Poate te-ai întrebat în ultimii ani, de când se tot vorbește în România despre plagiate ale unor șmecheri precum Victor Ponta sau Gabriel Oprea, de ce mama dracului nu ajung ăștia la pușcărie. Pentru că - nu-i așa? - și plagiatul tot un fel de furt este, dar nu de bani, ci de lucrări științifice sau cărți.

Ca să pot să-ți răspund la întrebarea asta am studiat legislația și dosarele penale care s-au făcut în România pe acest subiect, am vorbit cu procurori, magistrați și specialiști în drept.

Am ajuns la concluzia că există un fel de mecanism care-i protejează pe șmecherii vinovați de plagiat de un dosar penal. Pe de altă parte, sunt și naivi pe care nu-i protejează nimeni și care ajung să fie condamnați. Dai hai să-ți explic, pas cu pas, cum stau lucrurile.

Plagiatul nu poate exista în afara de noțiunii de „drepturi de autor". Adică poți copia sau reproduce doar o lucrare/carte/operă științifică etc. care are un autor identificat, adică aparține cuiva. Treaba asta este reglementată de Legea dreptului de autor, care a suferit câteva modificări în ultimul timp. Acolo spune foarte clar la articolul 141:

Deși legea e din 1996, nu prea i-a dat nimeni importanță în România. Doar în ultimii ani, de când au apărut scandalurile de plagiat cu personaje celebre.

Totuși, avem câteva dosare penale pe această temă care s-au aflat pe masa procurorilor. La Parchetul General există chiar un departament specializat cu nume imposibil de ținut minte: „Serviciul pentru Coordonarea Ministerului Public în Domeniul Drepturilor de Proprietate Intelectuală".

Surse de acolo mi-au spus că, de la înființare și până acum, au existat mai puțin de zece dosare penale de plagiat, ultimul fiind foarte recent, cel al primarului Sectorului 3 Robert Negoiță.

Aici există mai multe răspunsuri, depinde pe cine întrebi. Procurorii cu care am stat de vorbă dau vina pe lege, mai exact pe acea prevedere care permite autorului plagiatului să se împace cu victima, iar astfel procurorul să nu-i mai poată face nimic.

Păi nu trebuie să fii specialist să înțelegi de ce: se dau bani, se promit chestii. Sau, după cum vei vedea mai departe, legăturile dintre cel care plagiază și victimă sunt mult mai strânse decât îți imaginezi.

Părerea procurorilor nu este însă una comună. Unul dintre cei supărați pe această lipsă de inițiativă a parchetelor este chiar magistratul Cristi Danileț, el însuși victimă a unui plagiat făcut de fostul șef interimar al Parchetului General Bogdan Licu. Acesta din urmă a copiat integral în teza de doctorat 20 de pagini dintr-o carte a lui Danileț.

Danileț are și o explicație pentru reticența procurorilor:

„În cazurile notorii, cum ar fi cele ale lui Ponta sau Oprea, procurorilor le este frică probabil să nu se interpreteze politic. Așteaptă să vadă ce spun comisiile de specialitate care analizează plagiatele și apoi iau și ei o decizie".

Adevărul este însă la mijloc. E drept că procurorii pot începe oricând niște dosare penale împotriva lui Ponta și Oprea, numai că ce șanse reale au ele să ajungă în instanță?

Hai să luăm cazul lui Gabriel Oprea. Fostul vicepremier și-a luat doctoratul în 2000, cu o lucrare care reprezintă un plagiat ordinar, după profesorul de drept Ioan Neagu.

Culmea este însă că victima plagiatului este chiar coordonatorul de doctorat al fostului vicepremier. Cu alte cuvinte, dacă Neagu ar spune că a fost furat, ar recunoaște că e complice la furt pentru că și-a pus semnătura, în calitate de îndrumător, pe teza lui Oprea. Adică ar merge împreună la pușcărie.

La Ponta treaba e și mai clară. Profesorul după care a copiat fostul premier, Ion Diaconu, a declarat, imediat după izbucnirea scandalului, că nici vorbă să fie vreun plagiat la mijloc. E ca și cum victima furtului spune că nu a avut nimic în buzunar, deși tot autobuzul l-a văzut pe hoț cu portofelul acestuia în mână.

Deci am putea spune că Ponta și Diaconu s-au împăcat deja, ce sens mai are să deschizi un dosar penal?

Profesorii tac însă și pentru că ar putea răspunde penal în unele cazuri.

Din fericire, însă nu toți profesorii tac. Unul dintre ei este Cătălin Parfene, istoricul după care a copiat George Copos, când și-a scris în pușcărie cartea Alianţe matrimoniale în politica principilor români din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI.

Administrația penitenciarelor a făcut plângere penală împotriva lui Copos pentru acest plagiat, pentru că omul de afaceri și-a scurtat pedeapsa în mod ilegal, folosindu-se de această carte.

Bun, deci am aflat că, în general, profesorii după care au plagiat șmecherii au toate motivele să tacă din gură. Dar ce zic universitățile unde s-au susținut tezele de doctorat plagiate? Ele de ce nu fac scandal?

În general, nu fac. Nu fac pentru că, iarăși, ajungem la profesori. Universitățile ar recunoaște că oamenii lor sunt complici la furt. De aia avem și situații caraghioase, cum a fost aia în care, în loc să analizeze tezele suspecte de plagiat, Academia Națională de Informații i-a pus pe nouă dintre doctoranzii lui Oprea să renunțe la doctorate, deși, din punct de vedere juridic, e fix zero.

Adevărat că gestul celor nouă nu are nici o valoare. Dar nu am auzit însă ca parchetul să facă vreo anchetă la școala doctorală a SRI, adică la Academia Națională de Informații. Oare de ce?

Dacă șmecherii din politică sau justiție reușesc să scape fără probleme după ce au furat cu nesimțire din lucrările altora, naivii sunt uneori prinși. Spre exemplu, procurorii i-au trimis în judecată pe doi plagiatori din Galați, Răducan Oprea și Ramona Oprea, care au scris o carte Inițiere în metodologia cercetării științifice, pe care apoi au folosit-o ca suport de curs pentru studenții de la Universitatea din Galați. Lucrarea era însă copiată în proporție de 87%, după câte spun anchetatorii, dintr-o altă lucrare apărută în București sub semnătura autoarei Mihaela Șt. Rădulescu.

În România există chiar și o persoană condamnată pentru plagiat. Este vorba despre ziaristul Gheorghe Stanca, care pe 29 aprilie 2011 a primit un an de închisoare cu suspendare pentru că a semnat o traducere după opera lui Lev Tolstoi, deși omul nu știa boabă de rusă. Dacă-i citești dosarul lui Stanca de la Tribunalul București te crucești de ce a putut să facă. A semnat un contract cu editura Adevărul pentru opt sute de lei, că va traduce o mie de pagini din Memoriile lui Lev Tolstoi. În zece zile.

Omul s-a apărat la proces spunând că a fost indus în eroare de directorul de la Adevărul, Răzvan Cornețeanu, care i-ar fi pus la dispoziție o traducere făcută de altcineva și pe care el trebuia doar să o aranjeze pe ici pe colo. Problema a fost că singura traducere în limba română a Memoriilor lui Tolstoi fusese făcută între 1975 și 1975 de Janina Ianoși, care se chinuise împreună cu soțul doi ani pentru selectarea textelor și traducerea acestora. Iar drepturile de autor erau deținute de o altă editură care, când a văzut cartea scoasă pe piață de Adevărul, a făcut imediat plângere penală.

Dacă a fost sau nu Stanca doar un Acar Păun nici nu mai contează. În orice caz, jurnalistul a fost singurul care a plătit: condamnare și cheltuieli de judecată de 25 de mii de lei. Plus că a rămas fără job. Adevărul Holding și autoarea reală a lucrării s-au înțeles în timpul procesului, astfel încât aceasta din urmă a renunțat la despăgubirile de o sută de mii de euro pe care le ceruse inițial trustului.

După cum îți spuneam, naivii plătesc întotdeauna cu vârf și îndesat. Ai văzut și tu, când și-au dat seama că e groasă, directorii de la Adevărul au scăpat imediat de prostul de Stanca. Pentru el nu s-a pus în mișcare acel mecanism de protecție de care vorbeam mai sus și care l-a protejat pe Ponta sau Oprea.

Mă rog, în caz te mai miră chestii d'astea.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre plagiat:
Am încercat să citesc cărțile lui Gabriel Oprea și am dat de-o editură care face mașini de cusut
Nu e așa ușor să fii Gabriel Oprea
Cum au ajuns serviciile secrete să conducă România