale, unele supraviețuitoare se învinovățesc că n-au știut să se apere.
17 Octombrie 2018, 4:00am
tipă care plânge
Fotografie de Joko Prasetyo/EyeEm/Getty Images 

Când eram tânără și naivă, am trecut printr-o experiență sexuală inconfortabilă, cum se mai întâmplă uneori. Eram spartă și singură într-o cameră cu un tip mult mai mare decât mine și ăsta a început să mă atingă pe sub tricou. S-a întâmplat brusc, nu voiam deloc chestia asta și îmi amintesc că aveam creierul blocat: simțeam ce face și nu puteam să reacționez.

Am înghețat câteva minute, timp în care el a continuat să mă atingă, după care am reușit să ies din blocaj și să plec. S-a uitat la mine cum coboram pe scara de incendiu, dezamăgit și confuz. Nu spusesem „nu” nici măcar o dată, așa că m-am gândit că atingerile alea nedorite fuseseră din vina mea.

Prietena mea Lisa (nu e numele ei real) a trecut și ea printr-o chestie asemănătoare. După o noapte lungă de petrecere, s-a trezit în camera iubitului colegei ei de apartament. Tipul a început să o convingă să facă sex. Ei i s-a părut șocant – era totuși iubitului colegei ei de apartament. A înghețat și a simțit cum el s-a urcat peste ea. I-a desfăcut fermoarul la pantaloni.

În momentul ăsta, adrenalina îi alerga prin vene. În capul ei, urla la el, îl împingea de pe ea și fugea. Dar nu putea să se miște. Și-a imaginat că avea fața lipsită de expresie, ca cea a unei păpuși. Tipul a făcut sex cu ea și ea nu l-a oprit, n-a zis nu, n-a făcut nimic. Totul s-a terminat foarte repede, dar efectele le-a simțit ani de zile. Era bântuită de experiență și se învinovățea de una singură. Colega ei de apartament a învinuit-o și ea: de ce n-a strigat, de ce n-a alergat, de ce nu l-a lovit?

Ani mai târziu, Lisa era la școala de medicină și afla despre reacția „atacă-fugi-îngheață”. Era ceva nou pentru ea, pentru că, la fel ca mine, știa doar de reacția „atacă sau fugi”, lentila prin care își privise tot timpul experiența. Mi-a povestit despre reacția de blocaj și am vorbit despre asta cu prietenele noastre. Am aflat că multe dintre ele trecuseră printr-o experiență similară.

Se pare că oamenii se blochează des în situații inconfortabile sau sexuale și periculoase. În aceste situații – de la atingeri nedorite la viol – multe persoane nu pot ataca agresorul sau fugi și, din acest motiv, se consideră vinovate pentru ce s-a întâmplat. De asta nu funcționează mereu metoda prin care „nu înseamnă nu”. Pentru că unele persoane se blochează și nu pot spune „nu”.

1539114716462-fight-flight-freeze

Așadar, am hotărât să stau de vorbă cu un expert în blocaj. Jim Hopper, consultant independent și psiholog la Școala de Medicină Harvard, a scris mult despre reacția de blocaj în contextul hărțuirii sau agresiunii sexuale și tratează pacienți care au trecut prin astfel de situații. Primul lucru pe care mi l-a zis a fost că blocajul e o reacție automată tipică la un atac sexual sau fizic și că multe victime o au.

Din punct de vedere științific, blocajul înseamnă să nu te poți mișca temporar. Nu ești paralizat și incapabil să te miști sau să vorbești (și asta se întâmplă uneori și se cheamă imobilitate tonică), dar creierul te obligă să nu o faci, asta e reacția lui automată. Mi-a mai zis că, în cercetările lui, a descoperit că există mai multe tipuri de blocaj.

Blocajul de detecție se întâmplă instant și rapid când detectăm ceva periculos într-o situație. Creierul stopează mișcarea și vorbirea ca să primească informații despre atac și să calculeze posibilități de scăpare. În plus, în contextul biologic original, dacă nu te mișcai, erai mai greu de observat de prădător. Poate că mintea îți pare goală, dar primești în timpul ăsta informații despre mediul înconjurător, pentru că creierul încă nu generează opțiuni de reacții. Acest tip de blocaj a fost studiat de cercetători atât la oameni, cât și la animale.

Blocajul de șoc poate fi o continuare a blocajului de detecție, dar ești incapabil să gândești. Nu ai opțiuni pentru că creierul nu ți-a oferit niciuna și rămâi blocat secunde în șir, în stare de șoc.

Al treilea tip de blocaj, pe care Hopper îl numește „Blocajul fără nicio opțiune bună” se manifestă când rămâi paralizat între opțiunile extreme pe care ți le-ai imaginat. Uneori, oamenii sunt agresați într-o cameră, la o petrecere, și nu știu dacă să strige și să-și expună situația vulnerabilă sau dacă să lupte cu agresorul, gest care ar putea declanșa și mai multă violență. Victima nu reușește să aleagă între cele două opțiuni care i se par oribile.

Consecințele pentru oamenii care se blochează în timpul unei agresiuni sexuale sunt dramatice. „Dacă aceștia nu înțeleg că e vorba de niște reacții normale pe care creierul le-a dezvoltat de-a lungul timpului ca să ne ajute să supraviețuim când suntem atacați de prădători mai mari decât noi, atunci o să se învinovățească singuri la nesfârșit”, a zis Hopper. „O să-și spună că sunt slabi, proști, lași. Oamenii se învinovățesc pentru că ar fi putut face ceva și n-au făcut.”

Din păcate, și oamenii din jurul supraviețuitorului unui astfel de atac îl învinovățesc de multe ori tot pe el că n-a făcut nimic să se apere. Hopper a lucrat cu multe astfel de cazuri și încearcă mereu să le explice oamenilor că reacțiile automate ale creierului nu au logică.

În aceste situații, indivizii nu au timp sau capacitatea creierului să găsească soluții sofisticate. „Depinzi de reflexele pe care ți le-a implantat evoluția în creier sau de obiceiuri pe care le-ai învățat din alte întâlniri cu agresori”, a zis Hopper.

Evoluția ne-a învățat creierul să depindă de obiceiuri și reflexe, pentru că procesele raționale durează prea mult. Din acest motiv, Hopper sugerează că unul dintre puținele moduri de a răspunde eficient unui atac e să te antrenezi să ai alte reacții. Asta face armata cu soldații prin antrenamentele repetitive. Într-un articol recent din Psychology Today, Hopper discută despre importanța antrenamentului de autoapărare care imită situații reale.

Pe mine și pe Lisa ne-a ajutat mult să înțelegem reacția de blocaj, ca să ne putem privi experiențele din altă perspectivă. Nu a fost un eșec personal: corpurile noastre au reacționat la teamă cât de bine au putut. Creierele noastre ne protejau corpurile și ce s-a întâmplat nu a fost vina noastră.

În prezent, unele state din America, universități și țări folosesc deja un model de consimțământ de tip „da înseamnă da”. Încurajează afirmația sexuală că ambele persoane sunt interesate și își doresc ceea ce se întâmplă. Asta le-ar putea schimba viața persoanelor care se blochează. În momentele de blocaj nu putem vorbi, iar tăcerea noastră nu va mai fi interpretată drept un consimțământ tacit.

Dacă ai trecut prin așa ceva sau simți nevoia să vorbești cu cineva despre ce te macină, în România poți cere ajutor și sfaturi aici, aici și aici.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.