Tineri din România care muncesc pe rupte mi-au explicat de ce le place să facă asta

Din liceu și până în primul an de facultate, m-am ciocnit de tineri care par să-și proiecteze parcursul educațional și profesional în goana după CV. La polul opus sunt cei care trec prin școală „ca prin brânză” și nu par să fie interesați să facă și altceva pe lângă, fie că vorbim despre implicarea în mișcarea pentru apărarea drepturilor elevilor și studenților, fie despre internship-uri sau voluntariat în organizații caritabile.

Fac parte dintr-o generație care va trebui să se adapteze din mers la o piață a muncii tot mai imprevizibilă: Forbes deja a atenționat că digitalizarea va conduce la pierderea a patru până la opt sute de milioane de locuri de muncă la nivel global, până în 2030. Teama de a nu-ți găsi un job e reală, dar nu e adresată inteligent de către autoritățile responsabile de educație, care se feresc să-și asume o decizie fermă privind viitorul sistemului de învățământ. 

Fenomenul hustle culture, despre care se vorbește des în ultimii ani, se manifestă pintr-un devotament excesiv jobului, în urma căruia o persoană ajunge să excludă alte aspecte ale vieții personale și sociale, ajungând astfel la un dezechilibru nesănătos între viața de la job și cea de acasă (de fapt, în cazul celor care lucrează remote, casa ajunge să fie confundată uneori cu locul de muncă).

Am vrut să aflu ce îi determină pe tinerii din România să devină workaholici. Ce îi motivează, care sunt obstacolele cu care se întâlnesc? E hustle culture o realitate în țara noastră? E un stil de viață nesănătos?

În 2019, jurnalista Erin Griffith se întreba retoric într-un editorial pentru The New York Times: de când a devenit munca în exces un stil de viață cu care eventual să te lauzi pe Instagram? Citatul din Marilyn Monroe, „I don’t stop when I’m tired. I only stop when I’m done”, a fost recontextualizat într-un îndemn la depășirea limitelor când vine vorba despre muncă, iar în librării găsești rafturi întregi cu cărți despre așa-zisa „dezvoltare personală”. Ca o dovadă că adolescenții moștenesc (sau poate chiar „perfecționează”?) această obsesie de la mileniali, TikTok, unul dintre mediile preferate ale Generației Z, e doldora cu clipuri scurte în care diverși antreprenori și oameni de afaceri de succes își expun tot felul de filosofii despre cum „să tragi tare”, eventual chiar și pentru 120 de ore pe săptămână, cum e exemplul lui Elon Musk.

Din aceste motive, am vorbit cu trei tineri cât se poate de diferiți: Anda Mețac e studentă la medicină și activistă pentru educație, George Farauanu e student și cofondator al unei companii care își propune să facă mediul de business din România mai sigur, iar Alex Luca e student la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Timișoara, voluntar declarat în reprezentarea studenților și coordonator al unui proiect care își propune să accesibilizeze universitățile de la noi pentru studenții cu dizabilități. 

VICE: George, ești unul dintre studenții care au reușit să pună pe picioare o afacere în timp ce era la facultate; cum ai reușit să împaci munca de la facultate cu munca de la Confidas?
George: Confidas e un proiect pe care l-am pornit cu toată încrederea și căruia m-am dedicat în totalitate încă de la început, cu puțin timp înainte să încep masteratul la Drept, în București. Trebuie să admit că prezența mea la studii nu a fost cea mai ridicată, pentru că deseori apăreau întâlniri, evenimente sau termene limită. Lipsa timpului a dominat perioada în care am îmbinat facultatea cu munca. Lucram, de regulă, de dimineața până seara, plecam acasă mai mereu cu ultimul metrou, iar zilele de weekend erau și ele traduse în muncă.

Îmi era greu să țin pasul cu materia predată la facultate și de cele mai multe ori citeam când eram în metrou sau seara, câte 30 minute, înainte de culcare. Cu efort suplimentar și sârguință, am reușit să promovez toate examenele, materiile parcurse fiind ulterior foarte utile în activitatea companiei.

Multă lume deplânge situația generală a studenților (condițiile de locuire, oportunitățile de angajare, de dezvoltare personală și profesională). Tu ce părere ai? Sunt studenții din România captivi și supuși unui stres prea mare pentru facultate?
Din păcate, la nivel de sistem public, mediul academic suferă. Suferă de finanțare insuficientă, suferă de o bază materială învechită, suferă de programe învechite ale căror competențe rezultate nu produc valoare pe piața muncii. Această suferință e resimțită în lanț de către studenți, care se confruntă cu fie cu condiții sub limita decenței în anumite cămine, fie cu abuzuri ale profesorilor, fie cu imposibilitatea de a găsi ulterior studiilor un loc de muncă în domeniul studiilor. 

Nu sunt neapărat de acord cu faptul că studenții sunt supuși unui stres prea mare în facultate. Pe de altă parte, cu siguranță sunt domenii de studiu mai dificile sau cu volume mai vaste de informații, care presupun o implicare mai mare, dar cred că aceste chestiuni sunt ușor de identificat înainte să alegi domeniul respectiv. Poate că lipsa consilierii și a orientării în carieră își spune cuvântul în privința multor studenți.

În cele din urmă, sunt de părere că abordarea universităților în multe domenii e mult prea direct orientată către absolventul angajat și nu către absolventul cu spirit de inițiativă. Dacă tu, ca facultate, organizezi programul academic de-a lungul întregii săptămâni, eventual cu ferestre de câte două ore pe alocuri, posibilitatea ca studentul să lucreze part time sau să se implice în ONG-uri, pentru a dobândi abilități și competențe suplimentare, e foarte redusă.

Anda, cred că studenții de la medicină sunt cei mai compătimiți, în România cel puțin, fiind una dintre cele mai „serioase” specializări. Tu cum îți găsești timpul să lucrezi în timpul facultății?
Anda: Da, e adevărat că imaginea noastră e de „cei mai serioși”, însă consider acest lucru o normalitate. Fiecare domeniu ar trebui să aibă gradul de seriozitate necesar, însă mai ales medicina trebuie să vină cu o responsabilitate majoră, deoarece la finalul studiilor lucrăm direct cu viața oamenilor.

Cred că e vorba doar despre prioritizare. Primul semestru din anul al doilea a venit la pachet cu schimbări radicale și cu o cantitate enormă de materie. Simțeam că am nevoie de un mecanism de adaptare în fața stresului. Simțeam că ceva lipsește din viața mea. Astfel, am luat decizia să... lucrez mai mult. Să fie o decizie a unui workaholic? Probabil. Pe mine m-a motivat să-mi împart timpul și mai bine și am învățat să prioritizez activitățile. Dar când faci ceea ce îți place, munca poate deveni relaxantă.

Au fost persoane care te-au catalogat drept workaholică?
Pentru mediciniști, am fost de cele mai multe ori catalogată ca „dezorganizată”. Există o concepție greșită în care medicina ar trebui să fie ceva exclusivist, iar pasiunile tale sau personalitatea să se modeleze în funcție de carieră, nu invers.

Am avut parte și de susținere, însă, uneori chiar de la profesori, dar și de atacuri dure, directe sau anonime, inclusiv să îmi fie studiate examenele și notele de la ele sau să mi se spună să îmi mai văd de facultate, „să nu tot fac eu atâtea”, că și așa nu mă reprezintă.

Din afara medicinei, am auzit mereu că sunt workaholică. Oameni care-mi spuneau că nu înțeleg cum pot să trăiesc ca student la medicină cu atâta materie de învățat, că ei n-ar putea să renunța la „distracție” să învețe. E doar o chestiune de interese. Pentru mine, un articol sau o cazuistică medicală sau să muncesc la proiectele mele îmi aduc o satisfacție mai mare decât o petrecere.

Uneori, am impresia că după ce ai intrat la medicină, oamenii îți pun eticheta de „medicinist” și nu mai contează din personalitatea ta nici măcar culoarea preferată. Eticheta de workaholic mi se pare doar continuarea bullyingului din gimnaziu, când eram „șoricelul de bibliotecă”.

Dar nu-i un stres prea mare, totuși?
Studenții din România sunt, cu siguranță, stresați. S-a discutat recent despre studentul care a decedat înaintea examenului, dar am uitat repede subiectul, ca și cum n-ar fi existat, ca și cum moartea ar fi doar o statistică. Sunt stresați și profesorii.

Din păcate, sunt rare momentele când se vorbește despre sănătate mintală, terapie, metode sănătoase prin care să reduci stresul și așa mai departe. Am ajuns, cumva, inclusiv să romantizăm excesul de pastile neurotrope (neurostimulatoare), luate „la negru”: cafeină, tutun, energizante, anxiolitice, droguri sau alcool.

De multe ori, ești privit mai bine dacă spui că ai băut trei energizante să reziști la deadline, decât că ai mers la psihiatru. E o societate în care sunt priviți mai bine cei care își riscă sănătatea pentru muncă, decât cei care o prioritizează.

„Ești tânăr, lasă că acum tragi.” Iar pe la 30 de ani, nu știm de ce suntem atât de obosiți de viață. Cu greu am învățat și eu că somnul e mai important înainte de un examen și că mai bine faci o pauză să mănânci un covrig, decât să mai bagi o cafea până faci ulcer. Nu prea avem o cultură dezvoltată pentru psihoterapie. Nu avem nici un sistem educațional în care să fie stimulată creativitatea, nu memorarea mecanică.

Avem și multă sărăcie. Am asistat la gânduri suicidare din cauza presiunii că părinții nu își vor permite taxa, din cauza repetării unui an, din cauza sentimentului de inadecvare. Sunt lucruri pe care o comunitate de studenți le ascunde între energizantul de dimineață și supa la plic seara.

VICE: Alex, sunt mulți studenți care spun că facultatea, mai ales cea de calculatoare, unde ești student, la Timișoara, le ocupă tot timpul. Și că astfel voluntariatul nu mai încape în discuția privind oportunitățile de petrecere a timpului liber. Tu cum reușești să îți împarți timpul, astfel încât să le poți face pe toate?
Alex: Răspunsul pe care mi-ar fi plăcut să-l dau e acela că îmi gestionez foarte bine timpul, dar realitatea e foarte departe de adevăr. În multe momente, am simțit că toată activitatea de voluntariat e mult mai solicitantă decât un job full time, drept urmare au fost mult prea multe zile în care am alocat mult peste opt ore de implicare în organizații și proiecte, într-o singură zi. 

Te consideri workaholic?
Nu mi-a plăcut niciodată acest termen, așa că nu mă regăsesc în el. Lucrez cu drag de cele mai multe ori și atunci sunt și productiv. Dacă cred într-un proiect ajung să mă dedic și nu mai contează cât timp dedic. Un minus e că sunt perfecționist și mă străduiesc să iasă lucrurile cât mai aproape de idealul în care cred și asta, de cele mai multe ori, timp în plus. Prietenii mei s-au obișnuit cu faptul că în majoritatea weekendurilor nu sunt liber și că în majoritatea serilor am câte o ședință, câte o sarcină de îndeplinit sau câteodată mai multe săptămâni de teme și proiecte pentru facultate de recuperat.

E hustle culture un fenomen prezent în viața studenților din România?
Nu aș generaliza. Am văzut mulți studenți, în special printre cei implicații și în ONG-uri, care își doresc să facă cât mai multe lucruri în anii de studii pentru licență și implicit se supraaglomerează. Trebuie să recunosc că și eu am tendința asta și așa am ajuns ca, în ultimul an, să am și trei întâlniri deschide în același timp pe Zoom. Nu cred că e foarte productiv. Oricât ne-am minți, trebuie să renunți la ceva.

Îmi dau și eu seama că termin patru ani de studii și bagajul meu de cunoștințe tehnice e considerabil mai mic decât al altor colegi care s-au dedicat studiului. Dar nu regret. Cred cu tărie că ultimii trei ani și jumătate m-au format ca persoană și că toate contextele în care am fost implicat mi-au deschis multe uși, oportunități pe care cel mai probabil nu le-aș fi avut altcândva în viață.

Și cum știi când e să spui „Stop”?
Din păcate, nici acum nu știu să fac asta. Am ajuns de mai multe ori foarte aproape de burnout [n.r.: sindromul epuizării profesionale] în ultimii ani. Chiar și în vacanțe am fost lipit de laptop, să răspund la emailuri, să recuperez din teme sau din sarcini. Am învățat, însă, în ultima vreme, să filtrez acțiunile în care mă implic și să spun „Nu” atunci când nu e ceva prioritar pentru mine. 

Antonia Pup e studentă la Istorie la Universitatea de Vest din Timișoara, membră a comisiei de monitorizare în OBESSU, organizația europeană de reprezentare a elevilor. A fost președintele Consiliului Național al Elevilor în mandatul 2019-2020.