High hui

Poveștile supraviețuitorilor bombei atomice îți arată de ce și românii trebuie să se teamă

O româncă a vizitat ceremonia dedicată supraviețuitorilor bombei de la Hiroshima, deși delegația statului nostru lipsea cu desăvârșire.
11.8.17

În 6 august 1945 la ora 8.15 minute dimineața din pântecul avionul Enola Gay a căzut peste Hiroshima Little Boy, bomba nucleară care a deschis sezonul iernii nucleare pentru întreaga populație a pământului.

70 de ani mai târziu, la ora 8 dimineața, mai precis 7.57, cobor din trenul care mă aduce din Kyoto să asist la ceremonia comemorării vaporizării a 200 000 de cetățeni de către știința modernă pusă în slujba președintelui Truman. Hiroshima nu e o gară mică și e taman ora la care poporul merge la serviciu, cămăși albe, fuste și pantaloni bleumarin, corporatiștii care continuă să curețe disciplinat praful atomic depus după bombă pe Împărăția Soarelui Răsare.

Publicitate

E coadă la autobuz, mă încurc între plăcuțe indicatoare, pierd timp prețios așa că nu mă mai uit la bani, mă arunc în primul taximetru. Șoferul are mănuși albe, de Mickey Mouse, pe tetiere sunt puse huse dantelate.

Gonește prin oraș, dar semafoarele nu țin cu noi. La fiecare intersecție sunt polițiști și uite aici, la 8.13 minute, totul se termină. Strada este blocată de un cordon dens de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 14 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote.

O mână gigantică apasă butonul still și toată lumea înțepenește, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.

Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea.

Ora 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima

Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200 000 de vieți.

În iarba din Parcul Păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă „mizu, mizu", la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani.

Prim-ministrul Abe ține un discurs în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…

Publicitate

Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.

Citește și: De ce se vor lupta America și Japonia cu roboți gigantici vara asta

Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.

Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori, simbolul speranței. Simbolul renașterii.

Prim-ministrul Abe trece într-o limuzină neagră pe lângă mine. E un om cu sprâncene negre, groase, cu o față hotărâtă. Este imaginea revizionismului noii Japonii, o Japonie care nu mai vrea să se simtă vinovată, victimă, slabă.

Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor '30- '40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.

Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii '30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în '42-'43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez.

Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia.

Publicitate

Că Mitsubishi au fost mereu prietenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokio-ului care a dus la peste o sută de mii de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt, pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.

Ororile se înșiră pe cei șapte metri, ziare sus, ziare jos.

Delegația României lipsește. Oare de ce nu mă mir?

Mă rup cu greu de lângă ziarele japoneze și trec râul până în fața scheletului domului de la Hiroshima, clădire proiectată de un ceh. Aici, un grup de femei adună spectatori și îi roagă să participe la înregistrarea cântecului-rugăciune pentru pace.

Nu trebuie să zici nimic, primesc un steguleț și îl flutur, marcând astfel prezența țării respective în cortegiul de drapele naționale.

Eu sunt Madagascarul. Ca o țanțoșă pasăre Dodo mișc steagul dreapta-stânga, transpir și dispar.

Ba nu, mint. Înainte să dispar, am scris în românește „să fie mereu pace" pe scrisorele care vor fi transmise cuiva, nu știu cui, apoi am aplecat gâtul și de el mi-a fost atârnat un colier de cocori origami și am mai transpirat un pic. De data asta pe ochi.

Publicitate

Pentru că omuleții ăștia cu pălării de paie care organizează evenimentul rugându-se pentru pacea lumii și trăind cu prana și pace nu sunt niște melteni participanți la Miss World care se bat pentru un premiu de omenie. Sunt niște suflete care au în familie povești odioase și care acum, când calcă pe sub copacii crescuții în parcul memorial al păcii, știu că își târșâie pantofii prin bunica și mătușica pulverizați de ăla micu scăpat peste ei din Enola Gay.



În sala de conferințe aerul condiționat te aruncă instant în brațele pneumoniei. E înghesuială, în sala asta e expoziție, de aici primesc un dosar de presă. Mă uit după delegația României. Canci. Dacă nu e cu shopping, de ce să se deranjeze domnul… cine e ambasadorul nostru în Japonia?

Este domnul Radu Petru Șerban. Zice că îi place haiku. Nu atât de tare încât să se arate la ceremonie.

Va fi schimbat în 2016. Își va continua cariera diplomatică și sub PSD. Acum văd că s-a ocupat de pavilionul României la Astana, Kazahstan. Trăiască haiku, e bun pentru ăsta micu.

E prea cald, prea târziu, sunt prea mică și prea puțină ca să schimb ceva. Și oricum noi suntem în 2015, înainte de PSD, Trump și Brexit.

I-am cunoscut pe hibakusha, supraviețuitorii bombei atomice

Intru în sala supraaglomerată unde vom avea ocazia să cunoaștem hibakusha, hibakushii sau hibakushele, nu știu să spun care este genul acestui substantiv care definește supraviețuitorii bombei atomice.

În fața noastră sunt trei bătrâni. Doi bărbați și o femeie. Bărbații vorbesc mai prost engleză. Femeia e brici. Toți trei au părul cănit și zâmbesc stins.

Publicitate

Keiko Ogura e născută în 1937, pe 4 august. La aniversarea vârstei de 8 ani, a primit cadou, e drept cu două zile întârziere, o bombă atomică.

Little Boy-zice Keiko-a fost văzut de fratele ei mai mare care era mobilizat alături de alți elevi să demoleze clădirile de lemn din Hiroshima pentru ca bombele incendiare aruncate de americani să nu pârjolească orașul complet. Fratele mai mare a ridicat capul când a auzit huruitul bombardierului B-29, le știa bine mormăitul, a văzut doar unul și din el căzând ceva mic, mic și negru, normal că mic, că era Little Boy.

Citește și: La șase ani după dezastrul nuclear, japonezii sunt forțați să se mute înapoi în Fukushima

Și apoi cerul s-a luminat și suflul trimis de bombă în lumânările de pe tortul lui Keiko l-a trântit pe fratele cel mare la pământ, iar acasă la Keiko a smuls geamurile și cioburile le-a înfipt în unchiu, mătușa și sora cea mare.

Când fetița de opt ani s-a trezit din leșinul în care a fost aruncată își amintește cum fratele, venit într-o goană acasă, le-a spus că nu mai există oraș și că totul a fost distrus cu o singură bombă care a căzut ca un găinaț singular trimis de un porumbel constipat peste Hiroshima.

Keiko nu are lacrimi în ochi când povestește ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Juma' de secol de permanentă revizitare a locului crimei i-a tăbăcit glanda lacrimală.

Sau poate așa e ea, mai puțin hormonal-emoțională decât vorbitorul de dinaintea ei, un hibakusha categoria 4, adică fetus purtat în burta umflată a mamei pornită în căutarea disperată prin cenușa radioactivă a soțului și fiicei spulberați de Little Boy.

Bărbatul născut la șapte luni după căderea bombei scoate și arată audienței de americani, francezi, brazilieni sau marocani, cămașa uniformei de vară a surorii lui care a fost ucisă pe 6 august. Mama lui, însărcinată în două luni cu el, a stat șapte zile în ploaia radioactivă, bătând la pas fiecare adăpost, sperând să își găsească fiica sau soțul poștaș, trimis cu o depeșă urgentă la ceruri.

Bărbatul plânge, mamele în sală plâng gândindu-se la durerea soției poștașului care nu a vorbit niciodată despre 6 august și ciocanul picat la 8.15 AM peste copila și bărbatul ei.

Publicitate

Supraviețuitorii au învățat să-și închidă drama într-un cofraj de beton, ca pe Cernobîl, să o țină departe de ochii lumii.

Dar Keiko nu vrea să tacă. Spune că este un efort extraordinar să își spună povestea pentru că, de fiecare dată, retrăiește moartea atomică, iar și iar și iar și iar, cu zgomote și mirosuri, cu gemete și sânge și grămezi de cadavre pe care tatăl ei le-a ars non-stop, ca Sandu Cocoșatu aplecat peste grătarul lui, toată luna august.

Citește și: Femeile din Japonia care fac scufundări după fructe de mare sunt mai tari decât mulți tineri

Keiko revede oameni apropiindu-se cu brațele desprinse de trup, cu pielea curgând și sângele șiroind, oameni care strigau „apă, apă" cărora ea, Keiko, le-a dat apă și ei au murit patru minute mai târziu. Sau poate șapte.

„Nu știam ce fac, iar când tata ne-a spus nouă, copiilor: sper că ați avut atâta minte să nu le dați răniților apă, că îi omorâți, nu i-am spus ce am făcut. Dar eu i-am omorât și trebuie să trăiesc cu asta."

Bătrâna își amintește de oameni care încercau să își dezbrace cămășile care plecau cu tot cu carne. Se decojeau sărmanii oameni ca o ceapă care te face să plângi la vederea ei, de neputință și oroare.

Își amintește de oameni sărind în apa fiartă a râului, oameni opăriți, 140 de mii de oameni uciși printr-un ordin scurt care, în teorie, a pus capăt războiului.

„Normal că îl urăsc pe Truman, căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare."

Publicitate

Pe carnea răniților, umedă și roșie, s-au așezat muște, au ouat alb, milioane de ouă, transformând trupurile muribunzilor în crescătorii de muște pregătite să preia de la americani hegemonia universului, iar gemetele și strigătele răniților cerând apă se ridicau fragile din grămezile de corpuri ferfenițit-boțite transformate în maternități de muște.

„Când se lăsa liniștea, știai că au murit"

Keiko lucrează la Hiroshima Interpreter for Peace, organizație înființată în 1984 de hibakusha, categorie târziu definită și mereu discriminată atât de americanii ocupanți cât și de japonezii ocupați, indivizi ignorați ani de zile de guvern, neștiuți de restul lumii.

„Când medicii americani au venit în '46 nu ne-au ajutat cu nimic. S-au uitat la noi, ne-au măsurat, ne-au consultat, dar nu ne dădea nimeni niciun medicament. Cobai, asta simțeam că suntem."

Când ați aflat că a fost o bombă radioactivă?

„La mai mult de un an de zile. La început am crezut că era un gaz, că am fost otrăviți. Un an de zile nu am știut nimic. Imediat după 15 august când Japonia a capitulat, americanii au impus o cenzură cruntă care a durat mai mult de zece ani. Nu aveam voie să vorbim despre bombă, nu aveam voie să ne îngropăm morții și să spunem că au fost victimele bombei atomice.

Bomba atomică a intrat în manualele noastre școlare după ce au fost introduse capitolele despre atrocitățile comise de armata imperială în Pacific, China, Filipine. Dar noi știam care era situația în Japonia. Că ei nu au venit să ne elibereze, că eram ocupați. Și nu, nu ne stătea capul la răzbunare. Vroiam doar să supraviețuim, căci mâncare nu exista, adăposturi nu existau. Noroc că imediat a venit taifunul și a mai spălat radiațiile, altfel ar fi fost mult mai rău."

Publicitate

Iată și partea bună a taifunului.

„Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal"

Little Boy a creat un crater enorm în societatea din Hiroshima, un crater care a fost umplut de Yakuza. În primăvara lui '45, mulți copii fuseseră trimiși la temple în munți, ca să fie protejați de bombardamente. Little Boy i-a transformat în orfani și ce părinte mai bun poate fi decât mafia care i-a preluat și i-a transformat în cerșetori, hoți, tâlhari?

„La început nu am vrut să fraternizăm cu ocupantul. Dar după, de foame, am învățat engleză. Primul lucru: give me chocolate!!! Asta strigam, de foame."

Și moartea nu s-a oprit în septembrie sau în decembrie 1945. Câțiva ani mai târziu a început să se moară de leucemie, mulți copii, majoritatea copii expuși la radiații.

Hibakusha au început să primească ajutor medical de la stat, daaaar… a fi hibakusha însemna automat că nu îți găsești serviciu și nu te măriți.

„Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal, pentru că obosim repede. Normal, fusesem radiați. Nimeni nu vroia să angajeze un hibakusha care era ineficient.

Citește și: Un interlop japonez a comandat asasinarea unei asistente după o mărire de penis ratată

Iar fetele nu erau luate de nevastă de frica contaminării cu radiații-nu se știa mare lucru atunci despre radiații. Sau de frica defectelor genetice cu care se puteau naște copiii lor. Astfel părinții au început să ascundă copiilor faptul că ei sunt hibakusha și să refuze carnetul roz care le permitea accesul la medicația gratuită.

Dar grija lui Keiko nu sunt copiii ei, ci teama că Hiroshima va fi uitată. Are 78 de ani. Ceilalți doi hibakusha prezenți la cermonia de la Hiroshima au 84 și respectiv 70. Mai sunt o mână de oameni și poveștile lor și așa puține sunt pierdute în discursuri de plastic ale politicienilor.

Cum să facem să nu uităm ce s-a întâmplat aici?

Facem ca în Farenheit 451.

Supraviețuitorii instruiesc hibakusha purtători, tineri și tinere care își însușesc povești ca maicile superioare din Dune sau ca fugarii din distopia lui Ray Bradbury, memorând detalii pe care literatura sau știința (mai cu seamă atunci când avem ani de cenzură impusă de ocupant) le omit.

Publicitate

Noii povestitori o să poată să-ți spună, exact ca supraviețuitorii, ce culoare avea ciuperca atomică, ce gust avea feriga mâncată în octombrie, cum mirosea aerul în dimineața zilei de 9 august.

Japonezii se luptă să nu uite.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și Departamentul de stat SUA le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima.
De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?

PS. În muzeul din Nagasaki există o depeșă pe care Leo Szilard a trimis-o președintelui Truman cerându-i să nu folosească bomba atomică împotriva Japoniei.

Tot aici este citat generalul Eisenhower care recunoștea în anii `50 că era evident pentru toată lumea că Japonia va capitula până în decembrie 1945.
Istoria e scrisă de învingători.

The winner takes it all.

Citește și alte articole de Raluca Feher:
Am plecat din România ca să iau ayahuasca în jungla amazoniană și m-am vindecat de frică

Toate lucrurile pe care le-am învățat despre români, după ce-am călătorit în străinătate

Am plecat din România și am găsit alcool și prostituate în țara cu cei mai mulți musulmani din lume