Am întrebat părinți români de tineri gay cum e când se face referendum împotriva copiilor tăi

(Personajele din fotografia din deschidere nu au legătură cu materialul. Imagine de David Goehring via Flickr)

Știu, nu prea-ți vine să te gândești la sexualitatea copilului tău. Cam orice altceva ar suna mai bine acum decât să te uiți în ochii fetiței tale sau ai băiețelului tău, și să-ți imaginezi că într-o zi vor face sex. Inevitabil unii dintre ei – să zicem că al tău – o vor face cu alte fete sau alți băieți, indiferent de ce crezi tu acum despre treaba asta.

Videos by VICE

Deși societatea îți bagă pe gât numai visuri heterosexuale pentru copilul tău, mai devreme sau mai târziu, conform unor statistici, pentru una din patru familii chestiile astea nu se aplică. Și dacă ar fi chiar familia ta, poate că ar trebui să te oprești o secundă și să te gândești bine în ce fel de țară ai vrea să trăiască copilul tău.

Orientarea sexuală e o țesătură complexă de factori biologici și sociali. Cert e că nu e o alegere. Dar chiar și când nu ești un troglodit, într-un stat în care Biserica e în curtea Parlamentului la propriu, te întrebi dacă puștiul tău va putea avea vreodată o carieră sau o familie în țara ta.

În visele ei umede, Coaliția pentru Homofobie speră să organizeze un referendum pentru a interzice preventiv niște drepturi pe care homosexualii oricum nu le au. Și asta pentru că probabil organizația asta care pretinde că protejează familia nu a mai găsit niciun copil în orfelinat, nicio mamă singură, niciun caz de violență domestică sau vreun copil care merge la culcare flămând care să merite atenția lor.

Citește și: Românii supărați că „Frumoasa și Bestia” are o secvență gay îți arată ce înseamnă nebunia creștină

Mai mult, ironia e că, prin promovarea homofobiei, în ciuda a ceea ce-ți spune ție Biserica, tocmai ei sunt ăia care pun în pericol viețile mai multor familii de români.

Am vorbit cu câțiva părinți români, pentru care prima dată când au întâlnit un homosexual, o lesbiană, o personă transgender sau bisexuală, a fost atunci când propriul lor copil i-a privit în ochi și le-a spus. I-am întrebat ce au simțit în momentul ăla, cum și-au confruntat propriile prejudecăți și cum e să trăiești cu teama pericolului care-l paște pe copilul tău, într-o țară în care trei milioane de oameni îl urăsc, se organizează marșuri și referendumuri împotriva lui, pentru că așa vrea Biserica.

Aici sunt poveștile lor. Rostite exclusiv de ei.

Dana, 54 de ani, despre fiul ei Andrei, 25 de ani, gay

„Era înconjurat de fete, se juca mai mult cu fetele – fratele lui era cu băieții, am zis «Băi, sunt diferiți». Nu m-am gândit nicio secundă, adică nu-ți pui problema de la început. El s-a născut în ’92. Homosexualitatea era… nici nu se vorbea de asta.

Prin ’90 avusesem o discuție cu un american care mi-a explicat: «Dom’ne, românii sunt intoleranți». Mi-am dat cu părerea, e foarte ușor să o faci în momentul în care nu ești în problemă. Pentru mine asta era ca și cum mi-ai fi zis că sunt intolerantă cu aborigenii din Australia. N-am întâlnit niciunul, adică nici n-am apucat să înțeleg ce-i aia, că tu mă faci intolerantă? Și m-am ofticat:

«Băi, dar nu cunosc pe nimeni», am zis.
«Da, tocmai de asta, se ascund», a răspuns americanul.

Atunci mi se părea ceva fenomenal. Mă și vedeam cum încerc să explic asta, la țara la mine, într-o Românie abia ieșită din comunism.

Acum doi ani, când Andrei era deja mare, la un moment dat, apare fratele lui cel mare la mine acasă și-mi spune «Știi că Andrei e homosexual?», «Așa, și?». Dar am lăsat-o așa. Urc într-o dimineață să-l trezesc și văd niște plete lângă el – băiatul ăla avea plete, dar eu m-am gândit că-i fată. A treia zi, fără să-l întreb eu nimic, coboară băiatul ăla, ne prezentăm, pe urmă, l-am mai văzut o dată împreună cu el și apoi i-am spus eu: «Indiferent ce faci, e ok». Ca să aflu de la el apoi, că se ducea la psiholog, pentru că nu știa cum o să reacționez. I-am spus: «Ești total tâmpit. Cum dracu’ era să reacționez?». Andrei a făcut facultatea în Anglia, acum are o firma. El mereu și-a văzut de treabă.

„Ce, dacă copilul tău nu trece de ștacheta 80% din toate – social, economic – nu mai e al tău?”

Cred că n-a vrut să mă supere. El niciodată n-a fost cel care să zică «Bă, asta e». Dacă se întâmpla ceva, era îngrozitor de supărat tot timpul până când începeam eu să-l întreb. Bine, e adevarat că tatăl lui n-a reacționat atât de bine vreun an. M-a întrebat dacă o să-i treacă și i-am zis:

«Băi, dă și tu pe Google. Așa s-a născut.»

Singura problemă a fost că nu vedeam cum să se descurce în țara asta. Mi-a trebuit multă terapie la psiholog ca să scap de teama asta – nu i-am spus niciodată lui. Pe mine, de mică, nu m-a interesat ce spune lumea despre mine, oamenii se cern. Cine nu e de acord să plece. Prietena mea, care are și ea doi băieți, mi-a zis «Și ce, nu mai e copilul tău dacă e homosexual?».

Dar m-am dus la psiholog și i-am explicat: «Dom’ne, bun, eu am acceptat. Dar sunt terorizată că nu știu ce i se-ntâmplă și cum o să fie viața lui».

Cercul lui de prieteni știe. E un cerc destul de mare. Este într-o relație de doi ani cu iubitul lui. Locuiesc împreună. Ne ducem împreună la spectacole, ne simțim foarte bine, ne vizităm. Ieri i-am așteptat la masă. Discutăm mult despre viitorul lor. Dar sinceră să fiu, aș prefera să plece.

Noi nu știm ce se-ntâmplă anul ăsta cu coaliția vieții, cu referendumul ăla de trei lei. Nu știu de ce se bagă Biserica. Trăim niște vremuri foarte grele cât timp Biserica se bagă într-un stat laic. Chestia asta cu raiul și cu iadul n-am înțeles-o niciodată. Pe mine nu mă amenință nimeni cu iadul.”

Tănțica, 48 de ani, despre fiul ei Vlad, 23, bărbat transgender

„Vlad are un frate mai mare și frate-su îl lua în gașca lui, mergea cu el peste tot. Eu am crezut că era chestia asta frățească, dar pe măsură ce a crescut, tot nu a ieșit cu fetele. Pe la nouă ani a refuzat în mod categoric să mai îmbrace haine de fete – deși nici până atunci nu îmbrăcase cine știe ce, dar atunci clar n-a mai acceptat. Și în momentul ăla mi-am pus o întrebare despre ce se întâmplă.

Diriginta din clasele V-VIII a bănuit că e lesbiană. Vlad, în perioada aia, începuse o prietenie cu o colegă. Practic, atunci mi-a bubuit și mie mintea mai serios. Și după o ședință cu părinții, m-a luat deoparte, m-a privit pur și simplu în ochi și m-a întrebat: «Știți?» și am spus «Da». Asta a fost tot.

Certitudinea am avut-o pe la 14 ani, când deja simțea nevoia să spună cuiva și, într-o zi, m-a luat și mi-a pus un film la laptop cu un copil trans. Și atunci am înțeles. A fost un mare șoc – chestie care a durat – probabil că și eu am refuzat să cred. Mă gândeam că, ce știe un copil, că poate nu e asta. N-am reacționat de niciun fel.

Pur și simplu, am simțit că-mi cade tavanul în cap, asta a fost senzația. Are o înțelepciune aparte copilul ăsta. A știut cum să discute, i-am spus că eu nu știu cum vine treaba asta și a început să-mi arate filmulețe pe YouTube și să-mi povestească de cazurile pe care le-a văzut sau de care a auzit.

Și, încet-încet, am început să avem discuții. Mă închideam în mine foarte mult din cauza fricii, teamă ce mă bântuie și acum. Frica de ceilalți, ăsta a fost principalul motiv pentru care uneori evitam, fugeam de subiect. Soțul meu a aflat acum doi ani. De câțiva ani încoace, noi avem niște afaceri și, mă rog, suntem aprope în colaps. Fapt care l-a împins pe soțul meu să-și găsească refugiul ăsta în a merge la biserică. Mi-a fost frică de reacția lui în momentul în care îi voi spune de Vlad. Când i-am zis, m-a ascultat și a spus doar atât:

«Copilul trebuie să fie fericit. Trebuie să facem ce e de făcut.»

În 2015, Vlad s-a hotărât să înceapă tranziția. Deja intrase în depresie și eu, la rândul meu, trăiam cu frică, pentru că locuia singur, într-o cameră de cămin, la etajul opt. Am zis că merg cu el la psiholog. «Trebuie oricum să ajung la psihiatru și la psiholog pentru că ăsta este procedeul». N-a vrut să merg cu el, a zis că vrea să fie singur, că oricum are emoții și că nu are nevoie de emoțiile mele. Asta s-a întâmplat la începutul anului 2016. Și-apoi, anul trecut în vară, și-a făcut și operația la sâni. Când a început tranziția, eu am izbucnit în plâns și i-am spus că mi-e frică de reacția celorlalți și că nu o să fiu lângă el mereu să-l apăr. Și a zis:

«Știi ceva, trebuie să-mi iau viața în mâini, trebuie să vă obișnuiți cu ideea că sunt o persoană pe picioarele mele și că va trebui să mă apăr singur dacă va fi nevoie».

Vlad e student la Conservator. Într-o carieră muzicală consider că nu este atât de greu și mi-a dat încredere faptul că au reacționat foarte bine și colegii, și profesorii.

Uneori am momente de tristețe, speram ca într-o zi să am nepoți. Nici fiul cel mare nu poate avea copii. Ca orice mamă, visezi, dar na, viață ne dă puțin planurile peste cap. Între timp m-am împăcat cu ideea asta. Nu este un capăt de țară să n-ai nepoți. Dar nu știi niciodată în viață, poate că lucrurile vor merge și pentru persoanele trans spre bine și vor reuși să aibă o viață așa cum și-o doresc.

Părerea mea e că o coaliție pentru familie ar trebui să aibă grijă de familie. Scopul lor ar trebui să fie cu totul altul. Sunt copii orfani, sunt copii abuzați, sunt mame abuzate, sunt tați care-și cresc singuri, din greu, copiii. Ăsta văd eu că ar fi rostul coaliție pentru familie.”

Mariana, 50 de ani, despre fiul ei Zaharia, 23, bărbat gay

„Zaharia e al treilea din patru frați. Eu cred că e dreptul fiecăruia să decidă ce alegeri face. A terminat liceul teologic pentru că asta a fost decizia lui. El chiar a câștigat câteva olimpiade de matematică, și-l vedeam cumva în domeniul ăsta, economic. Opțiunea lui, însă, a fost tot timpul teologia.

Eu am fost foarte deschisă cu copiii mei, am fost și mama, și prietenă. Am avut așa o vagă idee, oarecum, dar așteptam să își deschidă sufletul, nu l-am forțat.

Era în clasa a 12-a, acum patru ani. S-a împrietenit cu o colegă la Cluj și s-a dus să o viziteze. Mi-a spus, însă, prin telefon: «Mama, n-am niciun sentiment și atunci trebuie să-ți dai seama că, de fapt, e altfel». Cam așa s-au derulat evenimentele. I-am spus: «Bine atunci, nici nu are rost să te forțezi. Vezi în timp, poate că nu e ea aleasa sau poate că, într-adevăr, e așa cum crezi ca ar fi».

M-a surprins, dar n-am rămas șocată. N-am luat nicio atitudine și n-am încercat să-i schimb opțiunile. Am considerat că în felul asta poate-l îndepărtez de mine și aș pierde mai mult. Îl vedeam undeva în viitor cu o familie, cu o fată la fel de bună ca el, înconjurat de copii. Dar, mi-a trecut. Pur și simplu l-am înțeles, așa că de ce să-i mai pun alte întrebări? Cred că așa, pe fiecare, ne lasă Dumnezeu cum ne lasă, probabil că de-acolo de undeva de sus e totul. El va rămâne pentru mine același copil. Dragostea mea e aceeași.

Citește și: Cine e liderul profilor de religie din România, care controlează tot ce învață copilul tău

Sigur că îl învăț, îl îndrum, îi spun, din ceea ce aud sau văd sau, mă rog, mai citesc și eu, să aibă grijă de sănătatea lui, de anturajele în care intră. Mă rog, pericole sunt din toate părțile, nu numai în cazurile astea. Singur mi-a spus că a fost și și-a făcut testul HIV și a i-am spus «Foarte bine. Să te protejezi pe tine, singur», că eu de-acum n-am cum să-l protejez, doar atât, să-l susțin.

Atât aș vrea, să-și găsească persoana lângă care să aibă satisfacție sufletească, să nu sufere, să nu facă alegeri greșite – ce vrea orice părinte pentru copilul lui. El mi-a tot povestit cum cei cu care încerca să-și facă o legătură de prietenie îl dezamăgeau și l-am sfătuit să nu depună atâta suflet. Pentru că e exact ca orice relație între un băiat și o fată până la urmă. Și i-am spus:

«Nu mai fi și tu atât de sincer, din prima. Vezi dacă merită sau nu, pentru că rămâi dezamăgit și durerea sufletească e aceeași, ori că sunt doi băieți, ori că sunt o fată și un băiat. Sentimentele nu sunt diferite.»

La țară, lumea gândește altfel și atunci nici eu nu mă pot exprima în gura mare. Dar dacă ar afla, bineînțeles că l-aș susține. Aș veni cu contraargumente să nu le dau voie să-mi jignească copilul meu. Eu sunt religioasă, dar nu habotnică. Mă uit și eu la televizor și chiar văd discriminarea și nu-nțeleg de ce se face o tragedie din asta, când România noastră merge la vale din alte motive. De ce nu se bagă bețe în roate și pentru alții, numai pentru o mâna de oameni care, de fapt, nu cer nimic, își cer și ei dreptul la liniște.

Eu, când mă uit la televizor și dau de la paradă (Gay Pride), m-am uitat să-l văd și pe Zaharia, că nu mi-ar fi rușine să-l văd.”

Cristina, 50 de ani, despre fiica ei Gabriela, femeie transgender

„Se juca de mică doar cu păpușile surorii ei mai mari. Se îmbrăca cu fustele ei. Se ruja și se machia. Îmi cerea numai păpuși, numai cărți de colorat pentru fete. Atunci, nu înțelegeam nimic, nu-i spuneam nimic. Am luat-o ca pe-o joacă.

Nu prea mi-am dat seama despre ce e vorba, dădeam vina pe faptul că a fost crescută doar de mine. Întrebări mi-am pus când era mai mare, aproape de terminarea școlii generale. Nu se îmbrăca în haine de fată. Dar era mai feminină, mai tot timpul se machia. Și atunci nu mai știam ce să zic. Se machia în fiecare zi și își făcea mereu poze. Încă de mică o strigau «fetița» la liceu. Încă se mai întâmplă, dar acum e mai puternică. Am mai intervenit la generală, apoi nu mă mai lăsa Gabriela. Într-o zi, cu lacrimi în ochi, mi-a spus că vrea să fie fată. Era în clasa a noua.

Am crezut că internetul e de vină. Am vrut s-o duc la doctor. Plângea mereu, mergea la sora ei mai mare, ea o consola. Apoi i-am zis că e nebună. Relația noastră parcă se răcise și mereu spunea că nu are pe nimeni care să o susțină. După un scurt timp, am mers cu ea la psihatru pentru copii. Doctorița mi-a povestit despre ceea ce se întamplă, abia atunci am înțeles.

Eram bulversată. Plângeam și eu și ea.

Citește și: Cum e să crești un copil transgender în statul american unde ura față de LGBT e inclusă-n lege

Părerea doctorului m-a ajutat. Mi-a spus să nu fiu îngrijorată, că nu este singura, că trebuie să o sprijin și să o susțin. I-a dat tratament pentru depresie. Îmi doresc să fie sănătoasă și împlinită și să se simtă bine în pielea ei, să aibă în jurul ei doar oameni buni – ceva ce și-ar dori fiecare părinte. Este copilul meu și trebuie să merg alături de ea, oricare ar fi situația. Am fost împreună la psiholog și la endocrinolog, iar când va face 18 ani, mergem să ne apucăm de treabă.

Religia nu are nicio legatură cu asta. Mă rog, cred în Dumnezeu, dar nici El nu are ce să facă dacă s-a născut așa.”

Florentina, 46 de ani, despre fiica ei Andreea, 21, bisexuală

„Eu vin dintr-o generație care a aflat ce înseamnă lucrurile astea pe la 20 și ceva de ani. Pe vremea aia, să fii gay era ceva catastrofal. Am cântat într-un cor al lui Luchian-Mihalea, compozitor și cântăreț al generației mele, care s-a descoperit că era gay. A murit în condiții forte nasoale și toți spuneau așa: «Păi, a murit că-și merită soarta, că era gay». Îți dai seama cu ce informații am plecat la drum.

Pe urmă a venit lecția asta de la Andreea. Noi am fost foarte aproapiate, pentru că am trăit mai mult numai noi două. Eram în mașina noastră și dintr-o discuție în alta, crezând că pentru mine nu e nicio problemă, mi-a zis așa, destul de lejer, că s-a gândit că eu o înțeleg: «Uite, eu sunt bisexuală». După aia, am venit acasă, am luat-o pe toate părțile, s-a lăsat cu lacrimi. Am trecut prin niște stări foarte confuze și am simțit că s-a răsturnat lumea. Primul lucru care m-a durut foarte tare în momentul în care mi-a spus despre asta a fost că nu o să fie în siguranță în România.

De atunci, frica mea a fost că pentru ea nu va fi ok, va fi o viață mult mai grea. Te doare, că poate copilul tău are o viața mai chinuită.

Dar m-am mobilizat și am zis: stai puțin, eu îmi iubesc copilul necondiționat.

Nu mi-a fost ușor, m-am lovit de chestia asta «Wow, copilul meu e altfel și va fi întodeauna în pericol». Dar începi să vezi că nu ești singur și că treci printr-o situație prin care au mai trecut și alți părinți, și vezi cum au gestionat alții. La momentul ăsta, vreau doar s-o susțin, s-o las să fie cum se simte ea bine, pentru că degeaba vrei să fie cum vrei tu, când ea nu e fericită.

Am cunoscut mai multe fete, mai multe prietene de-ale ei. Au venit și la noi acasă. Prima dată n-a fost deloc confortabil. Eu, de altfel, până la fata mea, nu mai cunoscusem pe nimeni LGBT. Dar a fost un joc al minții mele, în momentul ăla, și am tratat persoana ca pe o prietenă normală, nu iubita ei neapărat. Dar, ulterior, cu alte persoane m-am obișnuit mai bine. În sufletul fiecărui părinte cred, undeva, își dorește să audă că totuși poate nu-i așa, poate s-a înșelat. Dar dacă asta o face pe ea fericită, eu pot să intru pe o linie de plutire.

Și recunosc că mai este un aspect: faptul că nu mai trăiește în România. A intrat la facultate într-o țară care tolerează atât de bine treaba asta, încât nu-mi fac griji. Sunt foarte liniștită.

Într-un an, înainte să plece din țară, a participat și Andreea la Pride. Am auzit voci, din afară, care au zis «Doamne, așa m-aș fi dus la ei și le-aș fi aruncat nu-știu-ce în cap». Sincer, și acum îți crește tensiunea, și de frică, și de nervi, și de toate. Mie, ca mama, mi se strânge inima.”

Carmen, 57 de ani, despre fiul ei Ștefan, 30, bărbat gay

„Ștefan are un frate geamăn. Dar nu se juca împreună cu fratele lui. Fiecare avea gașca lui. Ștefan era mai liniștit, se juca mai mult cu fetele, pe când fratele lui era «derbedeul» familie. La noi a fost un fel de casă deschisă. Veneau prieteni, mai rămâneau peste noapte. Eu n-am fost niciodată o fire bănuitoare și suspicioasă, de genul: dacă dorm doi băieți împreună sunt gay, dacă dorm două fete, e petrecere în pijama.

Am aflat când avea 18 ani.

Mi-a spus la un moment dat: «Știi, mie nu-mi plac fetele, mie-mi plac băieții»
Am zis: «Poate-i o chestie trecătoare, poate nu ești hotărât încă».
Mi-a răspuns așa: «Nu. Am încercat».

Și atunci, încet-încet, asta a fost. M-am acomodat greu, recunosc. M-a ajutat și faptul că am avut rude în occident. Am fost foarte apropiată de o verișoară și ea a fost singura căreia i-am mărturisit, în momentul în care am aflat. Și ea, fiind mai deschisă la minte, mi-a spus cu un firesc:

«Ok, asta e. E atâta lume gay. Care-i problema dacă-i gay? De ce ți-ai face griji? E un pic diferit, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți făci grij».

Nu pot să zic că a fost o suferință. A fost un fel de amărăciune. Acum s-a estompat foarte mult. Mă gândeam că el este cel care ar suferi, nu eu. Dar mă gândeam la greutățile pe care le poate avea în față, apropo de discriminări și-așa mai departe. Mă gândeam că o să îmbătrânească singur și asta este un lucru greu. Dacă stau să mă uit acum, în jurul nostru e atâta lume care îmbătrânește singură, chiar nu are nicio relevanță. Am întâlnit singurătăți și în rândul heterosexualilor. Adică, nu este ăsta un argument. Nu stă în picioare.

La început de tot, vorbeam cu frate-su geamăn. Îi spuneam lucrurile astea care mă frământau. Și el mi-a zis «Stai liniștită. El este fericit, așa cum este el». Și atunci s-a declanșat asta: de ce să fiu eu necăjită pentru că are el altă orientare sexuală? Taică-su a reacționat cum nu m-aș fi așteptat. A vrut să-l dea afară din casă. Bine, nu s-a întâmplat. În timp, s-a împăcat cu ideea, pur și simplu. Acum relația lor e normală, nu e nicio chestie.

Important este să găsești omul potrivit, să ai noroc, chestia asta nu ține de orientare sexuală. Când copilul tău este în cuplu cu cineva, nu contează că poartă țâțe său poartă coițe. E o persoană cu care se iubește. A venit cu un iubit, a stat și la noi în casă o perioadă. Nu mai e acum, de ceva vreme, într-o relație, dar dacă ar fi să-și găsească un partener alături de care să-și construiască un viitor, nu cred ca aici în România are cum. Și nici nu cred că o să aibă curând, din păcate.”

Nicoleta, 43 de ani, despre fiul ei Max, 20, bărbat transgender

„Întotdeuna mi-am dorit băiat. El a crescut cu taică-miu. Se îmbrăca băiețește tot timpul. A cerut tot timpul tunsoare scurtă. Bunicul era de acord să-i cumpere cămăși bărbătești. Făceam diferența între copilăria mea și copilăria lui. Eu mă jucam cu păpușile, el nu s-a jucat cu păpușile. El numai cu mașini. M-am gândit la un moment dat că poate să fie o problemă. Dar eu habar n-aveam până acum că există transgender.

Mi-am dat seama de ceva prin mesajele pe care le trimitea. A cunoscut o fată din America pe internet. «Mă, zic, ce naiba? Fată cu fată. E lesbiană toată ziua». Îți dai seama că nu mi-a căzut bine. Mai ales că eu le-am judecat pe aceste persoane.

S-a ascuns, i-a fost frică, pentru că părinții în general judecă. Ne-a văzut pe toți, pe taică-miu critic, pe mine critică, s-a ferit de noi. Și l-am judecat. N-am reacționat bine. Îmi venea să-l iau la bătaie. Anul trecut, m-a dus la niște activități la Pride. Chiar mi-a plăcut. Mi-a arătat o fată care a făcut tranziția spre băiat.

Atunci l-am întrebat:
«Și ce, ești așa?»
«Da»

N-am acceptat chiar imediat. Cam o lună ne-am certat tot timpul. Îi spuneam «Ce vei faci? Eu n-o să mai fiu. Cum va decurge viața ta?». Tu știi că femeia cu bărbatul se căsătoresc la biserică. Dar, când ți se-ntâmplă ție, atunci înțelegi. Că așa, de la distanță, toată lumea te judecă. M-am gândit și la gura lumii. Dar lumea nu îți dă să mănânci. Copilul trebuie să ți-l accepți așa cum e. Eu nu vreau ca copilul meu să sufere. Cum l-a dat Dumnezeu pe fiecare, așa sunt.

N-a început încă tranziția. O sa înceapă în luna aprilie. Am fost la psihiatru, la endocrinolog. Mi-a spus c-o să-și facă singur injecții cu testosteron. I-am zis: cum adică să-ți faci singur? Trebuie să-ți facă cineva care e abilitat. Mai bine plătești acolo cât costă.

Am văzut la paradă ca începeau unii să înjure. Normal că ți-e teamă, d-aia de mult ori, mai bine nu spui la nimeni nimic și-ți vezi de treaba ta.”

Mariana, 67 de ani, și Nicolae, 66 de ani, despre fiul lor Marian, 46, bărbat gay

„I-a plăcut să învețe, să fie premiant. Într-un cuvânt, se comporta foarte frumos și eram foarte mândra de el. El a fost sufletul meu. A fost primul meu copil. Am avut numai bucurii de pe urma lui. A avut prietene foarte multe și-n școală, și în liceu, dar nu s-a casatorit. Ceva, ceva bănuiam, de nu voia el sa se însoare.

– «Mama, eu mâine-poimâine mă duc, că așa este lăsat de Dumnezeu, să plecăm de pe lumea asta. Tu ai să rămâi de unul singur. Ai și tu nevoie de cineva, sa vă îngrijiți unul pe altul.»
– «Da, mamă, mie mi-e foarte bine așa, mă descurc, m-am descurcat până acum atâția ani, mă descurc și de-acum încolo. Știu să-mi gătesc, știu să-mi spăl, știu să-mi calc. Dacă mi-e bine mie așa, de ce să vă mai faceți probleme?»
– «Ok, e viața ta. Fă ce vrei cu ea, noi nu mai intrăm în detaliile astea.»

Și cu asta am terminat întrebările.

Eram la cineva în vizită, dar persoanele respective – pentru că eu nu fumez și nu beau, se retrăseseră în bucătărie. Eu am rămas în sufragerie uitându-mă la o emisiune. Acolo a aparut Marian și a vorbit despre o relație, cu un prieten. Am rămas înmărmurită. Am început un pic să tremur. M-am liniștit și acasă am discutat cu sora lui, pentru că sora lui a bănuit ceva, dar n-a vrut să ne spună, să nu ne supere. Frații lui m-au făcut să accept. I-am vizitat pe fiecare și mi-au zis:

«Ce puteți face, mamă? E viața lui și face cum vrea. Noi îl acceptăm așa cum este, pentru că nu putem să-i impunem să-și facă altă viață.»

Am avut o discuție după asta și el mi-a spus:

– «Mamă, nu te supăra. Nu am vrut să vă supăr, dar asta-i viața mea.»
– «Ok, mamă, dacă tu crezi că asta-i viața și viitorul tău, nu-ți doresc altceva decât multă fericire.»

Și cu asta am trecut peste, că n-am ce să mai fac acum.

Chiar aseară am avut o întâlnire aici în acasă, a venit cu un prieten, am avut o masă frumoasă cu ginerele meu, cu fata, cu nepoții, cu încă o familie, și cu el. Ne-am simțit foarte bine. Știm despre ce este vorba, nu este singurul în lumea asta. E copilul meu, îl iubesc exact ca și pe ceilalți copii. E viața lui, face ce vrea cu ea.

Are o galerie de artă, chiar de curând a avut un eveniment. Au venit foarte mulți oameni, nu are nimeni nimic cu viața lui, că o parte bănuiesc că știu despre viața lui sexuală și nu-i deranjează. Și ca atare nu mă mai deranjează nici pe mine, nici pe el, nici pe familia noastră. Dacă până acum, la 46 de ani, s-a descurcat fără să facă tam-tam, îi văd un viitor destul de bun.” (povestește Mariana, mama lui Marian)

„El prefera să stea de vorbă mai mult cu fetele, decât să meargă la fotbal cu băieții. Întodeauna le-am spus copiilor mei că Dumnezeu a făcut bărbatul și femeia să conviețuiască.

Despre Marian am aflat astă-toamnă. Habar nu aveam de așa ceva. Am bănuit, dar niciodată nu am putut să-l întreb direct. El a fost la o emisiune. Mi-au dat frații mei telefon să-mi spună că Marian vorbește despre homosexuali, despre căsătorii. Nu am reacționat deloc. Prima zi după, mi-a dat el telefon și mi-a confirmat, mi-a zis «Tata, să știi că eu ăsta sunt» L-am ascultat, am închis și după aceea mi-am făcut și eu socotelile mele.

Cum ai putea să arunci un copil pe care l-ai crescut? Ăstea sunt niște înclinații care te apucă fără să vrei.

Cu toate că noi suntem credincioși, nu am de ce să-l resping. Chiar dacă în legile ortodoxe scrie așa ceva, nu pot să-l denigrez. Un om cu o gândire lucidă și care își dă seama că nu are altă soluție, n-are ce face. Asta este, așa a fost să fie, n-avem ce face. În definitiv e copilul meu. Nu pot să-i spun: «De azi încolo eu nu mai vreau să știu de tine». Părinții nu-și aruncă copiii.

În Țara Românească creștinismul are o putere supremă și față de Guvern. Dacă preoții sunt împotrivă, nu știu dacă se va gasi vreun guvern care sa aibă puterea și tăria să poată să dea legea pe care alte țări o au. Eu nu credeam în așa ceva. Dar acum, pentru că e băiatul meu, pentru el aș zice că da. Și atunci, nu poți doar pentru unul și restul nu.”
(povestește Nicolae, tatăl lui Marian)

Citește și alte articole despre persoanele LGBT:
Cum e să fii mamă singură, transgender, în România

Biserica și Universitatea din Timișoara au ajuns să promoveze conspirații dubioase anti-gay

Am vorbit cu șefa pe probleme gay de la Bruxelles despre planurile Coaliției pentru Familie