Seara groazei

Toate fotografiile © Leah Gordon 2010

Înainte să fie catapultată în media după cutremurul care a ucis aproximativ 230 000 de oameni, Haiti era cunoscută, în principiu, pentru două chestii: Wyclef Jean de la Fugees și Voodoo (sau Vodou, dacă ești cunoscător). Leah Gordon, o fotografă londoneză, documentează Haiti de ani buni, înainte ca această catastrofă naturală să o plaseze pe harta știrilor. Noua sa carte, Kanaval, de la Soul Jazz Publishing, documentează ciudatele și uneori terifiantele costume și clanuri care formează carnavalul Jacmel. Din păcate, orașul Jacmel, aflat în sudul țării, pe coastă, a fost devastat de cutremur. Am discutat cu Leah despre lucrurile pe care le știe cel mai bine: Haiti, carnavalul și costumele sale.

Videos by VICE

VICE: În primul rând, ce te-a făcut să călătorești în Haiti? Nu este tocmai o destinație populară pentru vacanță.

Leah Gordon: M-am dus în Haiti pentru prima oară în Martie 1991 și m-am întors de aproximativ 30 de ori în ultimii 19 ani. Dau vina pe Jill Dando pentru lunga mea aventură cu Haiti. După ce am obținut o diplomă în fotojurnalism, lucram ca șofer de camion pentru partidul comunist. Aveam un sentiment de ușoară vinovăție, cum că ar trebui să plec undeva. Aveam un prieten în Ungaria, însă nu eram prea încântată de idee, în mare parte pentru că vremea era prea similară cu cea din Marea Britanie. Era o seară tristă, ningea, iar la televizor rula programul Holiday. Mă uitam cu ochii pe jumătate închiși. Jill Dando explica bucuriile unei călătorii de familie în Republica Dominicană. La sfârșitul emisiunii s-a întors spre cameră și a spus, „Trebuie să vă avertizez că Republica Dominicană împarte insula cu o altă țară, Haiti, dar să nu vă duceți acolo nici din greșeală. Este o țară cu dictatori, lovituri de stat, magie neagră, Vodou și moarte.” M-am gândit: „Toate astea șvreme bună?” Într-o lună eram în avion, călătorind de la Miami către Port-au-Prince, cu o copie a Comedianților de Graham Greene în mână, fără nicio idee a ceea ce aveam să fac la sosire, în afară de a ruga un taximetrist să mă ducă la hotelul Oloffson, unde se întâmpla acțiunea din romanul lui Greene.

Nu este tocmai o abordare turistică tipică. În afară de carnaval, ce alte aspecte ai documentat în această țară?

M-am întors în 1993 cu ocazia unei lovituri de stat. Făceam fotografii pentru Amnesty International si The Guardian, unde am lucrat pe bază de proiect până în 1995. Am început să cumpăr steaguri Vodou pentru a le vinde în Anglia, lucru care mi-a oferit o groază de conexiuni în templele și comunitățile Vodou din Port-au-Prince. Am colaborat cu un promoter de muzică ca să aduc un grup Vodou la Londra și Liverpool, pentru a ține ceremonii în cluburi.

Am scris o carte despre Vodou și am colaborat cu grupul artistic feminin Orphan Drift la un documentar numit Lineaments of the Lwa. În 2006 am fost trimisă în Haiti de către Muzeul Internațional al Sclaviei pentru a achiziționa o sculptură care urma să fie expusă permanent în muzeu. Drept urmare, am întâlnit cu toți sculptorii importanți din Grand Rue, totul culminând cu o colaborare curatorială între mine și ei, la bienala Ghetto. Aceasta a fost prima bienală de arte organizată în ghetourile unei țări din lumea a treia. Unul dintre artiști, Andre Eugen, îmi este partener de aproape patru ani.

Apropo de carte: de când și de unde provin imaginile?

Fotografiile au fost realizate de-a lungul a 14 ani și sunt toate de la același carnaval din micul oraș Jacmel, situat pe coasta de sud a Haiti-ului.

Grupul se numește Les diables”, care s-ar traduce Diabolicii”. Acesta este unul dintre cele mai vechi grupuri, cel mai implicat în ritualurile Vodou. Ceremonia începe în cimitir, unde aduc omagiu strămoșilor, prin foc. La sfârșit, adună pălăriile pe care le poartă și le dau foc în timp ce dansează și cântă.

Ce anume celebrează, la origine, carnavalul? Ce aspecte religioase implică el?

Orice carnaval din Caraibe își are rădăcinile în carnavalurile medievale din Europa. Mardi Gras înseamnă „Marțea Grasă” și este ultima zi de exces înainte de postul de dinaintea Paștelui. Pe vremuri era perioada în care muncile câmpului erau lăsate deoparte și lumea se odihnea și sărbătorea.

Comparativ cu alte carnavaluri mai populare, precum Notting Hill, să zicem, imaginile realizate de tine, costumele și întreaga atmosferă par mai ciudate și nu prea au nimic de-a face cu penele de păun sau cu sclipiciul. De ce?

Acest carnaval nu este finanțat de guvern, ca atare fiecare își confecționează singur costumul, fără a primi vreun ban de undeva. De asemenea, există o temă recurentă: o parte a carnavalului comemorează revolta sclavilor din vremurile în care costumele acestora trebuiau să fie atât înfricoșătoare, cât și realizate cu un buget redus! În Haiti oamenii râd de moarte, ba chiar o celebrează. Astfel se explică faptul că imaginile care prezintă moartea sunt mult mai des întâlnite decât în societatea noastră.

Există mai multe grupe de costume care fac referințe la anumite perioade?
Sunt multe grupuri și toate au conducători. Fiecare grup are un costum, un set de gesturi, o narațiune și un tip de performance de stradă care au fost purtate din generație în generație. În fiecare an se mai fac mici schimbări. Boss Cota, liderul Chaloska, își face câte-o pălărie nouă în fiecare an.

Ai mai fost în Haiti după cutremur?

Da, am fost trimisă în Haiti la cinci zile de la cutremur, să fac fotografii pentru o agenție de întrajutorare. Nu am avut ocazia să mai ajung în Jacmel, dar am auzit că a fost devastat. Prin intermediul unor prieteni am reușit să aflu ca niciuna dintre persoanele care au contribuit cu povestiri pentru carte nu a murit. Acela a fost primul an în care nu s-a organizat carnavalul. În locul său, în Jacmel, oamenii au mărșăluit în liniște prin oraș, îmbrăcați în negru, și s-au oprit la cimitir, unde i-au comemorat pe cei decedați.

Traducere: Alexandra Mateescu

Personajul principal este învelit într-un cearceaf și reprezintă fenomenul zombificării. Este plimbat prin orașde un șef al zombilor care are în mână un bici, pe care îl trosnește la fiecare bifurcare de drum, în timp ce zombie-ul jelește.

Aici vedem o fantomă tipică. Mulți oameni se îmbracă în fantome care imită scheleți.

Acesta este un Yahweh. Bărbatul este îmbrăcat în piele și poartă coarne de taur.

Aceștia sunt membrii unei tradiții conform căreia trebuie să care întotdeauna o cutie – aici un coșciug din carton – și cărora oamenii le dau o sumă modică pentru a se putea uita pe furiș înăuntru.

Iată-i din nou, părând ușor mai puțin amenințători.