​​Cum era „presa force” din România în anii 2000, de la Hustler la OTV

Mihnea Mihalache-Fiastru e un cunoscut al mai multor lumi și-al mai multor generații bucureștene – clubberi și ștrandiști, hipsteri și galeriști ai generațiilor de la X la Z. Ei bine, în iunie a scos un nou volum: Șpec.

Cartea se citește ușor și de către cineva care are, să zicem, doar un contact anual cu Bucureștiul. Merge bine atât vara, pe-o pătură și cu ceru’ pe fundal, cât și toamna, acasă, când plouă. Cât despre titlu, cum perioada e setată pe la începutul anilor 2000, „șpec” era pachetul de materiale care nu intrau publicație și era depozitat, cel mai des, într-un sertar pentru folosire cândva în viitor, la nevoie.

În Șpec, Mihnea îți zice, prin tangente cu sens, despre construirea lumii noi prin presa anilor 2000. Dar nu atât de mult despre mass-media lu’ Esca, a lu’ Nistorescu sau cine mai era considerat că făcea presă serioasă pe-atunci. Ci pornește în sens opus, din experiența ca jurnalist la Hustler sau prin diverse alte redacții, pe reportaje gonzo, fonfleuri sau inventat de adevărate gospodine care să apară în reviste pentru adulți.

Trebuie să-ți imaginezi că era vremea dischetelor, în care se produceau ultimele Dacii 1410 „zâmbetul lui Iliescu”, a traficului de jocuri piratate sau muzică pe CD-uri în complexuri comerciale ca Big Berceni.

Erau vremurile unui capitalism rudimentar, în care trebuia să te zbați și să te agiți, „deși cam toată lumea simţea că se cam agita pe uscat”, după cum susține autorul.

Am convenit cu Mihnea să nu discutăm despre conținutul cărții. Așa că n-o să-ți zică despre interviuri cu mafioți, Gynger Lynn, trauma cutremurului care nu mai venea sau momentul ăla când Larry Flynt era să vină ca să se judece cu Poliția din Vălenii de Munte. Despre astea citești în carte.

Discuția a fost mai mult despre ce însemna presa atunci, cam cum s-a prins lumea între timp de tertipurile ei și felul în care putem să avem, poate, una mai bună, fără instituții care se erijează în farurile adevărului absolut. Ale „jurnalismului obiectiv”. Câh.

VICE: Hustler a pornit cu scandal în România. Tu n-ai fost de la început, dar te-ai alăturat pe parcurs. Practic, mama ta a reușit angajarea ta acolo.
Mihnea: Dacă ar fi să o luăm riguros, de fapt bunică-mea e responsabilă. Maică-mea a avut un coleg de facultate care era directorul acestei publicații, apărută în România în mai 2001.

Eu eram încă în liceu. Nu mă gândeam că în șapte–opt luni voi ajunge să lucrez la ei. Niște luni mai târziu, în decembrie, când căutam să câștig niște bani, bunică-mea și-a adus aminte că citise despre știrea lansării. I-a dat ideea, practic, maică-mii. Ajunși în redacție, habar n-aveam ce urmează să fac io acolo.

Dar știau care e profilul Hustler?
Da, știa toată lumea, inclusiv bunică-mea. Maică-mea a avut-o de la primul număr.

N-a fost un pic ciudat?
Poate în alte familii, dar în a noastră, nu. Mai ales că, în anii '90, exista o experiență cu astfel de presă. Nu trebuia să fii un consumator pasionat de adult ca să fi auzit de profilul acesta. Și în comunism se mai găseau genul ăsta. Am găsit prin casă reviste nemțești, din SUA sau italiene. Funcționau, cumva.

Iar motivul de bază pentru care voiau ai tăi să te angajezi era să n-o mai arzi pe străzi.
Să mă țin departe de anumite activități pe care le desfășuram în perioada aia. Să am timpul ocupat mereu. Practic, mi-am dat seama destul de rapid că nu trebuia să fiu zilnic acolo ca să traduc două chestii și să scriu un reportaj pe lună. Însă mă duceam în fiecare zi, lucram la perete, dar a fost super bine, că am văzut cum se fac multe lucruri pe lângă. Am ajutat cu tot ce-a fost nevoie – să caut poze, să scanez.

Ai ajuns însă destul de repede să scrii articole.
Da, păi Horia Tabacu, redactorul-șef, m-a încercat în prima lună. Am scris de pe teren și lui i s-a părut că am făcut ceva ok și că să rămân.

Te-a surprins să afli că pictorialele din Hustler nu erau făcute la noi?
Nu, dar era pentru prima dată în presa de tip adult când era transparentă chestia asta. Dacă în anii '90 în reviste ca Bordel, Sex 2000, Infractoarea se inventa cu totul, se lua o imagine evidentă cu un star adult și se zicea că era Rodica de nu-știu-unde, în Hustler apăreau direct numele starurilor respective. Dar era evident că în alte rubrici din revistă se ficționaliza în continuare – rubrici ca „Adevărate gospodine” sau cea de corespondență.

Cum funcționa asta?
Era o bază de date pe care care o avea revista la nivel internațional, o arhivă de tip Shutterstock adult doar pentru firma noastră. Erau pe CD-uri, iar pentru restul inventai: „Ioana din Focșani”. Dar era diferit de pictoriale.

În carte povestești și despre adevărate psihoze în mințile unor parteneri, probabil geloși. „E nevastă-mea în poza aia, mă și înșeală?”
Erau telefoane și chiar vizite la redacție, în special din partea bărbaților, uneori destul de agresive. Nu voiau chiar să ne bată, dar căutau ca noi să confirmăm povestea pe care și-o imaginau ei.

Dacă un bărbat căsătorit pleca de la ideea că Ioana (să zicem, partenera lui) îl înșală, extindea în cine știe câte feluri, inclusiv că apare în Hustler ca să-l înșele pe el.

Ceea ce lucram noi nu era neapărat profesionist din anumit punct de vedere, dar din alt punct de vedere, era. Iar acum consider că punctul în care era, a fost mai important decât cel în care nu era.

În ce sens?
Adică era mai important că nu am vulnerabilizat pe bune niște oameni decât că am inventat niște nume. Din cauza acestei ficțiuni care se crea în formula asta editorială, nu puteam nici să spunem că „stai, mă, asta-i dintr-o bază de imagini pe care o avem noi”. Deci nu puteai nici să-l lămurești pe omul respectiv până la capăt, dar trebuia și s-o protejezi pe partenera lui, care ne închipuiam că și-așa nu era prea bine în relația aia.

Dacă se afla, nu vă mai lua lumea în serios.
Nu-i de parcă ne lua oricum prea în serios, dar până la urmă era o bucătărie redacțională.

Ați avut concurență cu Playboy sau Penthouse?
Este o chestiune: la momentul ăla, toate revistele se vindeau. Hustler s-a vândut, la primul număr, în 80 000 de exemplare. Toate mergeau.

Cu Playboy, mai ales, datorită materialului predominant diferit. În Hustler apăreau pictoriale încadrate în zona adult hardcore. Dar în continuare se vindeau și revistele alea vechi, Sex 2000 sau Bordel.

Hai să discutăm despre ce numești acolo „presa force” (tabloid – mondenă – adult) versus presa care era văzută ca fiind serioasă.
„Presa force” era foarte desconsiderată și atunci. Dar și destul de iresponsabilă pentru tot felul de chestii. Dar toate lucrurile sunt destul de amestecate în cele două tipuri. Nu există un caracter foarte clar.

Cum știi și tu, lucrurile se pot prelua de oriunde, pot să apară știri din orice zonă de mass media. Dar, în principal, din comoditate sau din dorința de a da un exemplu profesional de cum se face treabă, mereu se dădea un exemplu de cum nu se face treabă.

Așa ajungem la glorificarea presei serioase, care nici nu are atâtea faruri critice asupra ei, și pretinde și că prezintă mereu adevărul. Se creează percepția unui monopol asupra publicațiilor care prezintă adevărul și cele care nu.
Ăștia sunt cei doi piloni ficționali fundamentali. Unul dintre ei este promisiunea adevărului, iar al doilea este un anumit tip de verticalitate editorială și de calitate morală a persoanelor care publică. Dacă le iei asta, rămâne prea puțin acolo. Doar un flux de știri.

Se aruncau acuze că anumite entităti, cum ar fi OTV, publicau minciuni?
Erau acuzații. Dar tocmai asta era problema, că se promitea un adevăr foarte fix. Aici e, de fapt, criza teoretică. Dar, într-o formă sau alta, mass media va trebui să își asume și să integreze spațiul ficțional în ceea ce fac. Iar atunci, povestea asta cu adevărul nu va mai fi atât de presantă.

Soluția e să livrezi un discurs auto-reflexiv. Pot fi multe variante de lucru efective, dar rezultatul final eu așa îl văd – tu, la rândul tău, te pui sub semnul întrebării. Ceea ce este contrar promisiunii adevărului. De-aici dificultatea.

Povestești la un moment dat că „rup netflixurile de «realități» și de «virtuți»”, în ideea că o grămadă dintre documentare și seriale realiste sunt de fapt exagerate, povestificate sau lungite…
Termenul pe care l-ai folosit e corect. E realist. Dar, până la urmă, nu trebuie să joci tu pe terenul în care separi mina letală de cea mai puțin letală. Simplul fapt că publicul își pune întrebarea este parte din recalibrarea paradigmei. Dacă el pune la îndoială, și se instalează un mindset de tipul ăsta, reforma începe.

În Șpec vorbești cu precădere despre anii 2000. În Expres, mai mult despre deceniile precedente. Tu cum ai trăit evoluția asta socio-economică, înfundarea în capitalismul românesc?
Era o perioadă în care se simțea o lipsă de oportunitate. Începea să devină evident că te agitai pe uscat. Atunci a apărut pentru prima dată în conștient faptul că poate e altceva la mijloc.

Promisiunea prezentată de filmele americane din ‘70 – ‘90 contravenea realității capitaliste românești din 2000?
Așa părea, da. Deja trecuseră 12–13 ani și-ți dădeai seama de asta. Eu, să zicem, mă consider o persoană destul de privilegiată, cu mamă profesoară de engleză și taică-miu care lucra în construcții. Erau persoane mult mai puțin privilegiate decât mine.

Era tot mai vizibilă discrepanța asta dintre clasele sociale în postcomunism?
Era, dar erau și foarte amestecate. Adică deși tot mai observabilă – diferența asta de clasă între persoana X sau Y – lucrurile erau reversibile într-un timp destul de rapid. Acum, nu mai e procesul așa de reversibil. Lucrurile s-au așezat.

Ți s-a schimbat percepția despre jurnalism între timp?
Da, dar n-aș pune degetul pe ceva anume. Uite însă că nu m-am lăsat de tot. Mereu am avut o portiță de colaborare, dar a fost felul în care s-au întâmplat lucrurile. În continuare mă bucur să colaborez cu Trepanatsii, dar e entertainment ce scriu. Fac tot posibilul să livrez niște texte în care să relativizez ce fac acolo, că poate n-am observat ceva bine. Asta ca să duc până la capăt un articol cu care să mă simt împăcat.

Am observat, de când lucrez în presă, că există un tip de cititori sau huiduitori care te laudă că faci „presă obiectivă” când scrii conform ideologiei lor – când nu, ești acuzat de manipulare și că produci știri false.
Da, și e foarte bine că sunt atât de evidente lucrurile astea încât duc la recalibrarea profesională de care am discutat. O să vedem ce-o să mai fie, și în ce formă o să mai fie, mass media. Nu știu. Dar spațiul ficțional nu e legat doar de o anumită factualitate. Invenția e doar la extremitatea lui.

Ficțiune există inerent în mass media, fie că vorbim despre politică editorială, fie că e formarea profesională a jurnalistului sau altele. Lucrurile astea, care există în presă tot timpul, nu poți să le dai la o parte.

Nu trebuie să inventezi ca să zici că doar atunci e ficțiune. Presa e presă, mai înflorită, mai descriptivă, sunt foarte multe valențe. Adică chestia asta, de extremitate, că unu’ n-a verificat o sursă și i-a zis lui cineva că a murit Florin Salam și, de fapt, n-a murit, sunt niște extreme.

Tu cum ai trăit „moartea” lui Salam?
Eram la mine pe terasă și am avut fix reacția asta: păi da, într-un sistem de competiție și de acumulare, cel mai important e s-o dai primul, știi? Nu mai contează – a murit sau n-a murit.

Cartea Șpec a apărut la Editura Dezarticulat, unde e și disponibilă s-o cumperi și s-o citești ca să înțelegi un pic mai mult despre „presa galbenă” (yellow press) care, în ultimii 20 de ani, doar și-a schimbat mediul de distribuție de pe hârtie în online.